Curtea de Apel ALBA IULIA Hotărâre nr. 310 din data de 21.01.2013
Actul administrativ fiscal. Sancțiunea necomunicării lui și data nașterii obligației fiscale la care acesta se referă.
Conform art. 215, alin. 3 din Lg. 95/2006 persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contract de asigurare, declarații privind obligațiile față de fond, alin. 1 al aceluiași articol prevăzând obligația acestora de a vira contribuția pentru asigurări sociale de sănătate. Dacă persoanele fizice nu-și îndeplinesc obligațiile menționate anterior, Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Sibiu poate proceda la emiterea deciziilor de impunere pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF, în temeiul Ordinului CNAS 617/2007. Obligația plății contribuției se naște la termenele prevăzute de lege, iar nu la data comunicării titlului de creanță, iar singurul efect recunoscut de lege necomunicării actului administrativ este, potrivit art. 45 Cod pr. fiscală, inopozabilitatea lui. Altfel spus actul administrativ necomunicat în formele prescrise, nu produce efecte juridice împotriva destinatarului actului administrativ. Lipsa de comunicare a acestui act administrativ nu este de natură a afecta validitatea lui, astfel că nu poate fi anulat pentru acest motiv.
Secția de Administrativ și Fiscal – Decizia 310/21 ianuarie 2013
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 5600/85/2011 reclamanta R.I. a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Asigurări de Sănătate S., solicitând anularea deciziilor de impunere plăți contribuții la FNUASS pe anii 2005-2007 precum și decizia referitoare la obligații de plată accesorii.
Prin sentința administrativă nr. 2497/CA/2012 a Tribunalului Sibiu a fost admisă acțiunea reclamantei și au fost anulate deciziile de impunere pentru plăți contribuții la FNUASS pe anii 2005- 2007 precum și decizia referitoare la obligații de plată accesorii.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:
Actele administrative atacate au fost comunicate reclamantei de către instanță în dosarul nr. 16995/306/2010 al Judecătoriei Sibiu având ca obiect contestație la împotriva somației și titlului executoriu emise de CJAS, ocazie cu care, reclamanta a luat la cunoștință și despre existența titlurilor de creanță.
Modalitatea comunicării prin afișare a deciziilor de impunere de care se prevalează pârâta este o procedură ultimă și subsidiară de comunicare, instituită de legiuitor pentru acele situații în care comunicarea în unul din modurile prevăzute de art. 44 aliniat 2 litera a,b,c, nu a fost posibilă. De altfel, nici procedura de afișare nu a fost îndeplinită conform legii neexistând nici o certitudine cu privire la data îndeplinirii acesteia.
Procedura emiterii în anul 2010 a unor decizii de impunere pentru anii fiscali anteriori a fost apreciată ca nelegală, cu atât mai mult calcularea de majorări de întârziere și penalități.
S-a mai reținut că deciziile atacate poartă același număr de înregistrare deși sunt acte administrative diferite, că nu poartă data de la care își produc efectele în conformitate cu art. 43 coroborat cu art. 87 din Codul de procedură fiscală și nici temeiurile de fapt în baza cărora s-au stabilit obligațiile fiscale .
Ca atare față de dispozițiile art. 41, alin. 2 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE potrivit cu care administrația are obligația de a-și motiva deciziile, instanța a constat nelegalitatea actelor de impunere.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Asigurări de Sănătate S. solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
În motivarea recursului pârâta a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală pentru următoarele considerente:
• Datorită faptului că reclamanta nu a respectat obligația legală de a se adresa instituției pârâte în vederea declarării veniturilor realizate și stabilirii contribuției de sănătate, s-a procedat la emiterea deciziilor contestate, fiind respectat termenul de prescripție de 5 ani de stabilire a obligațiilor fiscale;
• Potrivit art. 119 C.pr.fisc. coroborat cu art. 216 din Lg. 96/2006 în cazul neachitării în termenele legale a contribuțiilor datorate Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate se vor calcula majorări și penalități de întârziere; așadar, obligația plății contribuției se naște la termenele prevăzute de lege, iar nu la data comunicării titlului de creanță așa cum greșit a reținut instanța de fond;
• În mod greșit a reținut instanța de fond că actele administrativ-fiscale atacate nu au fost comunicate reclamantei în condițiile în care aceasta a procedat la contestarea lor; de asemenea, este eronată și anularea acestora motivat de faptul că nu au fost legal comunicate reclamantei.
Curtea de Apel a admis recursul ca fondat, reținând în considerente următoarele:
Prin deciziile de impunere emise de Casa de asigurări de Sănătate a Județului S. în data de 21.10.2010 s-au stabilit în sarcina reclamantei plăți contribuții la FNUASS pe anii 2005, 2006 și 2007.
Prin decizia din aceeași dată emisă de Casa de Asigurări de Sănătate a Județului S. s-au stabilit în sarcina reclamantei accesorii în sumă de 5114 lei.
Conform art. 215, alin. 3 din Lg. 95/2006 persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contract de declarații privind obligațiile față de fond, alin. 1 al aceluiași articol prevăzând obligația acestora de a vira contribuția pentru asigurări sociale de sănătate.
Aceste dispoziții legale trebuie coroborate și cu prevederile art. 257, alin. 1 și 2 lit. e din legea 95/2006 (forma în vigoare la data nașterii obligației).
Așadar, reclamanta avea obligația de a depune declarație privind obligațiile față de fond și de a vira contribuția pentru asigurări sociale de sănătate.
Întrucât aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile menționate anterior corect a procedat pârâta la emiterea deciziilor de impunere pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF, în temeiul Ordinului CNAS 617/2007.
Potrivit art. 46 Cod proc. fiscală nulitatea actului administrativ fiscal poate fi antrenată pentru lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal.
Deși conform art. 43 Cod proc. fiscală motivul de fapt și temeiul de drept sunt elemente ce intră în conținutul actului administrativ, lipsa acestor elemente nu afectează validitatea acestuia.
În speță, se observă că deciziile atacate conțin toate elementele prevăzute de art.46 din actul normativ menționat anterior sub sancțiunea nulității. De asemenea, acestea cuprind, contrar susținerilor reclamantei: perioada pentru care s-au calculat contribuții și natura veniturilor care au determinat stabilirea obligației de plată (veniturile impozabile obținute din cedarea folosinței bunurilor) și temeiul de drept al stabilirii obligației de plată, oferind suficiente indicii destinatarului actului administrativ cu privire la impunerea sa, de natură a justifica măsura luată și a oferi instanței posibilitatea exercitării unui control de legalitate adecvat.
Motivarea măsurii luate este suplimentată și prin răspunsul la contestația administrativă care răspunde exigențelor art. 211 Cod proc. fiscală, conținând toate elementele prescrise în această normă cu excepția căii de atac, termenului de exercitare a acesteia și instanței competente, de care însă nu se poate prevala, însă, reclamanta care a cunoscut și contestat în termenul legal și la instanța competentă acest act administrativ.
De asemenea, Curtea a reținut că veniturile impozabile în funcție de care s-au stabilit obligațiile plății contribuției la FNUASS sunt cele din deciziile de impunere anuale pentru veniturile realizate de reclamantă din cedarea folosinței bunurilor.
De altfel, reclamanta nici nu a negat că ar fi realizat venituri din cedarea folosinței bunurilor, criticile acesteia vizând alte aspecte de nelegalitate.
Într-adevăr potrivit art. 44 alin. 1 Cod pr. fiscală actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat în formele și locurile prevăzute de alineatele următoare din norma susmenționată. Însă singurul efect recunoscut de lege necomunicării actului administrativ este, potrivit art. 45 Cod pr. fiscală, inopozabilitatea lui. Altfel spus actul administrativ necomunicat în formele prescrise, nu produce efecte juridice împotriva destinatarului actului administrativ.
Lipsa de comunicare a acestuia act administrativ nu este de natură a afecta însă validitatea lui, astfel că nu poate fi anulat pentru acest motiv.
Curtea a reținut că pentru neachitarea la termenul de scadență a obligațiilor de plată se datorează de către debitor, conform art. 119 din O.G. 92/2003, dobânzi și penalități de întârziere ce încep să curgă după data scadenței obligației principale.
Existența și întinderea obligațiilor accesorii nu este afectată de necomunicarea actului administrativ ce le constată sau a actului administrativ ce constată obligația fiscală principală, ci numai de existența obligației principale și momentul stingerii acesteia prin plată sau altă modalitate prevăzută de lege. A raționa invers ar releva confuzia între executabilitatea actului și scadența obligației ce o constată (stabilește), raportul de accesorietate funcționând, așa cum s-a arătat, între obligația fiscală principală, pe de o parte, și dobânzile și penalitățile de întârziere, și nu între actele administrativ fiscale prin care se constată sau se stabilesc, atunci când sunt acte distincte.
Având în vedere cele menționate anterior Curtea a reținut că admiterea cererii reclamantei de anulare a acestor decizii este greșită astfel încât, recursul pârâtei a fost admis ca fondat.
