Deliberând, constată că prin sentinţa civilă nr.883/2009, Judecătoria Moineşti a respins ca nefondată, acţiunea în nulitate absolută titlu, formulată de reclamantul M.V. împotriva pârâţilor: M.F., A.C. şi A.E., a obligat reclamantul la plata către pârâţii a sumei de 2400 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorarii apărător.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 1050/R/2008, pronunţată în dosarul nr.2424/260/2008 al Tribunalului Bacău, înregistrată sub nr.2424./260/2007 din 05.02.2009, a fost trimisă spre rejudecare acţiunea în nulitate absolută titlu formulată de reclamantul M.V., domiciliat judeţul Bacău, împotriva pârâţilor: A.C., A.E. şi M.F., toţi domiciliaţi în judeţul Bacău, solicitând a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.2506/25.08.2005 cu cheltuieli de judecată.
Acţiunea a fost timbrată cu 20 lei şi 1,5 lei timbru judiciar, iar în motivare, reclamantul arată că la baza încheierii contractului de vânzare – cumpărare nr.2506/2005 a stat Certificatul de moştenitor nr.214/2005, care ulterior a fost anulat, prin sentinţa civilă nr.1642/2006, pronunţată de Judecătoria Moineşti, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă. Mai arată reclamantul că, prin sentinţa civilă nr.677/29.03.2006, suprafaţa de teren care a făcut obiectul vânzării prin contractul a cărui nulitate se solicită a se constata prin prezenta, a fost atribuit în lotul său. Ca motiv de nulitate absolută reclamantul invocă, principiul anulării actului subsecvent, raportat la actul principal Certificatul de moştenitor, care a fost anulat.
În cauză au formulat întâmpinare reconvenţională pârâţii A.C. şi A.E., prin care solicită respingerea acţiunii ca nefondată şi a se dispune ieşirea din indiviziune după defuncţii M.S. şi M.R. şi atribuirea terenului ce a făcut obiectul vânzării în lotul pârâtului M.F.
În motivarea reconvenţionalei pârâţii arată că de la principiul invocat de reclamant, în practică se aplică permanent, excepţia ocrotirii bunei credinţe manifestate de dobânditorii de bună credinţă, în cazul actelor de înstrăinare cu titlu oneros. Referitor la acţiunea de partaj, aceiaşi pârâţi arată că ei nu au avut calitate procesuală în acţiunea de partaj, prin care terenul în litigiu a fost atribuit în lotul reclamantului şi prin urmare această hotărâre nu le este opozabilă.
În cauză s-au depus acte, interogatorii şi au fost ataşate dosarul nr.2424/260/ 2007, 1642/2006 şi 7231/2005 ale acestei instanţe şi dosarul nr.7231/2005 şi 2424/ 2007 ale Tribunalului Bacău, probatorii din analiza cărora, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2506/25.08.2005 de către Biroul Notarului Public S.G., pârâtul M.F. a vândut celorlalţi doi pârâţi A.C. şi A.E., suprafaţa de 900 mp (1583mp găsiţi în teren), situată în intravilanul comunei A.. La baza încheierii acestui contract a stat Certificatul de unic moştenitor nr.214/2005 din care rezulta că vânzătorul este unicul moştenitor al defuncţilor M.S. şi M.R..
Ulterior prin sentinţa civilă nr.1642/2006 a Judecătoriei Moineşti rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a dispus anularea Certificatului de moştenitor nr.214/2005 reţinându-se că acesta a fost emis în baza unor declaraţii ale pârâtului M.F. şi a unor situaţii neconforme cu realitatea.
După anularea certificatului de moştenitor, reclamantul din prezenta a chemat în judecată pe pârâtul M.F. şi s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra averii rămase după cei doi defuncţi, atribuindu-se terenul în litigiu, în lotul reclamantului.
Instanţa a mai reţinut ca stare de fapt anterioară încheierii contractului vânzare – cumpărare, faptul că în anexa 24 din 08.08.2005, emisă de Primăria A., după cei doi defuncţi figura ca unic moştenitor pârâtul M.F. şi că la data încheierii contractului dar şi la data judecării partajului, terenul era înscris în cartea funciară pe numele vânzătorului şi respectiv a cumpărătorilor. Reiese că la data judecării partajului reclamantul ştia că terenul este pe numele altui titular, pe care nu a înţeles să-l cheme în judecată pentru a se lămuri situaţia juridică a bunului. În acţiunea de partaj pârâţii A., cei care stăpâneau efectiv terenul nu au fost citaţi, în calitate de terţi, deţinători ai bunului şi nici pârâtul vânzător M.F. nu a învederat instanţei că terenul este înstrăinat şi folosit de alte persoane, în baza unui titlu autentic.
Este adevărat că anularea actului iniţial duce la anularea actului subsecvent, dar de la această regulă există excepţii care apără interesul dobânditorilor de bună credinţă; o primă excepţie este principiul publicităţii şi încrederii publice în cărţile funciare care apără pe dobânditorul de bună credinţă; în strânsă legătură este şi principiul asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil şi al validităţii aparenţei în drept şi ocrotirea bunei credinţe. Buna credinţă a vânzătorilor este prezumată, dar şi confirmată de existenţa actelor premergătoare Certificatului de moştenitor nr.214/2005 şi nici nu a fost contestată de către reclamant. Ba dimpotrivă, reclamantul nu a înţeles să cheme în acţiunea de partaj pe terţii deţinători ai bunului, pentru a lămuri situaţia juridică a terenului intabulat pe numele acestora din urmă şi pentru a le fi opozabilă hotărârea de partaj.Pentru considerentele reţinute instanţa a respins ca nefondată acţiunea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a formulat în termen legal recurs, motivat prin cererea de recurs şi legal timbrat, prin care a criticat sentinţa primei instanţă pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului s-au arătat, în esenţă, următoarele:
Instanţa de fond a apreciat în mod eronat că la data judecării partajului reclamantul ştia că terenul este pe numele altui titular şi că la acea dată terenul era înscris în cartea funciară pe numele cumpărătorului, deoarece reclamantul nu putea şti că M.F. s-a declarat unic moştenitor şi a vândut terenul pârâţilor care cunoşteau că vânzătorul mai avea un nepot de frate.
Contrar susţinerilor instanţei de fond, la data judecării partajului, terenul nu fusese înscris în cartea funciară pe numele vânzătorului, primii înscrişi fiind pârâţii A., iar faptul că M.F. nu a cerut la partaj ca terenul să fie trecut în lotul lui, nu îndreptăţeşte instanţa să-l considere pe reclamant culpabil pentru nechemarea în judecată a terţilor cumpărători.
Mai arată recurentul că instanţa de fond nu a avut în vedere decizia de casare, neadministrându-se nicio probă din care să rezulte buna credinţă a pârâţilor şi nici motivele de nulitate invocate în acţiunea principală, pe care nu le-a analizat, întemeindu-şi hotărârea pe buna prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorului, prezumţie care este însă relativă şi care este răsturnată în speţă de frauda vânzătorului şi a cumpărătorilor, care constituie un caz de nulitate absolută.
De-asemenea, prima instanţă a reţinut în mod greşit că buna credinţă a cumpărătorului este confirmată de actele premergătoare eliberări certificatului de moştenitor, având în vedere că acesta a fost anulat, precum şi faptul că reclamantul nu a contesta buna-credinţă a pârâţilor A., deoarece prin însăşi formularea acţiunii face acest lucru. Mai mult, arată recurentul, pârâţii A. au aflat de existenţa partajului la momentul efectuării expertizei topocadastru, însă au demarat lucrări de construire pe acel teren.
Recurentul critică şi nesoluţionarea cererii reconvenţionale şi greşita acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2400 lei.
Intimaţii A.C. şi A.E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că au fost de bună-credinţă cu ocazia cumpărării terenului de la celălalt pârât, despre care ştiau că era singurul moştenitor al părinţilor şi căruia i-au solicitat acte de proprietate, materializate în certificatul de moştenitor. La momentul vânzării, în cartea funciară figura doar vânzătorul, ca atare, nu este vorba de o vânzare făcută de către un coindivizar, deoarece la data vânzării vânzătorul era moştenitor unic şi proprietar exclusiv. Se mai arată că vânzarea bunului altuia constituie un caz de nulitate relativă, astfel încât reclamantul nu putea cere anularea şi chiar dacă s-ar considera că este îndreptăţit, buna-credinţă a subdobânditorului cu titlu oneros reprezintă o excepţie consacrată de practica judiciară şi literatura juridică de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.
De-asemenea, frauda la lege nu a fost invocată de către reclamant în acţiunea iniţială, însă a fost avută în vedere de instanţa de fond cu ocazia primei judecăţi, fiind preluată de recurent în rejudecare, însă acesta face confuzie între fraudă la lege, care presupune complicitatea terţului subdobânditor şi eroarea provocată acestuia de către vânzător cu privire la calitatea sa de proprietar.
Se mai arată că cererea reconvenţională a fost soluţionată, în sensul respingerii acesteia, iar intimaţii nu au formulat recurs împotriva acesteia.
În recurs, recurentul a solicitat iar instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, constând în documentaţia ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare contestat, sens în care instanţa a dispus emiterea unei adrese către BNP S.G..
Analizând probatoriul administrat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa de recurs reţine următoarele:
Recursul nu este fondat.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că buna credinţă a terţilor subdobânditori ai bunului ce a făcut obiectul unui act juridic anulat constituie o excepţie de la aplicarea principiului ce guvernează regimul juridic al nulităţii actului civil, respectiv al anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.
Nu se poate reţine că instanţa de fond nu a administrat probe cu privire la buna credinţă pârâţilor şi că nu ar fi respectat decizia de casare sub acest aspect, deoarece în decizia de casare nu s-au dat indicaţii cu privire la probe, reţinându-se doar că prima instanţă nu a analizat apărările pârâţilor cu privire la buna lor credinţă.
De-asemenea, probatoriul administrat în cauză a fost apreciat corespunzător, în sensul că prezumţia de bună-credinţă a terţilor, respectiv pârâţii A., nu a fost înlăturată, iar probele sugerate de către recurent în sprijinul ideii că pârâţii sunt de rea-credinţă, sunt circumstanţiale, nedovedind în mod cert că pârâţii cunoşteau că dobândesc de la un neproprietar. Astfel, din raportul de expertiză topocadastru efectuat în dosarul de partaj nu rezultă că pârâţii A. au fost prezenţi cu prilejul efectuării expertizei în teren şi, chiar dacă ar fi luat cunoştinţă la un moment dat de existenţa procesului de partaj, acesta a fost promovat ulterior încheierii actului de vânzare-cumpărare, iar buna-credinţă se analizează raporta la momentul vânzării-cumpărării.
Faptul că pârâţii ar fi ştiut că vânzătorul mai are un nepot de frate nu are semnificaţia relei lor credinţe, deoarece datorită lipsei lor de cunoştinţe juridice, pârâţii nu aveau semnificaţia vocaţiei succesorale a acestei persoane, iar pe de altă parte, având în vedere certificatul de moştenitor pe care s-a întemeiat vânzarea, nu li se putea pretinde pârâţilor să fie neîncrezători în raport cu cele atestate într-un act autentic.
Într-o interpretare exigentă a comportamentului pe care ar fi trebuit să-l aibă pârâţii A. cu ocazia cumpărării, li se poate reţine eventual o lipsă de diligenţă, dar nu reaua-credinţă, aceasta presupunând un proces intenţional, pentru a putea fi asociată cu frauda la lege.
În acest sens, instanţă apreciază că argumentele formulate de intimaţi în întâmpinare, însă că frauda la lege semnifică complicitatea tuturor părţilor contractante în vederea realizării unui scop ilicit şi nu doar acţiunea singulară a vânzătorului care i-a indus în eroare pe cumpărători, sunt întemeiate.
Pe de altă parte, în condiţiile în care la data efectuării partajului în cartea funciară erau înscrişi pârâţii A., astfel cum însuşi recurentul susţine (fiind irelevant dacă aceştia s-au înscris primii sau vânzătorul), reclamantului i se poate reţine o culpă în neverificarea existenţei unei cărţi funciare deschise pentru terenul în litigiu.
Instanţa reţine că, pe de o parte frauda la lege nu a fost dovedită, iar pe de altă parte, acest caz de nulitate absolută nu a fost invocat de către reclamant prin acţiunea iniţială, iar aceasta nici nu a fost modificată de către reclamant în condiţiile art. 132 c.pr.civ.
Este adevărat că instanţei de rejudecare i s-a impus de către prima instanţă de recurs să analizeze apărările pârâţilor cu privire la buna lor credinţă, însă în cuprinsul deciziei de casare nu s-au făcut dezlegări ale unor probleme de drept, respectiv nu s-a stabilit că, în speţă, este incidentă frauda la lege, cu condiţia dovedirii relei-credinţe a pârâţilor.
Ca atare, în rejudecare, instanţa a fost învestită cu acţiunea iniţială şi a reţine frauda la lege ca temei al nulităţii ar fi echivalat cu modificarea cauzei cererii şi, respectiv, cu încălcarea principiului disponibilităţii.
În consecinţă, nefiind dovedită frauda la lege, actul de vânzare-cumpărare a cărui anulare ar reprezenta o vânzare a lucrului altuia, sancţionată doar cu nulitatea relativă.
Pe de altă parte, însă, în cazul particular al partajului, teza vânzării bunului altuia nu este valabilă, deoarece vânzătorul era proprietar, dar nu exclusiv, ci în coproprietate, iar practica judiciară a statuat că vânzarea bunului indiviz doar de către un coproprietar este valabilă, deci nu se pune problema anulării actului translativ, însă ea se încheie sub condiţia rezolutorie a atribuirii bunului la partaj în lotul altui copărtaş. În consecinţă, având în vedere că, urmare a partajului, calitatea de proprietar al copărtaşului vânzător, se desfiinţează retroactiv, acţiunea care s-ar putea promova ar fi de rezoluţiune, iar titularul acesteia ar putea fi vânzătorii care se văd evinşi.
În situaţia din speţă, raporturile dintre reclamant şi pârâţii A. se pot rezolva doar pe calea unei acţiuni în revendicare, în cadrul căreia se pot compara titlurile părţilor şi s-ar putea acorda preferinţă titlului reclamantului.
În ce priveşte nesoluţionarea de către instanţă cererii reconvenţionale, instanţa constată că acest motiv de recurs este lipsit de interes, întrucât nu i s-a produs recurentului o vătămare, iar motivul de recurs vizând cheltuielile de judecată este nefondat, întrucât, deşi nu a motivat în acest sens, din analiza dosarelor ataşate rezultă că instanţa de fond a acordat pârâţilor A. cheltuieli de judecată pentru toate stadiile procesuale anterioare.
Faţă de cele expuse mai sus, întrucât acţiunea formulată este neîntemeiată, instanţa va respinge recursul ca nefondat, menţinând soluţia primei instanţe, cu menţiunea că motivarea primei instanţe va fi completată cu considerentele ce preced.
În baza art. 274 c.pr.civ., constatând culpa procesuală a recurentului, îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţii A.C. şi A.E., în cuantum de 700 lei, reprezentând onorariu de avocat.
