Codul muncii, art. 55 lit. c şi art. 79 alin. 1 şi alin. 7
În situaţia în care salariatul îşi dă demisia, angajatorul poate renunţa total sau parţial la dreptul de preaviz, deoarece acest drept prevăzut în favoarea sa, iar nu a salariatului, nefiind necesară emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă. Pe cale de consecinţă, eventuala decizie de încetare a contractului individual de muncă, emisă de către angajator, nu trebuie motivată.
Curtea de Apel Timişoara, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 239 din 20 martie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 107/PI din 18 ianuarie 2007, Tribunalul Timiş a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta M.A. împotriva pârâtului Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara, a anulat decizia nr. 114/18.10.2006 şi hotărârea nr. 10/19.10.2006, emise de pârât, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei şi hotărârii, ce au fost anulate, şi reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior emiterii actelor anulate, respectiv acela de magazioner.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, faţă de prevederile art. 55 lit. c coroborate cu cele ale art. 79 alin. 1, alin. 4, alin. 5, alin. 7 şi alin. 8 şi ale art. 38 din Codul muncii, decizia nr. 114/18.10.2006, prin care pârâta a hotărât încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, începând cu data de 18.10.2006, în temeiul art. 55 lit. c coroborat cu art. 79 pct. 7 din Codul muncii, este lovită de nulitate absolută, întrucât în cuprinsul ei nu se face nici o referire la dreptul de preaviz. Ori, angajatorul este obligat să facă o astfel de menţiune, ce reprezintă o condiţie de fond a valabilităţii deciziei, deoarece salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, precum dreptul la preaviz, iar tranzacţia prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestora este lovită de nulitate absolută.
Pârâtul Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara a formulat recurs împotriva sentinţei Tribunalului Timiş, solicitând admiterea recursului şi modificarea ei, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de recurs se arată că decizia contestată nu este o decizie de concediere pentru motive ce ţin de persoana salariatului şi nici o decizie pentru aplicarea sancţiunii disciplinare, astfel încât, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile privitoare la nulitatea absolută, prevăzută de art. 62 şi art. 268 alin. 2 din Codul muncii, iar decizia nu trebuia motivată în fapt.
Această decizie a fost emisă în urma iniţiativei exclusive a reclamantei-intimate de încetare a contractului individual de muncă, prin cererea înscrisă în registrul de intrare-ieşire sub nr. 1692/18.10.2006, cerere acceptată de conducerea recurentului fără nici un termen de preaviz.
Întrucât nimeni nu poate să îşi invoce propria culpă, intimata nu poate să invoce, în favoarea ei, împrejurarea că a scris cererea de demisie în „grabă fără să se gândească”.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 299, art. 300 alin. 2 şi alin. 3, art. 302, art. 304 pct. 9, art. 3041, art. 312 şi art. 315 C. pr. civ.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 C. pr. civ., Curtea a apreciat că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Reclamanta a fost angajata Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara, în baza contractului individual de muncă nr. 65/22.06.1996, încheiat pe durată nedeterminată, ocupând postul de magaziner.
La data de 18.10.2006, reclamanta a depus la registratura teatrului cererea de demisie înregistrată sub nr. 1692/18.10.2006.
Urmare a acestei cereri, pârâtul – recurent a emis decizia nr. 114/18.10.2006, prin care, în temeiul art. 55 lit. c coroborat cu art. 79 alin. 7 din Legea nr. 53/2003, constată încetat contractul individual de muncă al reclamantei cu începere de la data de 18.10.2006.
Prin cererea înregistrată la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara, sub nr. 1700/19.10.2006, reclamanta-intimată a solicitat angajatorului să revină asupra deciziei nr. 114/18.10.2006, arătând că a scris în grabă cererea de demisie, fără a se gândi, deoarece se afla într-o stare de stres datorată unor probleme personale cu care se confruntă şi regretă această cerere de demisie.
Această cerere a fost soluţionată prin hotărârea nr. 10/19.10.2006, emisă de pârâtul – recurent. În cuprinsul acestei hotărâri se menţionează că decizia nr. 114/18.10.2006 este corectă şi nu se revocă.
Prin urmare, susţinerea reclamantei că a contestat decizia nr. 114/18.10.2006 la data de 18.10.2006, contestaţia fiind soluţionată la data de 18.10.2006 nu este reală, aşa cum rezultă din copia xerox a registrului de intrări-ieşiri al pârâtului-recurent.
În susţinerea contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 114/18.10.2006 şi a hotărârii nr. 10/19.10.2006 se invocă excepţia de nulitate absolută a celor două acte juridice, arătându-se că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 62 şi art. 268 alin. 2 din Codul muncii, deoarece aceste acte juridice nu sunt motivate. Pe de altă parte, se susţine că angajatorul a încălcat dispoziţiile referitoare la conflictele de muncă, întrucât nu a acordat termenul de preaviz.
Având în vedere dispoziţiile art. 79 alin. 1, 4, 5, 7 şi 8 coroborate cu cele ale art. 55 lit. c din Codul muncii, instanţa de fond a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii absolute a deciziei contestate, şi, apreciind că excepţia invocată este întemeiată, a admis acţiunea ca fiind întemeiată.
Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, astfel încât, în speţă, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C . pr. civ..
Conform art. 55 lit. c din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege.
Art. 79 alin. 1 din Codul muncii prevede că: „ prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz”.
Dată fiind natura sa juridică, aceea de act juridic unilateral, demisia nu mai poate fi revocată după ajungerea ei la cunoştinţa angajatorului, decât cu acordul expres sau chiar tacit, dar neechivoc, al acestuia din urmă. Acordul este tacit în situaţia în are angajatorul nu împiedică salariatul să-şi desfăşoare în continuare activitatea după momentul în care el şi-a exprimat voinţa în sensul încetării contractului şi a expirat termenul de preaviz ori după data la care angajatorul a renunţat total ori parţial la termenul de preaviz.
În speţă, angajatorul a respins, în mod expres, cererea reclamantei de revocare a demisiei, aşa cum rezultă din hotărârea nr. 10/19.10.2006, astfel încât cererea de demisie îşi produce efectele juridice.
Potrivit art. 79 alin. 7 din Codul muncii, demisia are ca efect încetarea contractului individual de muncă la data expirării termenului de preaviz, a cărui durată se stabileşte în condiţiile reglementate de art. 79 din Codul muncii, sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.
Angajatorul poate renunţa total sau parţial la dreptul de preaviz, deoarece acest drept operează în favoarea sa, iar nu a salariatului. Scopul preavizului, în cazul demisiei este acela de a asigura angajatorului posibilitatea de a lua măsurile necesare înlocuirii salariatului demisionar, evitându-se astfel consecinţele negative pe care le-ar putea avea încetarea intempestivă a contractului de muncă.
În cuprinsul deciziei nr. 114 din 18 octombrie 2006, se menţionează că temeiul de drept al încetării contractului individual de muncă al reclamantei – intimate, la data depunerii demisiei,: 18.10.2006, îl reprezintă dispoziţiile art. 55 lit. c coroborate cu cele ale art. 79 alin. 7 din Codul muncii. Prin urmare, se poate conchide că angajatorul a renunţat total la termenul de preaviz, conform prevederilor art. 79 alin. 7.
În cazul demisiei, nu este necesară emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă, deoarece contractul individual de muncă încetează de drept la data expirării termenului de preaviz sau a renunţării totale sau parţiale de către angajator la acest drept.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a apreciat greşit că decizia contestată trebuia să cuprindă menţiunile referitoare la dreptul de preaviz, ca o condiţie de fond a valabilităţii acesteia.
Nefiind necesară emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă în cazul demisiei, eventuala decizie emisă într-o asemenea situaţie nu trebuie motivată, contrar susţinerii reclamantei.
Dispoziţiile art. 62 şi art. 268 alin. 2 din Codul muncii, invocate prin cererea de chemare în judecată pentru a susţine excepţia nulităţii absolute a actelor juridice contestate, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece decizia nr. 114/18.10.2006 şi hotărârea nr. 10/19.10.2006 nu se referă la o concediere pentru motive care ţin de persoana salariatului, ci la încetarea contractului individual de muncă al reclamantei prin demisie.
Având în vedere cele arătate mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041 C. pr. civ., Curtea a admis recursul ca fiind întemeiat şi a modificat în tot hotărârea recurată, în sensul că a dispus respingerea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost precizată.
