ARESTARE PREVENTIVĂ. TERMEN REZONABIL. CRITERII.

Potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omolui, “criteriile după care se apreciează termenul rezonabil al unei proceduri penale” sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente.(decizia CEDO din 31 martie 1998 paragraf 97 citat de Corneliu Bârsan).

Curtea de Apel Cluj a apreciat că soluţia Tribunalului Cluj este temeinică şi legală, fiind în concordanţă cu hotărârile CEDO (hotărârea din 31 iulie 2000 Jecius v.Lituania; hotărârea Kudla v.Polonia din 26 octombrie 2000 şi hotărârea Labita v.Italia din 6 aprilie 2000) prin care s-a decis că nu a fost încălcat art.5 paragraf 3 din Convenţie în ceea ce priveşte durata detenţiei preventive.

Conform jurisprudenţei CEDO, aspectul privind caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie nu poate fi apreciat în abstract. Caracterul rezonabil al detenţiei unei persoane trebuie evaluat de la caz la caz, în funcţie de trăsăturile specifice ale acestuia. Menţinerea stării de detenţie preventivă poate fi justificată într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală (a se vedea hotărârea W.v.Elveţia din 26 ianuarie 1993).

Conform jurisprudenţei CEDO, aspectul privind caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie nu poate fi apreciat în abstract. Caracterul rezonabil al detenţiei unei persoane trebuie evaluat de la caz la caz, în funcţie de trăsăturile specifice ale acestuia. Menţinerea stării de detenţie preventivă poate fi justificată într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală (a se vedea hotărârea W.v.Elveţia din 26 ianuarie 1993).

Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii stării de detenţie, fiind necesară o “diligenţă specială” a autorităţilor naţionale competente în conducerea procedurilor (hotărârea Contrada v.Italia din 24 august 1988 şi hotărârea IA.v.Franţa din 23 septembrie 1998).

Având în vedere pericolul social concret al faptelor comise de inculpaţi, de impactul negativ produs asupra ordinii sociale, de multitudinea părţilor implicate în cauză, care denotă o amploare deosebită a activităţii infracţionale, în pofida poziţiei sincere avută de inculpaţi, nu a fost încălcat art.5 paragraf 3 din Convenţie în ceea ce priveşte durata detenţiei preventive şi se impune cercetarea lor, în continuare, în stare de arest.

DECIZIA PENALĂ NR. 210/R/07.04.2009

Tribunalul Cluj prin încheierea penală din 24 martie 2009 a respins ca nefondate cererile de liberare provizorie sub control judiciar, formulate în baza art.160 ind.i, art.160 ind.2 C.proc.pen. de inculpaţii V.P. şi I.M.D., ambii deţinuţi în Penitenciarul Gherla.

în temeiul art.300/2 rap.la art.i6o/b C.proc.pen., s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor V.P. şi I.M.D..

In temeiul art.192 al.2 C.proc.pen s-au obligat inculpaţii V.P. şi I.M.D. sa plateasca suma de câte 100 lei fiecare, cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Prin încheierea penală nr.29/C/2008, a Tribunalului Cluj, s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor V.P., cercetat şi trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu cu creere de avantaj patrimonial, prev. de art.13² din Legea 78/2000 modificată, cu referire la art.248 şi art.248¹ C. pen cu aplicarea art. 41

alin.2 C.pen.( 16 acte materiale), luare de mită în formă continuată, prev. de art.254 alin.i C.pen., rap. la art.6 din Legea 78/2000 modific, cu aplic art. 41 alin2 Cod pen( 12 acte materiale) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev.de art.290 C.pen. rap. la art.17 lit.c din Legea 78/2000 modif., cu aplic art.41 alin2 C.pen.(9 acte materiale), faptele fiind comise în condiţiile concursului real de infracţiuni, prev. de art.33 C.pen. şi I.M.D. cercetat şi trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C.pen. rap. la art.6 din Legea 78/2000 modif., cu aplic, art.41 alin 2 C. pen. şi dare de mită în formă continuată prev. de art.255 alin.i C. pen. rap. la art 6 din Legea 78/2000, cu aplic, art.41 alin2 C. pen., faptele comise în condiţiile concursului real de infracţiuni prev. de art.33 lit.a C.pen..

Măsura a fost prelungită prin încheierea penală nr.33/C/2008 pronunţată în dosarul nr.2435/117/2008 al Tribunalului Cluj, pe o durată de 30 de zile.

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă ÎCCJ-DNA Cluj, nr. nr.43/P/2008, din data de 07 iulie 2008 cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată împreună cu alţi inculpaţi.

Prin încheierea penală f.nr. din 10.07.2008 instanţa, în temeiul art. 300¹ C.proc.pen. raportat la art.i6o^b C.proc.pen. a constatat că măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul V.P. şi I.M.D. este legală şi temeinică şi a menţinut starea de arest a celor doi inculpaţi, iar la termenele ulterioare, verificându-se în temeiul art.300/2, rap. la art.160 lit.b C.proc.pen. măsura arestului preventiv a inculpaţilor V.P. şi I.M.D. s-a apreciat din actele dosarului, declaraţiile martorilor, mijloacele materiale de probă, şi nu în ultimul rând declaraţiile inculpaţilor, că există indicii că s-au comis fapte prevăzute de legea penală, aceste probe conducând la presupunerea rezonabilă că inculpaţii V.P. şi I.M.D. au comis respectivele fapte.

Inculpaţii V.P. şi I.M.D. au mai solicitat şi la alte termene liberarea provizorie sub control judiciar, instanţa respingându-le ca nefondate cererile.

Din punct de vedere formal, cererile de liberare provizorie sub control judiciar, formulate de inculpatul V.P. şi I.M.D, îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege în această materie, însă din punct de vedere al problemelor de fond privitoare la măsura arestului preventiv luată faţă de inculpaţi, aşa cum s-a arătat şi la termenele anterioare, instanţa a apreciat că aceştia nu pot fi lăsaţi în stare de libertate.

Cu toate că faza de cercetare judecătorească a fost finalizată, în cauză s-a stabilit un nou termen de judecată, doar pentru a da posibilitatea apărătorului titular al inculpatului I.M.D, de a pune concluzii pe fond.

Inculpaţii V.P. şi I.M.D, se consideră nevinovaţi, inculpatul V.P. consideră că este judecat doar pentru faptul că a fost poliţist, iar inculpatul I.M.D, arătând că nu avea cunoştinţă de faptul că inculpatul V.P. a încălcat legea, iar prin activitatea sa nu consideră că ar fi comis vreo infracţiune, că a ajuns să plătească cu vârf şi indesat din cauza unui poliţist care l-a înşelat şi care i-a garantat că totul se face legal, că nu poate fi complicele inculpatului V.P., care şi-a început activitatea infracţională cu mult timp în urmă.

Firma condusă de inculpatul I.M.D. se ocupa de înmatricularea autovehiculelor de multă vreme, şi acest inculpat ştia prea bine că nu există taxe diferenţiate în funcţie de calitatea persoanei, iar inculpatul V.P. lucra în perioada respectivă la serviciul înmatriculări, astfel că el cunoştea faptul inexistenţei diferenţiate a taxei de primă înmatriculare, în funcţie de calitatea persoanei care achită taxa.

Este adevărat că măsura arestării preventive nu trebuie să se transforme în pedeapsă şi că orice cauză trebuie să fie soluţionată într-un termen rezonabil, şi tocmai pentru aceste considerente legiuitorul a prevăzut că în faza de urmărire penală, durata totală a arestării preventive nu poate să depăşească 180 de zile iar în

faza de judecată această măsură încetează de drept când a fost atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii.

După cum se poate observa, nici legiuitorul nu a stabilit un anumit termen care se poate considera ca fiind termen rezonabil, a stabilit doar limitele maxime care nu pot fi depăşite, rezonabilitatea termenului urmând să fie apreciată în funcţie de complexitatea fiecărei cauze, iar cauza inculpaţilor V.P. şi I.M.D, se încadrează în rândul cauzelor complexe.

Instanţa, având în vedere infracţiunile de pentru care inculpaţii au fost trimişi înjudecată, modalitatea de comitere şi rezonanţa unor fapte de acest gen, pedepsele prevăzute de legiuitor pentru faptele respective, precum şi persoana inculpaţilor, nu apreciază că termenul scurs de la luarea măsurii arestării preventive de cca. io luni, ar fi atins punctul critic al termenului rezonabil de soluţionare a cauzei şi ca urmare, inculpaţii să fie cercetaţi în stare de libertate, mai ales că la termenul din luna aprilie se va soluţiona pe fond cauza, aşa cum s-a arătat mai sus, cercetarea judecătorească fiind finalizată, termenul acordându-se la solicitarea apărătorilor inculpaţilor I.M.D. şi L.

Cât priveşte pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a celor doi inculpaţi (V.P. şi I.M.D.), s-a arătat că pericolul concret pentru ordinea publică trebuie înţeles ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri, reacţie care ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, al respectului faţă de lege, stimulând temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase, organele de stat nu acţionează cu fermitate, că legea nu este aplicată cu hotărâre atunci când sunt vizate persoane ce şi-au desfăşurat activitatea în instituţii importante ale statului care prin atribuţiile ce le revin trebuie să depisteze şi să cerceteze persoanele care încalcă legea.

Starea de pericol pentru ordinea publică, spre deosebire de pericolul social concret al faptei respective, presupune o rezonanţă a acelei fapte, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, o anumită stare de insecuritate socială, iar fapte ca acelea pentru care sunt trimişi în judecată inculpaţii V.P. şi I.M.D. intrunesc toate elementele menţionate mai sus, mai ales că pe lângă prejudiciul foarte mare cauzat de inculpaţi prin activitatea lor infracţională, au lăsat să se înţeleagă că cei care se asociază cu persoane din instituţiile statului reuşesc să eludeze legea, aspecte de care instanţa nu poate face abstracţie atunci când are în vedere pericolul social concret pe care-1 poate prezenta pentru societate, lăsarea în libertate a inculpaţilor V.P. şi I.M.D..

La dosar există indicii ca inculpaţii au săvârşit faptele pentru care au fost cercetaţi şi trimişi in judecată, iar lăsarea in libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, punerea lor în libertate ar reprezenta o incurajare a săvârsirii unor fapte similare, de către persoane care au aceasta tendintă, văzând lipsa de fermitate a justiţiei faţa de cei bănuiţi ca autori a unor astfel de fapte, ar crea chiar o stare de insecuritate în rândul cetăţenilor, chiar dacă o parte din colegii inculpatului Vălean audiaţi ca martori, au declarat că nu s-ar simţii lezaţi dacă inculpatul ar fi lăsat în libertate.

Subzistând temeiurile avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurii arestului preventiv şi neexistând temeiuri noi care să justifice punerea în libertate a inculpaţilor, pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal apreciind că în cauză este prezent temeiul arestării prev.de art.148 lit.f din C.pr. pen., şi existând probe certe că lăsarea inculpaţilor V.P. şi I.M.D. în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, Tribunalul Cluj a menţinut această măsură şi a respins cererile acestora de liberare provizorie sub control judiciar.

împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpaţii V.P. şi I.M.D., solicitând casarea acesteia ca netemeinică şi nelegală întrucât deşi toate condiţiile prev. de lege sunt îndeplinite în cauză, instanţa de fond în mod nelegal le-a respins cererea. Recursul a fost promovat raportat la situaţia lor personală, ambii fiind la prima confruntare cu legea penală, având o atitudine sinceră, colaborând cu organele de anchetă.

Analizând încheierea atacată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a apreciat că recursul inculpaţilor este nefondat.

Astfel, într-adevăr, formal toate condiţiile prev. de art. 160² C.proc.pen. privind liberarea provizorie sub control judiciar, sunt îndeplinite în cauză.

însă potrivit art.i6o^2a, 160⁶ – 160⁸ C.proc.pen. instanţa admite o asemenea cerere când constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată.

Din analiza prevederilor art. 160² C.pr.penală, rezultă că liberarea sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani şi nu există probe din care să rezulte că inculpatul ar mai putea comite alte infracţiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului.

Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură preventivă limitativă de drepturi instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puţin gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a împiedica comiterea de fapte periculoase.

Aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează această instituţie se poate justifica în cazul unor infracţiuni mai puţin grave luându-se în considerare şi încrederea pe care o poate oferi inculpatul că, lăsat în libertate nu va săvârşi şi alte infracţiuni şi îşi va îndeplini obligaţiile ce i se impun.

în acord cu jurisprudenţa CEDO se constată că instanţa europeană a dezvoltat patru motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea sub control judiciar: riscul că acuzatul să nu se prezinte la proces, posibilitatea ca în cazul eliberării, acesta să încerce să împiedice desfăşurarea procesului, să comită alte infracţiuni, ori să tulbure ordinea publică (cauza SBC contra Regatului Unit-19 iunie 2001; cauza Smirnova contra Rusiei – 25 iulie 2003; Stogmuler contra Austriei-10 noiembrie 1969; Wemhoff contra Germaniei -27 iunie 1968; cauza MATznetter contra Austriei-10 nov. 1969 şi Letellier contra Franţei-26 iunie 1991).

Având în vedere pericolul social concret al faptelor comise de inculpaţii V.P. şi

I.M.D., de impactul negativ produs asupra ordinii sociale, de multitudinea părţilor implicate în cauză, care denotă o amploare deosebită a activităţii infracţionale, curtea a apreciat că în această fază a procesului penal, şi în pofida poziţiei sincere avută de inculpaţi şi a împrejurării că formal, cererile acestora îndeplinesc condiţiile legale, se impune cercetarea lor, în continuare, în stare de arest.

Din coroborarea acestor texte rezultă aşadar că pentru a fi admisă o asemenea cerere, pe lângă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege (şi care evident în această speţă sunt îndeplinite), mai trebuie şi ca această cerere să fie întemeiată. în acest context analizând cererile inculpaţilor, Curtea apreciază că acestea sunt neîntemeiate, raportat la presupunerea rezonabilă şi a indiciilor temeinice precum şi a datelor existente din care ar rezulta că recurenţii au comis infracţiunile.

Astfel, în privinţa inculpatului V.P. se conturează ideea că acesta în calitate de agent de poliţie cu grad de agent şef, funcţionar public cu statut special, angajat al Serviciului public comunitar – regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor Cluj, biroul înmatriculări, în perioada ianuarie-marie 2008 în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a primit suma de 26764 euro şi 28.350 lei pentru a nu îndeplini sau a îndeplini acte contrare atribuţiilor şi îndatoririlor legale de serviciu, procedând la înmatricularea a 16 autovehicule cu eludarea plăţii taxei speciale de primă înmatriculare, ceea ce ar întruni elementele infracţiunii de luare de mită prev.de art.254 alin.i C.pen.rap.la art.6 din Legea 78/2000 cu art.41, 42 C.pen.

în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi calitate se reţine că recurentul V.P. fiind în sercitiul atribuţiilor de serviciu şi-a încălcat cu ştiinţă îndatoririle legale privitoare la procedura înmatriculării vehiculelor, acceptând dosare incomplete, fără a exista dovada plăţii taxei speciale de primă înmatriculare, cauzând bugetului de stat o pagubă în sumă de 382.227,75 lei obţinând un avantaj patrimonial pentru 16 beneficiari ai înmatriculărilor ceea ce constituie infracţiunea de abuz în serviciu cu creare de avantaj patrimonial prev.de art.13/2 din Legea 78/2000 cu referire la art.248 şi 248/1 C.pen.cu art.41 alin.2 C.pen.

Tot în sarcina recurentului V.P. se reţine că în aceeaşi perioadă în vederea comiterii infracţiunii de abuz în serviciu şi în legătură directă cu infracţiunea de corupţie, există presupunerea rezonabilă că în mod repetat a completat olograf un număr de 9 ordine de plată înscriind date nereale ce atestă în mod fictiv plata taxei speciale de primă înmatriculare, contrafăcând semnăturile plătitorilor şi aplicând impresiuni contra făcute ale ştampilelor instituţiilor bancare, înscrisuri care au fost folosite, fiind depuse la dosarele de înmatriculare, ceea ce ar constitui infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev.de art.290 C.pen.rap.la art.17 lit.c din Legea 78/2000 cu art.41,42 şi 33 lit.a C.pen.

Aceeaşi probaţiune testimonială şi ştiinţifică evidenţiază că recurentul I.M.D. ar fi săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă prev.de art.257 C.pen.rap.la art.6 din Legea 78/2000 cu art.41, 42 C.pen.constând în aceea că în calitate de reprezentant al unei cu obiect de activitate în domeniul intermedierii de înmatriculări, în luna martie 2008 în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins şi primit de la făptuitorii P.C., G.D. şi P.M. suma de 20.000 euro şi 19.500 lei pentru ca prin influenţa pe care ar fi afirmat că o are asupra unui agent de poliţie din cadrul Biroului înmatriculări Cluj să îl determine pe acesta să procedeze la înmatricularea vehiculelor aparţinând făptuitorilor sau societăţilor administrate de el, fără achitarea taxei speciale de primă înmatriculare în cuantumul prevăzut de lege.

Se reţine că tot faţă de recurentul I.M.D. există presupunerea rezonabilă că acesta în aceeaşi calitate, în aceeaşi perioadă şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a dat sumele de bani obţinute de la făptuitorii P.C., G.D. şi P.M. respectiv 20.000 euro şi 19.500 lei recurentului V.P., agent de poliţie angajat al Biroului înmatriculări Cluj pentru ca acesta prin nesocotirea atribuţiilor de serviciu să procedeze la înmatricularea vehiculelor, ceea ce constituie infracţiunea de dare de mită prev.de art.255 C.pen.rap.la art.6 din Legea 78/2000 cu art.41, şi 33 lit.a C.pen.

Examinarea şi admiterea în principiu a cererii de liberare provizorie este prevăzută în art. 160/8 C.proc.pen.şi face parte din dispoziţiile comune în cadrul Secţiunii V privind liberarea provizorie sub control judiciar. Liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit arestarea, dar organul

judiciar apreciază că prelungirea stării de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii.

Liberarea provizorie este însă facultativă pentru instanţă, care o va dispune şi în raport cu celelalte elemente privind temeinicia cererii.

în acest sens, dispoziţiile art.160/9 alin.i C.proc.pen.prevăd că atunci când cererea este neîntemeiată, instanţa o respinge.

îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de art.160/2 C.proc.pen.nu conduce automat la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa având posibilitatea ca, în funcţie de circumstanţele cauzei şi datele ce-1 caracterizează pe inculpat să aprecieze dacă scopul măsurii preventive poate fi realizat sau nu prin liberare provizorie.

Or, natura şi gravitatea faptelor pentru care inculpaţii recurenţi sunt cercetaţi – fapte de corupţie şi de abuz în serviciu, fals – impun concluzia că privarea acestora de libertate este necesară pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.

Mai mult, modalitatea în care se presupune că au fost comise faptele, urmările acestora, nu sunt de natură să înlăture pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor.

Având în vedere că în materia cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune nu operează autoritatea lucrului judecat, nimic nu îi împiedică pe inculpaţii-recurenţi să formuleze o nouă cerere, întrucât la data de 21 aprilie 2009 Tribunalul Cluj va judeca pe fond dosarul în care aceştia sunt inculpaţi şi în funcţie de soluţia ce se va pronunţa o vor putea ataca cu apel şi concomitent vor putea cere eliberarea sub control judiciar sau pe cauţiune.

Natura infracţiunilor presupus a fi săvârşite şi calitatea în care inculpaţii recurenţi au acţionat reclamă, de asemenea, menţinerea stării privative de libertate a acestora. Pe de altă parte, în contextul întăririi atitudinii de combatere a corupţiei de către funcţionari publici, poliţişti, manifestarea de clemenţă din partea instanţelor judecătoreşti faţă de cei prinşi şi deduşi judecăţii ar echivala cu un act de injustiţie socială.

Asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Curtea apreciază că buna desfăşurare a procesului penal impune privarea de libertate a inculpaţilor şi că eliberarea lor, chiar subsumată unor obligaţii sau garanţii, ar provoca o reală tulburare a ordinii şi liniştii publice.

Acest punct de vedere este concordant atât cu practica instanţelor naţionale cât şi cu a celor europene aşa cum rezultă şi prin prisma deciziilor Skrobol contra Poloniei -13 dec.2005 şi Georgieva contra Bulgariei – 3 iulie 2008.

în prezenta speţă, curtea a considerat că cererea recurenţilor este nefondată, raportat la elementele dosarului care configurează amploarea participării infracţionale a celor doi inculpaţi, gravitatea urmărilor patrimoniale pentru bugetul statului referitor la inculpatul Vălean, cooperarea organizată cu alţi participanţi, în săvârşirea faptelor.

Recurenţii V.P. şi I.M.D. au apreciat că se impune liberarea lor sub control judiciar, deoarece în cauză, a fost depăşit termenul rezonabil în care trebuia soluţionat dosarul, de la data arestării trecând un interval de 11 luni.

Curtea reţine că durata arestării preventive nu este un temei al înlocuirii măsurii preventive, aceasta având relevanţă numai sub aspectul prevăzut în art. 140 C.proc.pen., referitor la încetarea de drept a măsurilor preventive, text care nu are incidenţă în cauză.

Potrivit art.6 alin.i din Convenţia Europeană, orice persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să obţină, într-un termen rezonabil, o “decizie definitivă” cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce. Instanţa europeană a făcut sublinierea, de principiu, că scopul acestui text al Convenţiei este ca persoanele aflate în această situaţie “să nu rămână multă vreme, nejustificat, sub o asemenea acuzaţie”. (cauza Eckle c.Germaniei din 27 iunie 1968).

O altă subliniere făcută de Curte, se referă la “criteriile după care se apreciează termenul rezonabil al unei proceduri penale”, statuându-se că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente.(decizia CEDO din 31 martie 1998 paragraf 97 citat de Corneliu Bârsan).

Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este “data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau “o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această privinţă, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de “acuzaţie penală” în sensul art.6 alin.i din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de “urmări importante” privitoare la situaţia învinuitului (decizia CEDO din 25 mai 1998 cauza Hozee c.Olandei).

Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul “termenului rezonabil”, curtea a statuat că aceasta este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat, (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea Europeană a avut în vedere şi “comportamentul acuzatului” cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei), dar că nu i se va putea imputa prelungirea procedurii de urmărire penală dacă a voit să producă anumite probe de natură să-l disculpe sau, pentru că a cerut efectuarea unor investigaţii suplimentare pertinente, ori pentru că a utilizat toate căile de atac disponibile în legislaţia naţională, (decizia din 8 februarie 1996 în cauza A. contra Danemarcei; decizia din 29 aprilie 1998 în cauza Henera contra Franţei; decizia din 31 martie 1998, paragraful 99, cit. de Corneliu Bârsan).

Curtea Europeană a mai decis că faptul că o persoană se află în detenţie este un element ce trebuie luat în consideraţie pentru a se determina dacă s-a statuat într-un “termen rezonabil” cu privire la temeinicia acuzaţiei formulate împotriva ei (decizia din 25 noiembrie 1992 în cauza Abdoella contra Olandei).

De asemenea, Curtea Europeană a mai decis, într-o altă speţă, că, în situaţia urmăririi penale angajate simultan împotriva mai multor coinculpaţi, dacă procedura a fost accelerată – urmare unei eventuale disjungeri a cauzei, pentru o mai bună administrare a justiţiei – numai faţă de unul sau unii dintre ei, într-o asemenea situaţie, în orice caz, între interesele unui coinculpat şi principiul bunei administrări a justiţiei, trebuie acordată prioritate acestui din urmă principiu (decizia din 27 iunie 1968 paragraf 21 cit.de Corneliu Bârsan).

Curtea de Apel Cluj a apreciat că soluţia Tribunalului Cluj este temeinică şi legală, fiind în concordanţă cu hotărârile CEDO (hotărârea din 31 iulie 2000 Jecius

v. Lituania; hotărârea Kudla v. Polonia din 26 octombrie 2000 şi hotărârea Labita v.Italia din 6 aprilie 2000) prin care s-a decis că nu a fost încălcat art.5 paragraf 3 din Convenţie în ceea ce priveşte durata detenţiei preventive.

Potrivit textului de mai sus, modificat prin Protocolul nr.11² “orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraf 1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Este în primul rând datoria autorităţilor judiciare naţionale să se asigure că, într-o cauză determinată, detenţia preventivă nu depăşeşte o perioadă rezonabilă. în acest scop şi având în vedere respectul cuvenit pentru principiul prezumţiei de nevinovăţie, autorităţile trebuie să ia în considerare toate argumentele pentru şi împotriva existenţei unei necesităţi de ordin public care să justifice o îndepărtare de la regula respectării libertăţii individuale şi care să constituie considerente pentru hotărârea autorităţilor de a respinge cererea de punere în libertate.

Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii stării de detenţie. în situaţiile în care autorităţile judiciare au continuat să justifice privarea de libertate, dacă aceste motive au fost apreciate ca “relevante” şi “suficiente” CEDO a stabilit şi dacă autorităţile naţionale competente au arătat o “diligenţă specială” în conducerea procedurilor (a se vedea hotărârea Contrada v. Italia din 24 august 1988 şi hotărârea LA.v.Franţa din 23 septembrie 1998).

Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a inculpaţilor V.P. şi I.M.D. de 11 luni este justificată din perspectiva exigenţelor art.5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta nefiind excesivă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu există motive de nelegalitate sau netemeinicie a încheierii recurate, Curtea în baza art.385^ pct.i lit.b C.p.p. a respins ca nefondate recursurile declarate.