Arestarea preventivă. Obligativitatea indicării temeiurilor. Nulitate absolută
Împotriva inculpatului S.I. s-a luat măsura arestării preventive, în lipsă, prin hotărârea de condamnare, fără a se menţiona îndeplinirea cerinţelor art. 143 Cod procedură penală şi fără a se menţiona vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală singurul temei menţionat de instanţă fiind cel prevăzut de art. 350 Cod procedură penală.
Potrivit dispoziţiilor art. 350 Cod procedură penală, instanţa are îndatorirea ca prin hotărâre să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării preventive, însă în această materie, în lipsa unor reglementări incluse în art. 350 Cod procedură penală, care să aibă caracter special, trebuie aplicate dispoziţiile din partea generală a Codului de procedură penală ce reglementează în mod expres instituţia arestării preventive.
Ca atare, potrivit art. 160/a Cod procedură penală, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 Cod procedură penală şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală.
Când sunt întrunite aceste condiţii, judecătorul dispune arestarea preventivă a inculpatului, arătând temeiurile care justifică luarea acestei măsuri şi fixând durata acesteia, care nu poate depăşi 30 de zile.
Aceste dispoziţii, incluse în art. 149/1 alin.10 Cod procedură penală au caracter imperativ şi sunt aplicabile indiferent dacă măsura arestării preventive se ia în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii.
Câtă vreme aceste dispoziţii trebuie înscrise în cuprinsul actului procesual, rezultă că lipsa lor atrage nulitatea absolută a acestuia şi nu poate fi suplinită prin menţionarea lor în cuprinsul actului procedural, care doar execută dispoziţia actului procesual.
Acceptând un alt punct de vedere, s-ar ajunge la situaţia (inacceptabilă de altfel) în care în cuprinsul hotărârii de arestare preventivă să nu se menţioneze durata acestei măsuri, fiind suficient ca aceasta din urmă să fie menţionată doar în conţinutul mandatului de arestare.
Ca atare, instanţa de judecată avea obligaţia legală de a menţiona în dispozitivul hotărârii prin care a dispus arestarea preventivă temeiurile care au justificat această măsură, considerentele hotărârii având drept scop doar motivarea în concret, in extenso, a acestor temeiuri.
Pe de altă parte, inculpatul arestat preventiv se poate plânge cu privire la nelegalitatea doar a actului procesual (respectiv a hotărârii prin care s-a luat măsura arestării preventive), nu şi a actului procedural (respectiv a mandatului de arestare preventivă) în condiţiile reţinerii în mod nelegal a unora din temeiurile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală.
Astfel, indicarea temeiurilor prevăzute de art. 148 Cod procedură penală doar în cuprinsul mandatului de arestare preventivă ar echivala cu negarea dreptului inculpatului de a contesta legalitatea reţinerii acestor temeiuri.
