Obligaţie de întreţinere. Cerere de stabilire a pensiei de întreţinere în cotă procentuală. Calculul valoric a pensiei de către instanţa de judecată. Caracterul normei de hrană . Neluare în considerare.
Codul familiei : 94.
Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994: art.1, 2 şi 4 .
Din economia art. 94 alin. (1) şi (2) din Codul familiei , rezultă cert că pensia de întreţinere se stabileşte în raport cu câştigul din muncă al debitorului obligaţiei de întreţinere, instanţa de judecată fiind suverană în a determina cuantumul acesteia în funcţie de situaţia de fapt.
Prin urmare, nu se poate susţine că în atari cereri instanţa de judecată a acordat ceea ce nu s-a cerut atunci când a stabilit un cuantum fix al pensiei de întreţinere, deşi reclamanta a solicita o cotă procentuală de ? din veniturile lunare realizate de debitorul obligaţiei de întreţinere. Aceasta deoarece obligaţia de întreţinere se execută în natură sau prin plata unei sume de bani, instanţa judecătorească fiind cea care stabileşte cuantumul şi modalitatea de executare, în funcţie de împrejurări.
Este adevărat că, principiul înscris în art. 94 din Codul familiei, impune din partea instanţei de judecată stabilirea tuturor posibilităţilor materiale ale persoanei ce urmează să o plătească, existente la data judecării acţiunii, însă, norma de hrană pe care o încasează părintele în calitatea sa de angajat în sectorul de apărare naţională nu se consideră că ar constitui un venit care să fie inclus în baza de calcul a pensiei, deoarece ea are o destinaţie specială, fiind afectată în mod exclusiv desfăşurării activităţii şi pregătirii , în timp de pace, a personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, conform art. 1-4 din Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională.
Secţia pentru cauze cu minori şi de familie – Decizia civilă nr. 54/ 2 iunie 2008
Constată că prin sentinţa civilă nr. 3509/2007 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia… a fost admisă acţiunea de divorţ formulată de reclamanta P.A.A împotriva pârâtului P.A. şi s-a hotărât , printre altele, desfacerea căsătoriei din culpa ambilor soţi şi încredinţarea spre creştere şi educare a minorei P.A.D. în favoarea reclamantei, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în sumă de 172 lei, lunar începând cu data de 07.02.2007şi până la majoratul acesteia.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, cu referire la relaţia de căsătorie a
părţilor că raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, de natură a face imposibilă continuarea căsătoriei, culpa aparţinând ambilor soţi.
Sub aspectul dispoziţiei de încredinţare a minorei spre creştere şi educare, s-au avut în vedere probele administrate în cauză precum şi vârsta minorei, ataşamentul manifestat de aceasta faţă de reclamantă, poziţia pârâtului care nu s-a opus încredinţării minorei la mamă.
Cuantumul pensiei de întreţinere a fost stabilit în raport de veniturile realizate de pârât şi comunicate instanţei prin adeverinţa depusă la dosar, la suma de 172 lei lunar astfel cum prevăd dispoziţiile art.94 din Codul familiei, excluzându-se din baza de calcul sumele de care acesta beneficiază ca echivalent al normei de hrană , apreciindu-se că acestea au – în sensul prevederilor OG 26/1994- o destinaţie specială.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta aducându-i critici de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în parte a acesteia, sub aspectul modului de stabilire şi al cuantumului pensiei de întreţinere statornicit în sarcina pârâtului intimat în sensul recalculării acestuia, susţinând că prima instanţă s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut câtă vreme s-a stabilit o sumă fixă lunară datorată de pârât cu titlu de pensie de întreţinere şi nu procentual aşa cum s-a solicitat şi că pensia de întreţinere stabilită la suma de 172 lei lunar este greşită în condiţiile în care veniturile realizate de pârât sunt mai mari, incluzând şi sumele primite ca echivalent al normei de hrană, sume pe care instanţa de fond le-a exclus din baza de calcul avută în vedere la acordarea pensiei.
Prin decizia civilă nr. 18/A din 5 februarie 2008, Tribunalul Alba – Secţia civilă a respins apelul declarat de reclamantă, pe considerentul că instanţa de fond a respectat dispoziţiile articolului 94 alin. 3 din Codul familiei referitor la stabilirea pensiei de întreţinere, regula instituită de legiuitor fiind aceea că pensia datorară pentru un copil este de până la ? din câştigul din muncă al debitorului obligaţiei de întreţinere iar cu privire la neincluderea în calculul veniturilor obţinute de pârât a normei de hrană, s-a reţinut că soluţia este corectă, această sumă neavând caracterul de drept salarial având în vedere dispoziţiile O.G. nr. 26/1994 .
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs în termen, motivat reclamanta solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate precum şi a sentinţei instanţei de fond şi acordarea pensiei de întreţinere în favoarea minorei în cuantum de ? din veniturile obţinute de pârât, prin includerea în calculul veniturilor şi a normei de hrană de care acesta a beneficiat în baza dispoziţiilor O.G. nr. 26/1994.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţin acelaşi critici ca în faţa instanţei de apel, respectiv, că instanţa de fond greşit a procedat la calculul valoric a pensiei datorate de pârât în favoarea minorei raportat la disp. art. 94 alin. (3) Cod familie şi la principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil , după cum greşit nu s-a inclus în calculul veniturilor obţinute de pârât norma de hrană de care a beneficiat pârâtul în baza dispoziţiilor O.G. nr. 26/1994 .
Prin decizia civilă nr. 54 din 2 iunie 2008 Curtea de Apel Alba Iulia- Secţia pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat recursul reclamantei.
Curtea a reţinut următoarele:
Reglementările Codului familiei instituie dreptului copilului la întreţinere, respectiv obligaţia corelativă ce incumbă părintelui sau celui care adoptă de a presta întreţinere faţă de copii minori.
Astfel, potrivit art. 94 alin. (1) şi (2) din Codul familiei „Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti”, iar „Instanţa de judecată va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinere sau nevoia celui ce o primeşte.”
Din economia acestor texte de lege rezultă cert că pensia de întreţinere se stabileşte în raport cu câştigul din muncă al debitorului obligaţiei de întreţinere, instanţa de judecată fiind suverană în a determina cuantumul acesteia în funcţie de situaţia de fapt.
Cu alte cuvinte, nu se poate susţine că în atari cereri instanţa de judecată a acordat ceea ce nu s-a cerut atunci când a stabilit un cuantum fix al pensiei de întreţinere, deşi reclamanta a solicita o cotă procentuală de ? din veniturile lunare realizate de debitorul obligaţiei de întreţinere. Aceasta deoarece obligaţia de întreţinere se execută în natură sau prin plata unei sume de bani, instanţa judecătorească fiind cea care stabileşte cuantumul şi modalitatea de executare, în funcţie de împrejurări.
În ce priveşte al doilea motiv de recurs ce se referă la neincluderea în baza de calcul a pensiei de întreţinere a sumelor reprezentând „echivalentul de hrană” de care a beneficiat pârâtul în baza Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională ( denumită în continuare O.G. nr. 26/1994) , Curtea constată că şi acesta este nefondat.
Este adevărat că, principiul înscris în art. 94 din Codul familiei, impune din partea instanţei de judecată stabilirea tuturor posibilităţilor materiale ale persoanei ce urmează să o plătească, existente la data judecării acţiunii, însă, în speţă, în mod corect instanţele de judecată nu au inclus în baza de calculul a pensiei de întreţinere „ norma de hrană” de care a beneficiat pârâtul în baza actului normativ menţionat, întrucât nu are caracterul unui venit sau „ alte adaosuri” cum greşit se susţine prin motivele de recurs.
În concret, art. 1 din O.G. nr. 26/1994 prevede că „Personalul din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei – Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie, Serviciul Roman de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Paza şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale are dreptul, în timp de pace, la hrana gratuita, în condiţiile prezentei ordonanţe.”
Potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ „ Hrănirea personalului instituţiilor publice menţionate la art. 1 se face, de regulă, în natură, în limita unor plafoane calorice diferenţiate pe categorii, care constituie norme de hrană zilnice” iar „Normele de hrană zilnice sunt cele cuprinse în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezenta ordonanţa.”
În art. 4 alin.(4) din O.G. nr. 26/1994 se prevede „ Cadrele militare, militarii angajaţi pe baza de contract şi salariaţii civili care au dreptul la hrană potrivit normelor, atunci când nu beneficiază de alimente, primesc, în locul acestora, valoarea financiară neimpozabila a normei de hrană la care au dreptul.”
Din economia acestor dispoziţiile legale rezultă că „norma de hrană” nu reprezintă un venit asimilat salariului, nu este un drept salarial, nefiind impozabil.
Cu alte cuvinte, această „ normă de hrană” are o destinaţie specială, fiind afectată în mod exclusiv desfăşurării activităţii şi pregătirii militare, că, de regulă, „hrănirea” se face în natură, în limita unor plafoane calorice şi doar excepţional categoriile care beneficiază de prevederile acestei legi primesc contravaloarea valorică a normei de hrană.
În sprijinul acestei concluzii vin şi dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 90/1996 privind protecţia muncii potrivit cărora „Alimentaţia de protecţie se acordă, obligatoriu şi gratuit, de către persoanele juridice şi fizice persoanelor care lucrează în locuri de muncă cu condiţii grele şi vătămătoare, pe baza normelor elaborate de Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.”
În baza celor expuse anterior, Curtea nu poate împărtăşii susţinerile recurentei referitoare la includerea echivalentului normei zilnice de hrană în baza de calcul a pensiei de întreţinere datorată de pârât, această „normă de hrană” fiind o măsură de protecţie proprie militarului în timp de pace.
Mergând pe acelaşi raţionament, Curtea nu poate împărtăşii opinia recurentei că „normă de hrană” se încadrează în dispoziţiile art. 155 din Codul muncii , în sensul că reprezintă „alte adaosuri” la venitul salarial.
Este adevărat că această „normă de hrană” , în mod excepţional poate lua formă bănească, însă suma de bani are o destinaţie expresă, respectiv de protecţie a militarului în timp de pace.
Faţă de aceste considerente, recursul declarat de reclamantă a fost privit ca nefondat şi respins, ca atare, conf. art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă.
