Competenţa judecătorului de a analiza caracterul abuziv al unei clauze contractuale


Directiva 93/13/CEE, art. 3, art. 6, art. 7 Legea    nr. 193/2000, art. 1 alin. 3, art. 4 alin. 1 şi 2, art. 1 lit. a, e şi g din anexa legii

Competenţa instanţelor de judecată de a examina, chiar din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze, constituie un mijloc corespunzător, pe de o parte, atingerii rezultatului urmărit de art. 6 al Directivei 93/13/CEE, anume prevenţia faţă de situaţiile în care consumatorii individuali ar fi obligaţi să respecte o clauză abuzivă, iar pe de altă parte, atingerii obiectivului vizat de art. 7, din moment ce însăşi analiza instanţei poate avea efect disuasiv şi poate contribui la prevenirea utilizării de clauze abuzive în contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii.

Prin urmare,  chiar dacă    s-ar    putea argumenta că astfel se aduce o limitare principiului clasic al  autonomiei de voinţă, prin interzicerea clauzelor abuzive şi prin obligarea profesionistului la eliminarea lor din convenţiile de credit, s-a urmărit protejarea consumatorilor, iar eliminarea dezechilibrelor semnificative dintre drepturile şi obligaţiile părţilor înseamnă revenirea la buna-credinţă contractuală, justificând astfel rolul judecătorului în restabilirea echilibrului contractual dintre consumator şi comerciant.

în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, este considerată o clauză abuzivă cea prin care banca îşi rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a comisionului de rezervă minimă obligatorie, în condiţiile în care obligaţia băncii faţă de BNR creşte/se diminuează/se elimină.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a administrativ şi fiscal, decizia civila nr. 13 din 12 ianuarie 2012, nepublicată

Prin sentinţa civilă nr. 10104/21.12.2009, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis sesizarea formulată de către reclamanta A.N.P.C. –

I.R.P.C., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, şi a constatat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie inserate în contractele de credit enumerate reprezintă clauze abuzive.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, a aplicat pârâtei amenda contravenţională în cuantum de 1000 de lei şi a obligat pârâta să modifice contractele enumerate, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Prima instanţă a reţinut că, prin procesul-verbal de constatare nr. 01/873, încheiat de reclamantă la 12.01.2009, în urma verificărilor efectuate în baza Capitolului III din Legea nr. 193/2000 de către reprezentanţii acesteia, au fost consemnate faptele constatate, procesul-verbal fiind trimis instanţei în vederea aplicării sancţiunii contravenţionale.

Sub aspectul condiţiilor de formă, a reţinut judecătorul fondului că procesul-verbal de constatare este legal întocmit, respectând art. 17 din

O.G. nr. 2/2001, coroborat cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 193/2000, iar sub aspectul temeiniciei, a reţinut că în cuprinsul contractelor de credit analizate a fost inserată, în cadrul condiţiilor generale, prevederea potrivit căreia comisionul de rezervă minimă obligatorie este datorat ca urmare a obligaţiei băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la BNR, iar valoarea comisionului de rezervă minimă obligatorie este stabilită în funcţie de valoarea obligaţiei băncii, banca rezervându-şi dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare, în condiţiile în care obligaţia băncii faţă de BNR creşte, se diminuează sau se elimină. Totodată, s-a prevăzut faptul că pentru perioada în care se aplică acest comision, se acumulează zilnic şi se calculează la soldul creditului pentru un număr de zile calendaristice, începând cu data primei trageri, comisionul de rezervă minimă obligatorie datorat lunar calcu-lându-se după formula (soldul creditului X, rata comisionului X, numărul efectiv de zile între scadenţe)/360. în Condiţiile speciale ale contractelor de credit este stipulat faptul că acest comision de rezervă minimă obligatorie este de 1,85% aplicat la soldul creditului, până la data de

31.12.2008, plătibil lunar odată cu dobânda, la scadenţa anuităţilor.

Analizând clauzele reţinute, prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile caracterului abuziv al clauzelor, în sensul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu clienţii, dispoziţiile în cauză din contractele de credit au un caracter echivoc, ţinând cont de normele legale care reglementează rezervele minime obligatorii, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract, precum şi că

pârâta a acţionat contrar cerinţelor bunei-credinţe, fiind evident că existenţa în contracte a clauzelor legate de acest comision a conferit acesteia dreptul de a modifica unilateral şi discreţionar contractele de credit, fără a negocia această modificare cu clienţii şi fără ca măcar această prelungire a duratei de percepere a comisionului să fie bazată pe modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii percepute de BNR.

Pentru aceste considerente, a apreciat instanţa de fond că susţinerile pârâtei din întâmpinare nu sunt întemeiate, fapta acesteia întrunind elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute şi sancţionate de art. 1 alin. 3 şi art. 16 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta SC V.R. SA, solicitând modificarea acesteia şi, ca efect, constatarea că în cuprinsul convenţiei de credit nu se regăsesc clauze abuzive, cu exonerarea petentei de plata amenzii de 1000 lei aplicată de instanţa de fond. (…)

Recursul este nefondat şi a fost respins, pentru următoarele considerente:

Examinând criticile invocate de recurentă din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a constatat că instanţa de fond a stabilit în mod corect starea de fapt pe baza probelor administrate, a interpretat şi calificat obligaţiile contractuale în raport de conţinutul acestora şi a aplicat în mod corespunzător dispoziţiile art. 13, raportat la art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000 şi anexa acesteia.

Tribunalul a reţinut, în primul rând, că în mod indubitabil contractele de credit bancar anexate procesului-verbal, încheiate de persoanele fizice care au sesizat reclamanta intimată în vederea constatării contravenţiei, intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori, întrucât împrumutaţii au calitatea de consumatori, iar banca recurentă, de comerciant.

Analizând pct. 3.12 din Condiţiile generale ale convenţiilor de credit menţionate – Comision de rezervă minimă obligatorie – se prevede că acesta reprezintă „comision datorat ca urmare a obligaţiei băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la BNR. Valoarea comisionului de rezervă minimă obligatorie este stabilit în funcţie de valoarea obligaţiei băncii. Banca îşi rezervă dreptul de modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în condiţiile în care obligaţia băncii faţă de BNR creşte/se diminuează/se elimină”.

Totodată, la art. 5 lit. e din Condiţiile speciale, tribunalul a constatat că s-a stipulat posibilitatea băncii de a modifica valoarea comisionului de

rezervă minimă obligatorie sau perioada de aplicare a acestui comision, în cazul în care obligaţiile sau condiţiile impuse de cresc/se diminuează/se elimină, modificare care se notifică împrumutatului prin oricare dintre modalităţile de notificare prevăzute în contract.

Astfel, faţă de argumentele invocate de recurentă cu privire la necoroborarea probelor administrate la judecata în fond, tribunalul a reţinut că această clauză privind condiţiile de modificare a valorii sau perioadei de aplicare a comisionului, reprezintă prin ea însăşi o clauză abuzivă, în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece, stabilind dreptul comerciantului de a modifica unilateral valoarea sau perioada de aplicare a comisionului, cu condiţia ca obligaţiile sau condiţiile BNR să crească/să se diminueze/să se elimine (valoarea acestui comision fiind calculată în funcţie de valoarea obligaţiei băncii faţă de BNR), nu i se dă clientului libertatea de a rezilia imediat contractul. în acest sens, nu se poate primi argumentul contrar expus de recurentă, potrivit căruia aceasta nu a obstrucţionat ori îngrădit nicicum libertatea clienţilor săi de a rezilia imediat contractul, întrucât în contractele analizate nu apare prevăzută o asemenea posibilitate şi nici banca nu i-a notificat pe consumatori în consecinţă. în mod analog, nu se poate reţine apărarea că în cazul dezacordului cu tipul sau valoarea costurilor, clientul poate refuza semnarea contractului, întrucât, prin raportare la competenţa şi grija aşteptate, în mod rezonabil, de un consumator din partea unei bănci comerciale, în conformitate cu practicile corecte de piaţă şi cu principiul general al bunei-credinţe în activitatea bancară, nu poate fi considerată rezonabilă soluţia refuzului de a încheia actul juridic. (…)

Se disting două condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi abuzivă, respectiv să nu fie negociată individual şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

în ce priveşte prima condiţie, tribunalul a constatat, în concordanţă cu aprecierea instanţei de fond, că respectivele clauze ce fac obiectul analizei pendinte, nu au făcut obiectul negocierii directe cu consumatorii, împrejurare pe care de altfel recurenta nu o contestă. (…)

în aceste contracte de adeziune, este prezumată lipsa negocierii prealabile, iar în situaţia în care comerciantul susţine că o anumită clauză a făcut obiectul unei negocieri la momentul încheierii contractului, conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, coroborat cu art. 1169

vechiul C. civ., recurentei pârâte îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct aceste clauze cu împrumutaţii, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, astfel că nu poate invoca o dispoziţie contractuală numai în privinţa drepturilor pe care i le-ar recunoaşte, fără a-şi îndeplini în mod corespunzător propriile obligaţii, legale sau contractuale, dovedind rea-credinţă în modul de respectare a clauzei de adeziune, pe care ea însăşi a impus-o consumatorului.

Potrivit jurisprudenţei CJCE, judecătorul naţional poate să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract atunci când decide asupra admisibilităţii unei cereri (Hot. C.J.C.E., cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare cauzele conexate Oceono Grupo Editorial SA v. Rocio Murciano Quintero (C-240/98) şi Solvot Editores SA v. Jose M.Sonchez Alcon Prodes (C-241/98), Jose Luis Copono Bodillo (C-242/98), Mohommed Berroane (C-243/98) şi Emilio Vihos Feliu (C-244/98), 27 iunie 2000).

Curtea de Justiţie de la Luxembourg a considerat că judecătorul naţional este ţinut, în aplicarea dreptului intern anterior şi ulterior emiterii Directivei, să interpreteze norma internă în măsura în care este posibil, în lumina şi sensul acestui text al Directivei, iar necesitatea unei interpretări conforme cu Directiva implică pentru judecătorul naţional să dea eficienţă acelei interpretări care îi permite să refuze din oficiu să-şi asume jurisdicţia conferită în temeiul unei clauze abuzive.

Competenţa instanţelor de judecată de a examina, chiar din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze, constituie un mijloc corespunzător, pe de o parte, atingerii rezultatului urmărit de art. 6 al Directivei, anume prevenţia faţă de situaţiile în care consumatorii individuali ar fi obligaţi să respecte o clauză abuzivă, iar pe de altă parte, atingerii obiectivului vizat de art. 7, din moment ce însăşi analiza instanţei poate avea efect disuasiv şi poate contribui la prevenirea utilizării de clauze abuzive în contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii.

în ceea ce priveşte a doua condiţie reglementată de art. 4 alin. 1 privind efectul clauzei de a crea în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, tribunalul a apreciat că, în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, se impune stabilirea existenţei unui rezultat obiectiv al clauzei – în sensul de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar din punct de vedere subiectiv, stabilirea unei încălcări a cerinţei de bună-credinţă.

Sub aspectul condiţiei subiective, recurenta, contrar aserţiunilor din cererea de recurs, a acţionat cu rea-credinţă, nefiind dovedită inserarea în contract a acelor motive întemeiate de a modifica unilateral clauzele contractului, respectiv cu privire la condiţiile de modificare a valorii sau perioadei de aplicare a comisionului de rezervă minimă obligatorie, întrucât menţionarea obligaţiei băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la BNR nu poate constitui, prin ea însăşi, o motivare suficientă şi rezonabilă. (…)

Or, se constată că terminologia folosită în cuprinsul contractelor de credit analizate nu este decriptată în cuprinsul contractelor încheiate de recurentă, pentru ca împrumutaţii să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care s-ar impune modificarea de către bancă a procentului de dobândă contractuală.

Clauzele contractuale şi definirea termenilor trebuie formulate într-un astfel de mod încât să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului. Astfel cum este formulată, clauza în speţă îi oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a modifica o sarcină contractuală a consumatorului împrumutat, iar clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării de către co-contractant a îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

Contrar opiniei exprimate de recurentă, că această clauză ar fi fost exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, s-a reţinut că rezervarea dreptului de modificare unilaterală a valorii şi/sau perioadei de aplicare a acestui comision în baza unor criterii generale şi lipsite de previzibilitate pentru consumatorul co-contractant, conduce la plasarea acestuia într-o situaţie de împiedicare a oricărei predictibilităţi privind întinderea reală a obligaţiilor sale contractuale.

Astfel, din analiza clauzelor în speţă, rezultă că, faţă de argumentul oferit de recurentă – justificarea măsurii prin orice schimbare a obligaţiei băncii faţă de BNR, în sensul diminuării, creşterii sau eliminării acesteia -în respectarea unei politici comerciale exercitate cu diligenţe profesionale, recurentei îi revenea obligaţia de a proba că respectivele împrejurări invocate constituie motive temeinice, în sensul Legii nr. 193/2000, or recurenta nu a înţeles să facă o astfel de probă nici faţă de consumatorii cărora le-a opus aceste motive, nici în faţa instanţei de judecată, singura argumentare oferită în procedura jurisdicţională rezumându-se la invocarea faptului că oferta de creditare a fost acceptată şi semnată de consumatori şi că au crescut costurile de refinanţare în moneda euro

peana ale băncilor din România, determinând o majorare a costurilor bancare directe şi a costurilor indirecte cauzate de obligaţia instituţiilor de credit de a constitui şi menţine rezerve în condiţiile stabilite prin reglementările legale în vigoare, iar majorarea semnificativă începând cu mijlocul anului 2007, a indicilor de referinţă ai costurilor de refinanţare a generat o majorare a obligaţilor băncii faţă de BNR, motiv pentru care pârâta a luat decizia de a prelungi cu respectarea prevederilor art. 5 lit. e al Convenţiei încheiate cu împrumutaţii, perioada de percepere a comisionului cu încă un an. în plus, aceasta a mai argumentat că modificările apărute la nivelul pieţei monetare sunt de notorietate, neexistând niciun temei pentru ca măsurile întreprinse de bancă să fie considerate drept discreţionare, banca acţionând cu bună-credinţă.

Tribunalul a apreciat, în concordanţa cu opinia primei instanţe, că nu se poate accepta argumentul recurentei, întrucât pe de o parte, nu răspunde suficient exigenţelor impuse de obligaţia dovedirii unor motive temeinice de justificare a modificării întinderii obligaţiilor consumatorului, argumentul constituind doar o apărare bazată pe o apreciere a gravităţii ingerinţei practicate, nicidecum nu dovedeşte că împrejurările invocate reprezintă cauze necesare şi suficiente pentru a determina imputarea fluctuaţiilor indicilor de referinţă ai costurilor de refinanţare care a generat o majorare a obligaţilor băncii faţă de BNR, asupra consumatorului, prin majorarea comisionului de rezervă şi prin prelungirea acestei măsuri.

Pe de altă parte, criteriul avansat de recurentă este cu totul neavenit, el neavând un caracter previzibil pentru consumatorul mediu, căruia nu i se poate pretinde ca, în protejarea drepturilor sale contractuale, să întreprindă demersuri suplimentare şi greu accesibile, ce presupun, astfel cum sugerează recurenta, stocarea şi utilizarea unor informaţii statistice de tipul indicatorilor pieţei financiare. (…)

în mod analog, referitor la condiţia obiectivă a dezechilibrului semnificativ dintre părţi, tribunalul a reţinut că în fapt Banca acreditează ideea că orice formă de evoluţie a obligaţiei băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la BNR ar putea justifica modificarea nivelului comisionului de aceeaşi natură impus debitorului, în sensul diminuării sau creşterii acestuia, ceea ce se reflectă în nivelul şi durata obligaţiei patrimoniale a clientului de a suporta aceste schimbări şi astfel ea îl lipseşte practic pe consumator de orice predictibilitate, iar interpretarea sa excede limitele teoriei impreviziunii şi este contrară cerinţelor bunei-credinţe. (…)

O astfel de clauză este de natură a crea în mod evident, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

în acest context, reaua-credinţă constă tocmai în lipsa de predic-tibilitate a criteriilor, limitelor şi cuantumului obligaţiilor contractuale privind plata acestui comision de rezervă minimă obligatorie pe care Banca le-a impus consumatorului prin obligarea acestuia la modificarea obligaţiilor sale în baza unor criterii şi împrejurări străine de natura şi obiectul contractului, dar determinate exclusiv de comerciant. Practic, în loc ca eventuala creştere a costurilor Băncii faţă de BNR să fie suportată de aceasta, clientul să fie cel obligat să acopere această sumă, pe baza unui raport de proporţionalitate determinat în mod unilateral şi arbitrar de către comerciant. (…)

Mai mult, recurenta îşi probează o dată în plus eroarea gravă de interpretare a noţiunii de bună-credinţă, raportând-o od obsurdum la scopul activităţii comerciale, profitul, pe care îl consideră exhaustiv suficient pentru transferarea propriilor sarcini financiare în pasivul patrimonial al consumatorilor.

în acelaşi timp, nu s-a putut reţine că, prin modul de apreciere a probelor administrate, inclusiv prin analiza clauzelor contractuale, instanţa de fond a adoptat o atitudine părtinitoare faţă de intimată, tribunalul constatând că analiza primei instanţe asupra situaţiei de fapt este pertinentă şi corect fundamentată pe dispoziţiile legale incidente.

Astfel, a stabilit în mod corect existenţa caracterului abuziv, prevăzut de dispoziţiile art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, al clauzei de la pct. 3.12 din Condiţiile generale şi art. 5 lit. e din Condiţiile speciale, reţinând că apărările petentei privind creşterea costurilor de refinanţare în moneda europeană ale băncilor din România nu au relevanţă în cauză, neexistând vreo legătură între acestea şi obligaţia Băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la BNR, condiţia suspensivă prevăzută în contractul părţilor nefiind împlinită.

Prin urmare, chiar dacă s-ar putea argumenta că astfel se aduce o limitare principiului clasic al autonomiei de voinţă, prin interzicerea clauzelor abuzive şi, în speţă, prin obligarea pârâtei la eliminarea lor din convenţiile de credit, s-a urmărit protejarea consumatorilor, dar eliminarea dezechilibrelor semnificative dintre drepturile şi obligaţiile părţilor înseamnă revenirea la buna-credinţă contractuală, justificând astfel rolul

judecătorului în restabilirea echilibrului contractual dintre consumator şi comerciant.

Aşadar, nefiind incidente motive de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. sau alte motive de nelegalitate a sentinţei recurate, în baza art. 312 alin. 1 teza a ll-a C. proc. civ., tribunalul a respins recursul declarat, ca nefondat.