Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 718 din data de 18.02.2013
Act administrativ.
Act administrativ. Dispoziție de ridicare a autovehiculului staționat pe partea carosabilă. Competența de soluționare a acțiunii având ca obiect anularea acestei dispoziții, în condițiile inexistenței răspunderii contravenționale.
– art. 64 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002;
– art.10 din Legea nr.554/2004.
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VIII A ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, DECIZIA CIVILĂ NR.718/18.02.2013)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr. 6836/303/2010, așa cum a fost modificată, reclamantul V. B – D. în contradictoriu cu pârâtele S.C. I. A. E. S.R.L. și M.A.I. – D.G.P.M.B. – B. P. R., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
1) anularea Notei de constatare emisă de pârâta 2 ca nelegală;
2) anularea măsurii de ridicare a autovehiculului, măsură accesorie unui proces-verbal de contravenție care nu a fost emis;
3) restituirea sumei reprezentând taxa de ridicare, transport și depozitare auto, în cuantum de 500 de lei;
4) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În apărare, conform prevederilor art. 115 și urm. Cod procedură civilă, pârâta 1 a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 6721 /21.09.2010, Judecătoria Sector 6 a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și, în consecință a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, ca instanță de contencios administrativ și fiscal.
După trimiterea dosarului, cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a IX-a a Tribunalului București sub nr. 51615/3/2010.
Prin sentința civilă nr. 2860/09.09.2011, Tribunalul București- Secția a IX-a a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București și, constatând ivirea unui conflict negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel București în vederea soluționării acestui conflict.
Prin regulatorul de competență din data de 22.11.2011, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal sub nr. 51615/3/2010*.
La termenul din data de 27.04.2012, pârâta S.C. I. A. E. S.R.L. a invocat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile.
Prin sentința civilă nr. 1796/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a Contencios Administrativ și fiscal în dosarul nr. 51615/3/2011*, a fost admisă excepția neîndeplinirii procedurii prealabile invocată de pârâta S.C. I. A. E. S.R.L și a fost respinsă cererea, ca inadmisibilă.
În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. j) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin plângere prealabila se înțelege “cererea prin care se solicită autorității publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia”;, iar în conformitate cu prevederile art. 7 alin. 1 din același act normativ, “Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”;.
Apoi, potrivit art. 12 din Legea nr. 554/2004, “Reclamantul anexează la acțiune […] orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers era obligatoriu.”;
În cauză, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, condiție de exercitare a dreptului la acțiunea în contencios administrativ în anulare, a cărei neîndeplinire în termenele și condițiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acestei acțiuni.
În fine, admisibilitatea capătului de cerere având ca obiect obligarea la repararea prejudiciului material cauzat prin emiterea dispoziției de ridicare atacate este condiționată de soluționarea unei cereri în anulare a acestei dispoziții de către instanța de contencios administrativ, astfel că, în această materie, între capătul de cerere având ca obiect anularea actului și cel în despăgubiri există un raport de accesorietate, ultimul împărtășind soarta primului (art. 19 alin. 1 Legea nr. 554/2004).
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul V. B. D., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea cererii de recurs, se arată următoarele:
Excepțiile de procedură sunt acele mijloace prin care, în cadrul unui proces civil, orice parte interesată sau chiar instanța din oficiu invocă, în condițiile prevăzute de lege și fără a pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, neregularități procedurale sau lipsuri privind dreptul la acțiune și prin care se urmărește întârzierea sau împiedicarea judecății în fond.
Instanța, înainte de a se pronunța pe excepția invocată de pârâtă, trebuia, în virtutea rolului său activ, să verifice dacă se atacă un act administrativ cu caracter individual. Pârâta B. P. R. nu a depus nici un înscris prin care să susțină că nota de constatare este emisă în conformitate cu prevederile art. 14 din anexa nr. 1 a HCLS6 nr. 14/2009.
Având în vedere faptul că acest document nu le-a fost comunicat nici până la această dată și față de faptul că nu s-a emis niciun proces verbal de constatare a contravenției până la data formulării prezentei, solicită să fie depuse la instanță cele 3 exemplare așa cum prevede art. 14 din anexa nr. 1 a HCLS 6 nr. 14/ 29.01.2009 pentru verificare de scripte, întrucât înțelege să se înscrie în fals împotriva semnatarilor acestui înscris și a utilizatorului în vederea producerii de efecte juridice.
Înscrisul reținut de instanță ca fiind act administrativ cu caracter individual, nu le-a fost comunicat și nu prevede o cale de atac; în acest înscris nu se face referire la presupuse încălcări ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 și a HCLS 6 nr. 14/ 29.01.2009.
Se invocă prevederile art. 13 din HCLS 6 nr. 14/ 29.01.2009 și se arată că constatarea se face prin proces verbal de constatare a contravenției, care nu este un act administrativ individual și împotriva căruia se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competență a fost constatată fapta. Din coroborarea textelor de lege invocate, reiese indubitabil că actele încheiate de agentul constatator din cadrul Brigăzii de Poliție Rutieră a Municipiului București nu sunt acte administrative cu caracter individual și că se atacă în instanță înscrisul care înlocuiește procesul verbal de contravenție. În această situație, nu trebuie îndeplinită o procedură prealabilă.
Se arată că instanța de fond a reținut în mod greșit obiectul cererii și că aceasta ar fi putut respinge cererea formulată împotriva pârâtei MAI – DGPMB – Brigada de Poliție Rutieră, având în vedere că reclamantul nu a solicitat anularea notei de constatare emise de pârâtă și pe cale de consecință și anularea măsurilor dispuse în baza acesteia.
În drept, au fost invocate prev. art. 5, 6, 7, 15, 16, 17, 19, 21 alin. 3, 26 alin. 1, 38 alin. 3 din Ordonanța de Guvern nr. 2/2001, art. 118, art. 142 lit. e coroborat cu art. 143 lit. a din Ordonanța de Uregență a Guvernului nr. 195/2002, art. 12-14 din HCLS 6 nr. 14/ 29.01.2009.
În temeiul art. 242 a solicitat și judecarea cauzei în lipsa sa.
Intimatul-pârât SC I. A. E. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate de recurent, precum și a apărărilor formulate de intimați, față de ansamblul probator administrat în cauză, Curtea reține următoarele:
Într-o primă critică, recurentul arată că prima instanța, înainte de a se pronunța pe excepția invocată de pârâtă, trebuia, în virtutea rolului său activ, să verifice dacă se atacă un act administrativ cu caracter individual. În esență, se susține că în mod greșit s-a reținut ca temei al cererii Legea nr. 554/2004, deoarece el nu a invocat acest temei, ci a invocat dispozițiile referitoare la stabilirea și sancționarea contravențiilor.
Or, Curtea reține că aspectul calificării juridice a cererii a fost stabilit irevocabil prin rezolvarea conflictului negativ de competență, prin încheierea din 22.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel București-secția a VIII a de Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul de față.
Această încheiere a stabilit în mod irevocabil competența de soluționare a prezentei cereri în favoarea Tribunalului București-secția a IX a, reținându-se că deși Ordonanța de Uregență de Guvernului nr. 195/2002 reglementează ridicarea autovehiculelor parcate neregulamentar ca o măsură tehnico-administrativă ce are caracter accesoriu față de măsura de sancționare contravențională, în speță măsura a fost dispusă independent de vreo sancțiune contravențională. În aceste condiții, dispoziția de ridicare a autovehiculului nu mai are caracter accesoriu și, în consecință, nu mai intervine prorogarea de competență în favoarea instanței competente să soluționeze plângerea contravențională îndreptată împotriva unui proces verbal de contravenție. Competența, în speță, aparține instanței de contencios administrativ, în considerarea naturii juridice a actului atacat care este un act de putere, un act emis de o autoritate publică în exercitarea puterii publice.
Odată cu stabilirea irevocabilă a instanței de contencios administrativ ca fiind competentă, au fost câștigate cu putere de lucru judecat cauzei și toate consecințele legale ale competenței, cum ar fi temeiul juridic al cererii, care nu putea fi decât invocarea dispozițiilor Legii nr. 554 /2004.
Astfel, susținerea recurentului cu privire la greșita reținere de către prima instanță a unui alt temei juridic nu se verifică, prima instanță fiind ținută de temeiul juridic stabilit în mod irevocabil prin încheierea de soluționare a conflictului de competență.
În ceea ce privește susținerea că instanța, înainte de a se pronunța pe excepția invocată de pârâtă, trebuia, în virtutea rolului său activ, să verifice dacă se atacă un act administrativ cu caracter individual, Curtea constată că potrivit art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța este obligată să se pronunțe cu prioritate asupra excepțiilor de procedură și a celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii; or, verificarea îndeplinirii procedurii prealabile reprezintă un aspect de procedură ce trebuie verificat cu prioritate față de stabilirea caracterului de act administrativ sau nu al actului atacat. Astfel, prima instanță a procedat în mod corect la analizarea cu prioritate a excepției lipsei îndeplinirii procedurii prealabile.
Recurentul invocă o serie de argumente care țin de fondul cauzei, și care, prin prisma soluției date de prima instanță și a limitelor devoluțiunii în recurs ( instanța de recurs putând verifica strict temeinicia și legalitatea soluției de primă instanță, fără a extinde cercetarea judecătorească cu privire la aspecte ce nu au intrat în judecata primei instanțe), nu pot fi cercetate direct în recurs. Astfel, argumentul legat de faptul că pârâta B. P. R. nu a depus nici un înscris prin care să susțină că nota de constatare este emisă în conformitate cu prevederile art. 14 din anexa nr. 1 a HCLS6 nr. 14/2009 reprezintă un argument de fond, ce depășește limitele devoluțiunii în recurs pentru considerentele reținute mai sus și nu va fi analizat de Curte.
Recurentul mai invocă faptul că documentul atacat nu i-a fost comunicat și nu prevede o cale de atac; în acest înscris nu se face referire la presupuse încălcări ale Ordonanței de Uregență a Guvernului nr. 195 /2002 și a HCLS 6 nr. 14/29.01.2009.
Sub aspectul comunicării, Curtea constată că înscrisul de la fila 10 din dosarul judecătoriei intitulat “comunicare”;, purtând data de 12.03.2010, semnat de reclamant, a fost întocmit cu ocazia restituirii autovehiculului către reclamant. Astfel, acesta nu poate afirma că nu a cunoscut împrejurarea de fapt a ridicării autovehiculului, câtă vreme înscrisul menționat este semnat de acesta și cuprinde mențiunea expresă a “restituirii”; autovehiculului; reclamantul realizează o interpretare excesivă a dispozițiilor legale privind comunicarea, câtă vreme înscrisul de mai sus este intitulat “comunicare”; și face referire și cu privire la măsura ridicării autoturismului; este o comunicare a mai multor informații, printre care și a măsurii administrative a ridicării autoturismului.
Faptul că în acest înscris nu se fac referiri la cele două acte normative menționate de recurent nu prezintă relevanță sub aspectul valabilității comunicării făcute prin act.
Sub aspectul argumentului recurentului în sensul că nu s-a emis niciun proces verbal de constatare a contravenției până la data formulării prezentei cereri, Curtea reamintește cele reținute în preambulul prezentei motivări, în sensul că încheierea de stabilire în mod irevocabil a competenței de soluționare a prezentei cereri în favoarea Tribunalului București-secția a IX a, a reținut că, în speță măsura a fost dispusă independent de vreo sancțiune contravențională, aspect neinterzis de lege.
Cererea de verificare de scripte sau de înscriere în fals (echivoc formulată, de altfel de recurent, cele două proceduri fiind distincte și putând fi invocate pentru motive diferite) nu este relevantă pentru soluționarea recursului de față din perspectiva limitelor devoluțiunii în recurs; așa cum s-a reținut și mai sus, fiind un aspect de fond cu privire la care prima instanță nu a judecat, nu poate fi analizat direct în recurs fără încălcarea limitelor sesizării instanței de recurs.
Recurentul mai arată că instanța de fond a reținut în mod greșit obiectul cererii și că aceasta ar fi putut respinge cererea formulată împotriva pârâtei MAI-DGPMB-BPR, având în vedere că reclamantul nu a solicitat anularea notei de constatare emise de pârâtă și pe cale de consecință și anularea măsurilor dispuse în baza acesteia.
Curtea constată că nici această ultimă afirmație a recurentului nu poate fi reținută, obiectul cererii fiind stabilit în mod irevocabil ca urmare a stabilirii competenței în sfera contenciosului administrativ, iar soluționarea excepției lipsei procedurii prealabile având prioritate față de aspectul invocat de recurent.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
