In temeiul disp. art. 1 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, “orice persoana care se considera vătămata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de către o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea in termen legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins si repararea pagubei ce i-a fost cazata”.
Alin. 1 al art. 18 din aceeaşi lege prevede ca “instanţa, soluţionând cererea la care se refera art. 8 alin. 1, poate, după caz, sa anuleze, in tot sau in parte, actul administrativ, sa oblige autoritatea publica sa emită un act administrativ ori sa elibereze un certificat, o adeverinţa sau orice alt înscris”.
Terenul a fost înregistrat in evidenta fiscala a Consiliului Popular a Municipiului Galaţi din anul 1971 pe numele mamei reclamantelor, numita X, in calitate de moştenitoare a numitului T. M.
Pentru aceasta suprafaţa de teren, numita X a fost plătitoare de impozit pana in anul 1985 si l-a stăpânit in continuare, liber de construcţii pana la 20 septembrie 2002, când a decedat.
Terenul menţionat se afla in posesia reclamantelor, care au îndeplinit procedura prealabila prin notificarea din 30 ianuarie 2009.
Contrar susţinerilor paratului din concluziile scrise, prin actele depuse la dosar, reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului in litigiu.
Astfel, prin sentinţa civila nr. 6135 din 29 septembrie 2006, pronunţata in dosarul civil nr. 5631/C/2004, Judecătoria Galaţi a reţinut dreptul de proprietate al reclamantelor asupra terenului situat in Galaţi, str. B nr. 144 in calitate de moştenitoare ale defuncţilor X si Y.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Consiliul Local Galaţi, prin Primarul Municipiului Galaţi, cu următoarea motivare:
Nu s-a dat curs cererii reclamantelor, motivat de faptul că acestea, nu au făcut dovada dreptului de proprietate, asupra terenului situat în str. B. nr.144.
Prin „titlul de proprietate, se înţelege actul juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă…”
În schimb certificatul de moştenitor sau de legatar nu constituie titlu, singura lor funcţie fiind aceea de a atesta calitatea de moştenitor şi întinderea drepturilor succesorale ale persoanei în cauză.
Această suprafaţă de teren de 400 m.p. situată în Galaţi, str. B nr.144, a aparţinut bunicului, Y, din anul 1942. La data de 31 octombrie 1951, bunicul a decedat iar în urma dezbaterii succesiunii a avut loc eliberarea certificatului de moştenitor nr.768 din 05 oct.1971, unde unică moştenitoare figurează fiica, X cu o cotă de 1/1.
După emiterea certificatului de moştenitor, X a plătit impozit pentru terenul din anul 1971 până în anul 1985, când terenul a trecut în proprietatea statului unde potrivit celor afirmate urma să se construiască o staţie de pompare.
După decesul numitei X, reclamantele s-au prezentat la notarul public unde li s-a eliberat certificatul de moştenitor nr.67 din 25 iulie 2003, unde nu s-a putut include terenul de 400 m.p. din str. B nr. 144, pentru că organele Administraţiei Financiare au refuzat să prezinte act din care să rezulte că acest teren face parte din masa succesorală, susţinând că din anul 1975 nu se mai plăteşte impozit pe teren.
Aşa cum au arătat prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, reclamanţii au formulat notificare potrivit Legii nr.10/2001, prin judecătoresc Y, solicitând în cadrul procedurii administrative restituirea în natură, a imobilului din str. B nr.144.
În vederea soluţionării notificării nr.516 din 26.04.2001, Serviciul revendicări a solicitat reclamantelor să facă dovada şi să depună actul de proprietate şi actul normativ de trecere în proprietatea statului.
Reclamantele, atât în faza administrativă cât şi prin acţiunea în constatare nu au depus toate diligenţele în soluţionarea cauzei dar în baza celor afirmate şi depuse solicită să se constate dreptul de proprietate în condiţiile în care situaţia juridică nu este clară.
În urma precizărilor depuse prin care au adus la cunoştinţă instanţei că imobilul aflat în litigiu face obiectul Legii nr.10/2001, iar instanţa nu se poate subroga în drepturile comisiei instituite de legea specială. În situaţia în care instanţa ar pronunţa o hotărâre, ar lipsi de eficienţă orice dispoziţie emisă de comisia specială abilitată să soluţioneze notificările depuse în baza Legii nr.10/2001.
Prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Curtea analizând actele dosarului constată:
Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, situaţie pe care nici recurenta nu a contestat-o.
Problema esenţială a acestui litigiu, este aceea dacă reclamantele-intimate, ca moştenitoare legale a defunctei X, sunt sau nu proprietarele terenului în suprafaţă de 400 m.p., pentru a putea beneficia de rol fiscal, în baza căruia să plătească dările aferente către stat.
S-a ajuns la această cerere cu un asemenea obiect, ca urmare a respingerii prin sentinţa civilă nr.6136/2006 a Judecătoriei Galaţi a acţiunii de constatarea dreptului de proprietate, al reclamantelor prin uzucapiunea mare, cu motivarea că reclamantele sunt de drept proprietarele terenului în litigiu şi ca atare are la dispoziţie o eventuală acţiune în obligaţia de a face, în sensul obligării Municipiului Galaţi prin organele sale de a-i deschide rol fiscal şi de a fi obligată să le încaseze impozitul pe teren.
Interpretând eronat cauza dedusă judecăţii, recurenta, după ce dă o definiţie eliptică a titlului de proprietate, pleacă de la premisa corectă că certificatul de moştenitor nu reprezintă titlu de proprietate, dar şi de la cea greşită, precum că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului în anul 1985, pentru a ajunge evident la concluzia total greşită că reclamantele au la dispoziţie cel mult notificarea făcută de acestea în baza Legii nr.10/2001, pentru care nu s-au depus diligenţele necesare din partea acestora pentru a fi soluţionată, iar instanţa nu se poate subroga în drepturile (mai bine zis atribuţiunile) comisiei instituite în baza respectivei legi.
Am spus că definiţia titlului de proprietate, dată de recurentă este eliptică, pentru că s-a omis a se specifica că moştenirea reprezintă un mod de translaţie a dreptului de proprietate, iar moştenirea care este un atribut al persoanelor cu vocaţie succesorală nu se poate confunda cu certificatul de moştenitor care este un act constatator al acesteia.
Ca atare evident că certificatul de moştenitor în sine, nu constituie titlu de proprietate, dar constată translaţia dreptului de proprietate, de la defunctul proprietar pe baza unui titlu valid la persoanele moştenitoare ale defunctului cum este şi cazul reclamantelor-intimate.
În anul 1985, autoarea reclamantelor X, nu a încetat să mai fie proprietara terenului în litigiu numai pentru faptul că în acel an urma să se construiască pe acel teren o staţie de pompare. Ca în multe alte cazuri similare, s-a început o pentru utilitate publică, numai că aceasta nu a fost finalizată şi nu există nici un decret de expropriere în acest sens. Or, nu se poate susţine că acest teren a trecut pur şi simplu pe proprietatea statului, fără să se facă nici cea mai mică dovadă în acest sens.
Justiţiabilii nu pot fi induşi în eroare cu alegaţii de genul „ terenul a trecut în proprietatea statului” sau „ în situaţia în care instanţa ar pronunţa o hotărâre ar lipsi de eficienţă orice dispoziţie emisă de comisia specială abilitată să soluţioneze notificările depuse în baza Legii nr.10/2001.
Este clar că reclamantele sunt proprietarele de drept a suprafeţei de teren în litigiu, ca moştenitoare a defunctei lor mame – X, care la rândul ei a posedat titlu de proprietate valabil, pentru acest teren şi ca atare, au tot dreptul să figureze în rolul fiscal la unităţile speciale ale autorităţii pârâte, pentru a se putea plăti impozitul aferent.
Pentru refuzul de a încasa impozitul pe teren, care practic atrage majorări şi penalităţi de întârziere, autoritatea recurentă se face vinovată şi nu reclamantele.
În concluzie, pe baza celor mai sus expuse şi pe temeiul disp.art. 312 Cod proc. civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
