Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr.72/R/03.02.2010
Judecătoria Baia Mare prin sentinţa penală nr. 1862/20.10.2009 l-a condamnat pe inculpatul A.C. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie, prev.de art. 20 C.pen. raportat la art. 211 alin.1 C.pen., cu aplicarea art. 37 lit.a C.pen.
În temeiul art. 61 C.pen. a fost revocată liberarea condiţionată a inculpatului din executarea pedepsei de 8 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1074/25.05.2004 a Judecătoriei Arad şi a fost contopit restul de 993 zile închisoare rămas neexecutat cu pedeapsa stabilită, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 5 ani închisoare, fiindu-i interzis şi dreptul prevăzut de art. 64 lit.a teza a II-a C.pen.
În temeiul art. 350 C.pr.pen. a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului, iar, în baza art. 88 C.pen. s-a dispus scăderea din durata pedepsei aplicate a perioadei reţinerii şi arestării preventive, de la data de 05.06.2009 la zi.
De asemenea, în temeiul art. 118 alin.1 lit.b C.pen. s-a dispus confiscarea corpurilor delicte înregistrate la poziţia nr. 17/2009 în registrul special al instanţei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt că inculpatul A.C. s-a deplasat la data de 05.06.2009 la Biserica Romano-Catolică “Sf.Treime” din Baia Mare, unde prin escaladarea unui grilaj metalic a pătruns în interior, căutând bunuri pe care să le sustragă. Inculpatul a forţat lacătul unei cutii în care se aflau trei potire din alamă suflate cu aur, însă nu a reuşit să le sustragă întrucât a fost surprins de martorul T.R.
Pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul A.C. l-a ameninţat pe martor cu un levier şi a reuşit să fugă, fiind însă prins la scurt timp de martorul U.A. şi predat organelor de poliţie.
În raport de situaţia de fapt expusă, instanţa de fond a reţinut că fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de tâlhărie, prev.de art. 20 C.pen. raportat la art. 211 alin.1 C.pen., cu aplicarea art. 37 lit.a C.pen. şi în considerarea dispoziţiilor art. 72 C.pen., l-a condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta în stare de recidivă postcondamnatorie, fiind condamnat anterior la o pedeapsă de 8 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 1074/2004 a Judecătoriei Arad, din executarea căreia a fost liberat condiţionat la data de 16.12.2008, cu un rest de pedeapsă rămas neexecutat de 993 zile închisoare.
Împotriva sentinţei penale nr. 1862/20.10.2009 a Judecătoriei Baia Mare a declarat apel inculpatul A.C., solicitând desfiinţarea acesteia şi, în urma reevaluării ansamblului probator, reducerea cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată.
Prin decizia penală nr.227 din 10 decembrie 2009 Tribunalul Maramureş a admis apelul şi, judecând:
A redus pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art.20 C.pen. raportat la art.211 alin.1 C.pen., cu aplicarea art.37 lit.a C.pen., de la 5 ani închisoare, la 3 ani închisoare.
În temeiul art.61 C.pen., a revocat liberarea condiţionată a inculpatului din executarea pedepsei de 8 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.1074/25.05.2004 a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia penală nr.766/2004 a Curţii de Apel Timişoara şi a contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat, de 993 zile închisoare, cu pedeapsa stabilită prin prezenta decizie, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 3 ani închisoare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva deciziei tribunalului, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş care a solicitat admiterea acestuia, casarea ca netemeinică a hotărârii instanţei de apel şi menţinerea sentinţei judecătoriei, apreciind că apelul inculpatului a fost greşit admis. În susţinerea recursului procurorul a arătat că activitatea inculpatului prezintă un sporit pericol social întrucât acesta a mai fost anterior condamnat pentru infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului, dovedind astfel o perseverenţă deosebită în săvârşirea acestui gen de fapte.
Curtea, examinând recursul declarat prin prisma motivului invocat ajunge la următoarele constatări:
Conform art.1 din Codul de procedură penală român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal.
Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.
Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Instanţele de fond au aplicat principiile evidenţiate mai sus, au reţinut în mod judicios vinovăţia inculpatului în săvârşirea faptei dedusă judecăţii, Judecătoria a individualizat corect sancţiunea meritată de inculpat, tribunalul însă, în mod netemeinic a redus cuantumul acesteia.
Tribunalul Maramureş nu a ţinut seama de modalitatea şi împrejurările săvârşirii infracţiunii, respectiv că inculpatul nu are un domiciliu stabil, acesta deplasându-se din municipiul Satu Mare în Baia Mare tocmai pentru a comite fapte de natură penală, această intenţie rezultând din faptul că avea asupra lui un levier, cleşte şi două perechi de mănuşi. În aceste condiţii, inculpatul a intrat în Biserica Romano-Catolică „Sfânta Treime” din Baia Mare, după ce în prealabil a escaladat un grilaj metalic, a pătruns în sacristie, şi a forţat lacătul de pe o cutie metalică, încercând să sustragă nişte potire din alamă suflate cu aur. Inculpatul nu a reuşit să sustragă nimic, fiind surprins de martorul T.R.. Pentru a-şi asigura scăparea, acesta l-a ameninţat pe martor că-l loveşte cu levierul şi apoi a fugit, fiind prins de martorul U.A. pe str.Crişan din Baia Mare.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de circumstanţele personale ale inculpatului, care până în prezent mai are în antecedente 14 condamnări pentru fapte similare, ceea ce denotă că scopul pedepsei nu poate fi atins decât prin aplicarea unei sancţiuni severe care să reflecte în mod judicios atât pericolul faptei cât şi al făptuitorului.
Tâlhăria este o infracţiune complexă, din structura ei făcând parte atât furtul, care este componenta sa principală, cât şi actele de violenţă, care constituie componenta adiacentă. Ca atare, tâlhăria se consideră ca fiind tentată sau consumată după cum infracţiunea principală – furtul – a rămas în faza tentativei ori s-a consumat.
În consecinţă, fapta inculpatului, care, fiind surprins de martorul T. în incinta bisericii, după ce îndepărtase lacătul de pe cutia în care se aflau cele trei potire, dar înainte de a le însuşi, pentru a-şi asigura scăparea, a folosit împotriva acestuia un levier, constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie prev.de art.20 rap.la art.211 alin.1 C.pen.cu aplicarea art.37 lit.a C.pen.
Potrivit art.72 din Codul penal la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării pedepsei, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Actele de violenţă exercitate de inculpat în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuiesc bine evaluate de către instanţa de recurs, în alegerea pedepsei.
Aşa fiind, inculpatul trebuia să ştie că, pe lângă drepturi, are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.
Sub aspectul individualizării pedepsei în speţă, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art.72 C.pen., ţinându-se cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine sinceră cu privire la fapta comisă, este recidivist, aşa cum rezultă din fişa de cazier.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie a făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. – 52 alin.1 – , potrivit căruia “scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.
Dar, fireşte, în lumina criteriilor prevăzute de art.72 C.pen., gravitatea concretă a unei activităţi infracţionale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei şi făptuitorului.
Fapta este neîndoielnic gravă, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, curtea a ţinut seama că fapta inculpatului a fost îndreptată din nou împotriva patrimoniului ceea ce demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme care să fie în deplin acord cu dispoz.art.1 din Codul penal, ce prevăd că “legea penală apără…persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”.
Pentru motivele ce preced, a fost admis ca fondat în baza art.385/15 pct.2 lit.a C.proc.pen. recursul declarat de Parchetul d epe lângă Tribunalul Maramureş împotriva deciziei penale nr.227/A/10.12.2009 a Tribunalului Maramureş, care a fost casată în întregime ca netemeinică şi s-a menţinut integral sentinţa penală 1862 din 20 octombrie 2009 a Judecătoriei Baia Mare, apelul inculpatului A.C. fiind greşit admis.
În baza art.88 C.pen.s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A.C. reţinerea şi arestul preventiv începând cu 5 iunie 2009 şi până la zi.
