Existenţa în cauză a indiciilor concrete care să demonstreze o cerinţă veritabilă de interes public, faptul că prin punerea în libertate a inculpaţilor s-ar tulbura cu adevărat ordinea publică. Examinarea separată a motivelor care justifică necesitatea menţinerii măsurii arestului preventiv a fiecăruia dintre inculpaţi. Obligaţia de a prezenta argumentele legate de insuficienţa celorlalte măsuri privative restrictive de drepturi, dar neprivative de libertate.
Art.300/2 şi art.160/b Cod procedură penală;
art.385/18 alin.1 Cod procedură penală;
art.5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale;
art.171 Cod procedură penală.
Instanţa trebuie să aibă în vedere faptul că menţinerea măsurii arestării preventive este legitimă atâta timp cât timp ordinea publică este efectiv ameninţată şi are obligaţia să motiveze convingător că punerea în libertate a inculpaţilor ar tulbura în mod real ordinea publică.
Apoi, instanţa trebuie să nu facă o motivare globală cu privire la ambii inculpaţi, fără a face o examinare individuală pentru fiecare inculpat a motivelor care justifică menţinerea detenţiei.
De asemenea, instanţa are obligaţia de a prezenta argumentele legate de insuficienţa celorlalte măsuri privative restrictive de drepturi, dar neprivative de libertate.
Nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei detenţiei.
Legea internă şi dispoziţiile legale internaţionale prezentate mai sus recunosc dreptul la o apărare efectivă şi eficientă, iar nu iluzorie, astfel că desemnarea unor apărători din oficiu în condiţiile în care inculpaţii avea apărător ales, încalcă dreptul la apărare al acestora.
Curtea de Apel Bacău – decizia penală nr.419 din data de 05.iulie.2010
Judecător Dumitru Pocovnicu
Prin încheierea din data de 02.iulie.2010, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.242/110/2010, în temeiul art. 160/b alin. 3 Cod procedură penală, cu art. 300/2 Cod procedură penală, s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor P. O. şi P. M.
S-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei, către Baroul Bacău, a onorariului avocat oficiu în sumă de 200 lei.
Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit art.160/b Cod procedură penală: „în cursul judecaţii instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia măsurii arestului preventiv.”.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul apreciază că măsura arestului preventiv privindu-i pe cei doi inculpaţi este legală şi temeinică şi se impune menţinerea acesteia pentru următoarele considerente:
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. detenţia este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate in concreto, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unor noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată liniştea publică.
Recomandarea nr. R(80)11 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei prevede la pct. 3 că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a se crede că există unul sau mai multe dintre următoarele pericole: pericolul de fugă, cel de obstrucţionare a justiţiei, ori acela ca acuzatul să nu comită o noua infracţiune gravă. Punctul .4 al recomandării specifică în plus că, dacă existenta nici unuia dintre pericolele enunţate nu a putut fi stabilită, detenţia provizorie s-ar putea totuşi justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri în care se comite o infracţiune deosebit de gravă.
Analizând aceste texte de lege prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului instanţa constată că la dosarul cauzei există dovezi certe privind existenţa unuia dintre pericolele apreciate, atât de Codul de procedură penală, României, C.E.D.O. cât şi de Recomandarea nr. R(80)11 a Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei, ca fiind justificative pentru prelungirea măsurii arestului preventiv şi anume comiterea unor infracţiuni deosebit de grave sau orice alt delict de natură să pericliteze bunul mers al societăţii civile.
Din probele administrate până la aceasta dată în cauză rezultă indicii temeinice că inculpaţii sunt presupuşii autori ai infracţiunii pentru care au fost trimişi in judecată, infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există date certe că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, aşa încât judecarea acestora în stare de libertate raportat la gravitatea faptelor comise şi la influenţa pe care o au nu ar face decât să impieteze desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Datele cauzei relevă până în acest moment că în seara zilei de 30.09.2009 părţile vătămate A. C. şi A. C. (fraţi) au coborât cu căruţa împreună cu martorii H. I. şi A. P. de la o stână pe care o deţin în punctul „P. lui Gh.” pe raza cartierului H. din municipiul M. şi s-au oprit pe str. P., la barul mai sus precizat.
Cei patru susnumiţi au consumat bere afară, în curte, iar A. C. a intrat în magazin, de unde a cumpărat şi alimente, stând acolo timp de cel mult o oră.
În acelaşi timp, în magazin se aflau şi cei doi inculpaţi, care au sesizat prezenţa afară a celor două persoane vătămate, au ieşit în mod succesiv din magazin şi l-au ameninţat pe A. C. cu acte de violenţă, însă de fiecare dată a intervenit A. C., om căsătorit şi cu trei copii acasă.
La un moment dat, cu cel mult 15 minute înainte de ora 21,00 (ora închiderii), victima A. C. a intrat în magazin pentru a face ultimele cumpărături, timp în care fratele său A. C. a ieşit pe o poartă pentru a întoarce căruţa cu care veniseră, dar în urma sa au ieşit şi inculpaţii, care l-au atacat cu pumnii, cu picioarele, cu o sticlă şi cu băncuţa de pe coşul căruţei sale.
Ieşind din magazin, A. C. a intervenit în favoarea fratelui său, însă şi el a fost lovit cu aceleaşi corpuri şi mijloace contondente de către cei doi inculpaţi atât în cap, cât şi peste picioare şi peste corp.
Cei doi inculpaţi, le-au lovit pe cele două victime, atât în cap, cât şi peste membre cu mijloacele şi corpurile contondente precizate, până ce le-au lăsat inconştiente la pământ, după care au plecat acasă.
Victimele au fost găsite căzute în drum de către martorul L. C., care a sesizat serviciul de ambulanţă şi organele de poliţie.
Cele două au fost transportate cu ambulanţa la Spitalul mun. M. şi, respectiv, S. J.B., unde au rămas internate pe parcursul mai multor zile, iar din examinarea medico-legală se constată că le-au fost create leziuni corporale vindecabile într-un număr de 45-50 zile îngrijiri medicale şi respectiv 35-40 astfel de zile.
Din adresa nr.3054/14.10.2009 a S.M.L. Bacău, reiese că leziunile produse victimei A. C. sunt de o intensitate şi o gravitate însemnată şi că acestea au fost de natură să-i pună în primejdie viaţa.
Din depoziţiile martorilor audiaţi la urmărirea penală şi din modalitatea concretă în care au fost comise faptele, reiese cu deplină certitudine că cei doi inculpaţi au intenţionat să o ucidă pe victima A. C., însă rezultatul nu s-a produs datorită intervenţiei chirurgicale la care a fost supusă victima.
Victima A. C. a fost internată în S.J.U. B. cu diagnosticul „Contuzie cerebrală medie. Hematom extradural temporal stg.operat. Fractură temporală stg.”, iar din concluziile medico-legale reiese că leziunile au necesitat pentru vindecare un număr de 45-50 de zile de îngrijiri medicale, dar au fost de natură a-i pune în primejdie viaţa.
Victima A. C. a fost internată în Spitalul municipal de Urgenţe Moineşti cu diagnosticul „TCC acut – agresiune. Plăgi multiple temporo parietale drepte şi facies drept. Fractură peroneu stâng cu mică deplasare. Luxaţie tibio-astragaliană stângă”, iar din concluziile medico-legale reiese că a necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 de zile de îngrijiri medicale.
Susţinerile inculpaţilor prin apărători, în sensul că nu mai subzistă temeiurile care au stat la baza arestării lor sunt nefondate, în cauza nu au fost administrate până la acest moment procesual nici un fel de probatoriu care să nu mai justifice menţinerea arestării preventive a acestora sau care să determine tribunalul să ajungă la concluzia că s-au modificat temeiurile care au stat la baza arestării preventive a acestora, aşa încât aprecierile acestora sunt pur subiective.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul apreciază ca menţinerea măsurii arestului preventiv se impune şi se întemeiază pe o stare de fapt periculoasă pentru societate şi care necesită intervenţia rapidă şi fermă a instituţiilor statului abilitat, fiind dovedită existenţa pericolului pe care inculpaţii îl reprezintă, pericol de natură a menţine buna desfăşurare a procesului penal în curs, aspect care se pliază pe însăşi scopul masurilor preventive, acesta vizând tocmai asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal (art. 136 Cod procedură penală), din actele dosarului reiese în mod indubitabil existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie, care constituie conform jurisprudenţei C.E.D.O. „factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie”; măsura menţinerii arestului preventiv a inculpatului fiind astfel conforma scopului instituit prin art. 5 al CEDO, aşa încât în temeiul art. 160/b alin. 3 Cod pr. penală cu art. 300/2 Cod pr. penală va menţine măsura arestării preventive a inculpaţilor.
Împotriva acestei încheieri, în cadrul termenului legal, au declarat recurs inculpaţii.
Recursul nu a fost motivat în scris, iar în susţinerile orale făcute şi prin apărător, inculpaţii au criticat încheierea recurată pentru motivele reţinute în preambulul prezentei decizii.
Analizând încheierea recurată în raport de motivele de recurs invocate şi examinând-o, în conformitate cu prevederile art.385/6 alin.3 Cod procedură penală, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea constată că recursurile urmează a fi admise pentru considerentele care vor fi prezentate.
În conformitate cu dispoziţiile art.300/2, cu art.160/b alin.1 şi 3 Cod procedură penală, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, iar dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
Potrivit acestor texte, instanţa are obligaţia de a verifica dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor şi dacă nu au apărut temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Arestarea preventivă a recurenţilor-inculpaţi s-a dispus prin încheierea din data de 17.11.2009, pronunţată de Tribunalul Bacău.
La luarea măsurii arestului preventiv s-a avut în vedere temeiul în drept prevăzut de art.148 alin.1 lit. f Cod procedură penală, respectiv: „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.”.
Prin decizia penală nr.413 din data de 28.iunie.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în temeiul art.385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală au fost admise recursurile declarate de recurenţii – inculpaţi, a fost casată în totalitatea încheierea recurată din data de 21.06.2010 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, Tribunalul Bacău.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
În principal, recurenţii reclamă modul superficial în care s-a realizat verificarea legalităţii şi temeiniciei arestului preventiv prin încheierea atacată.
Se relevă Curţii că motivarea Tribunalului Bacău este identică cu cea anterioară, de la data de 11.05.2010, ceea ce denotă că prima instanţă nu a analizat efectiv apărările inculpaţilor şi condiţiile impuse de lege pentru menţinerea stării de arest preventiv.
Instanţa de recurs constată că, într-adevăr, Tribunalul Bacău nu a făcut decât să transpună în încheierea atacată considerentele încheierii anterioare, din data de 11.05.2010, când s-a verificat legalitatea şi temeinicia privării de libertate a recurenţilor.
Deosebit de caracterul general al considerentelor expuse de prima instanţă, se observă că unele argumente folosite nu mai sunt de actualitate faţă de stadiul soluţionării dosarului, respectiv, referirile la neadministrarea probatoriului faţă de cererile părţilor de a-şi angaja apărători.
În cauză au fost audiate atât părţile vătămate, cât şi inculpaţii, mai mult s-au luat declaraţii la 9 martori, ceea ce înseamnă că cercetarea judecătorească, dimpotrivă, este aproape de final.
Prin urmare, motivele de recurs ale inculpaţilor apar ca reale, prima instanţă procedând în mod automat şi nelegal la menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor, ceea ce lasă loc la arbitrariu.
În mod practic, nu s-a procedat la o verificare a legalităţii luării arestului preventiv, după cum nu s-a analizat dacă mai subzistă temeiurile arestării.
În aceste condiţii, Curtea de Apel este lipsită de atribuţia principală de control judiciar a unei încheieri care să respecte toate prerogativele unui proces echitabil.
În conformitate cu dispoziţiile art.385/18 alin.1 Cod procedură penală: “Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.”.
Ori, din examinarea deciziei de casare pronunţate de Curtea de Apel Bacău şi a considerentelor prezentei încheieri recurate, Curtea constată că prima instanţă nu s-a conformat hotărârii instanţei de control judiciar, nesocotind dispoziţiile legale mai sus menţionate.
Instanţa de trimitere avea obligaţia să se conformeze deciziei de casare şi să motiveze corespunzător încheierea recurată, urmărind să răspundă indicaţiilor instanţei de control judiciar şi susţinerilor formulate de inculpaţi prin apărător, inclusiv cu privire la examinarea separată a motivelor care justifică necesitatea menţinerii măsurii arestului preventiv a fiecăruia dintre aceştia (Calmanovici împotriva României, Hotărârea din data de 01.07.2008 şi Dolgova împotriva Rusiei, Hotărârea 11886 din 02.03.2006).
Instanţa de trimitere avea obligaţia de a prezenta motivele pe care se întemeiază hotărârea pentru a se putea permite un control public al gestionării justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr.37801/97).
Prima instanţa trebuie să ofere motive „pertinente şi suficiente” pentru menţinerea în stare de arest a inculpaţilor.
Argumentele pro sau contra punerii în libertate a recurenţilor-inculpaţi nu trebuie să fie generale şi abstracte (Calmanovici împotriva României, Hotărârea din data de 01.07.2008 şi Smirnova împotriva Rusiei nr.46133/99).
Orice menţinere în stare de arest trebuie motivată convingător de instanţă (paragraful 91 din hotărârea pronunţată în cauza Calmanovici împotriva României).
Hotărârea trebuia motivată corespunzător, astfel că instanţa să justifice temeinic existenţa în cauză a indiciilor concrete care să demonstreze o cerinţă veritabilă de interes public, faptul că prin punerea în libertate a recurenţilor-inculpaţi s-ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din data de 26.06.1991), aspecte care ar prevala, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale stabilită de art.5 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (McyKay împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea 543/03).
Din examinarea încheierii recurate, rezultă că acesta este mai sumar motivată decât încheierea din 21.06.2010, care a fost casată prin decizia penală nr.413 din data de 28.06.2010, decizie prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare.
Instanţa trebuie să aibă în vedere faptul că menţinerea măsurii arestării preventive este legitimă atâta timp cât timp ordinea publică este efectiv ameninţată (Cauza Kemmache împotriva Franţei) şi are obligaţia să motiveze convingător că punerea în libertate a inculpaţilor ar tulbura în mod real ordinea publică.
Ori, prima instanţă s-a mulţumit să susţină că „exista date certe ca lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică”.
În primul rând trebuie arătat că textul nu cere pentru a se lua sau a se menţine starea de arest a unui inculpat să existe „date certe”, ci, în conformitate cu dispoziţiile art.148 alin.1 lit.f Cod procedură penală, trebuie să existe probe.
Apoi, potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa trebuie nu doar să afirme şi să facă aprecieri generale, în sensul că un inculpat pus în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, ci să motiveze temeinic şi să analizeze probele administrate în cauză din care rezultă acest pericol, care trebuie să fie concret şi actual.
Acest lucru se impune cu atât mai mult, în acest stadiul de soluţionare a dosarului, cauza aflându-se spre finalul administrării probelor de instanţa de fond .
Apoi, s-a mai susţinut de prima instanţă că judecarea în stare de libertate a inculpaţilor „nu ar face decât sa impieteze desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal”.
Aşa cum este cunoscut, în conformitate cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a se reţine acest temei prevăzut de art.148 alin.1 it.b Cod procedură penală, trebuie să existe probe din care rezulte că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea părţii vătămate sau a martorilor, etc.
Ori, în cauză prima instanţă nu a motivat şi nu a enunţat şi nu a analizat probele faptice din care să rezulte „riscul de obstacol în calea bunei desfăşurări a procesului penal” (Cauza Becciev împotriva Moldovei, Cauza Tărău împotriva României şi Cauza Irinel Popa şi alţii împotriva României, Hotărârea din 01.12.2009).
De altfel, arestarea preventivă s-a dispus, aşa cum se arăta mai sus, în temeiul art.148 alin.1 lit.f Cod procedură penală, nereţinându-se, deci, temeiul prevăzut de art.148 alin.1 lit.b Cod procedură penală.
Apoi, prima instanţă a făcut o motivare globală cu privire la ambii inculpaţi, fără a face o examinare individuală pentru fiecare inculpat a motivelor care justifică menţinerea detenţiei (Cauza Svipsta împotriva Letoniei, nr.66820/01, cauza Calmanovici împotriva României, Dolgova împotriva Rusiei, nr.11886/2005, Cauza Popa Irinel şi alţii împotriva României, hotărârea din 01.12.2009).
La luarea şi, desigur la menţinerea măsurii arestului preventiv, în conformitate cu dispoziţiile art.136 alin.8 Cod procedură penală, instanţa trebuie să aibă în vedere şi persoana inculpatului.
Potrivit şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa are obligaţia de a analiza motivele invocate de inculpat cu privire la personalitatea sa, situaţia familială, etc., aspecte pe care prima instanţă le-a ignorat.
De asemenea, prima instanţă, avea obligaţia de a prezenta argumentele legate de insuficienţa celorlalte măsuri privative restrictive de drepturi, dar neprivative de libertate (a se vedea paragraful 87 din hotărârea din cauza Scundeanu împotriva României şi paragraful 98 din hotărârea din cauza Calmanovici împotriva României).
Acest lucru se impunea chiar şi în condiţiile în care instanţa nu este investită cu o cerere de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate.
Analizând încheierea recurată se constată că dacă prin dispozitiv se dispune menţinerea stării de arest a inculpaţilor, invocându-se în drept dispoziţiile art.300/2 Cod procedură penală („Verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii”), în partea introductivă a considerentelor încheierii recurate se arată că verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării inculpaţilor se face în conformitate cu dispoziţiile art.300/1 Cod procedură penală („Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului”).
Prima instanţă, prin încheierea din data de 21.06.2010, s-a pronunţat cu privire la cererea inculpatului P. M. de revocare a măsurii arestului preventiv, cerere asupra căreia instanţa de trimitere nu s-a mai pronunţat, deşi cauza fusese trimisă spre rejudecare.
Apărătorul recurenţilor-inculpaţi a invocat şi faptul că s-a depăşit termenul rezonabil prevăzut de art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel că, instanţa de trimitere va examina şi acest aspect, atât din prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cât şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi va avea în vedere „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, (decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998), acest lucru impunându-se determinat de faptul că inculpaţii sunt arestaţi din data de 17.11.2009 .
Tribunalul va verifica şi va argumenta dacă organele judiciare au întreprins, în raport de „data la care o persoană este acuzată”, măsurile procedurale pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei.
Obiectul art.5 alin.3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care formează un tot unitar împreună cu paragraful 1 lit.c din acelaşi articol (Lawless împotriva Irlandei (nr.3), Hotărârea din 01.iulie 1961), constă în a oferi indivizilor privaţi de libertate o garanţie specială: o procedură vizând asigurarea că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Schiesser împotriva Elveţiei, Hotărârea din data de 04.decembrie 1979). Curtea a declarat că art.5 alin.3 din Convenţie oferă persoanelor arestate pe motiv că au fost bănuite că au comis o infracţiune garanţii împotriva privării arbitrare sau nejustificate de libertate (Hotărârea Assenov şi alţii împotriva Bulgarie din 28 octombrie 1998). Art.5 alin.3 are drept obiect principiul eliberării inculpaţilor în momentul în care temeiul detenţiei încetează.
Există o prezumţie în favoarea eliberării. Aşa cum Curtea a indicat în cauza Neumeister împotriva Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968, partea a doua a art.5 alin.3 din Convenţie nu oferă autorităţilor judiciare o opţiune între judecarea într-un termen rezonabil şi eliberarea provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată şi dispoziţia analizată are drept obiect principal impunerea eliberării provizorii imediat ce temeiul menţinerii detenţiei încetează.
Curtea reaminteşte că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei detenţiei (Patsouria împotriva Georgiei, (Chichkov împotriva Bulgariei, nr.3822/97 şi Musuc împotriva Moldovei, nr.42440/2006.
În această privinţă, art.5 alin.3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca permiţând necondiţionat menţinerea în stare de arest a unui acuzat, atâta vreme cât nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în stare de arest preventiv, chiar şi pentru o durată scurtă trebuie motivată în mod convingător de prima instanţă.
Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional.
Hotărârea judecătorească nu este un act discreţionar, ci rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii situaţiei de fapt desprinse din acestea, prin înlăturarea motivată a unor probe şi reţinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care îşi găsesc justificarea în motivarea hotărârii judecătoreşti.
Hotărârea reprezintă astfel, rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii care îl determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căilor de atac.
Aceste principii generale privind motivarea unei hotărârii judecătoreşti sunt cu atât mai mult aplicabile atunci când se pune în discuţie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, dreptul la libertate şi în condiţiile în care casarea anterioară a fost determinată tot de nemotivarea încheierii de menţinere a arestării preventive.
În fine, Curtea constată că prima instanţă a încălcat dreptul la apărare a inculpaţilor.
Practica Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că procedura aplicată la soluţionarea verificării legalităţii şi temeiniciei arestării preventive trebuie să ofere garanţiile fundamentale cerute în materie de lipsire de libertate. În mod deosebit s-a arătat în jurisprudenţa Curţii că este necesar ca această procedură să aibă un caracter contradictoriu, fiecare dintre părţi trebuind să poată cunoaşte observaţiile celeilalte şi să le poată comenta (Schops împotriva Germaniei).
De asemenea, procedura trebuie să respecte principiul egalităţii armelor între procuror şi cel acuzat (hotărârile pronunţate în cauzele Sanchez Reisse împotriva Elveţiei, Kampanis împotriva Greciei, Nikolova împotriva Bulgariei).
Apoi, inculpatului arestat trebuie să i se asigure exercitarea dreptului la apărare şi să se bucure de asistenţa efectivă a unui avocat (Schiesser împotriva Elveţiei şi Bouamar împotriva Franţei).
Legea internă şi dispoziţiile legale internaţionale prezentate mai sus recunosc dreptul la o apărare efectivă şi eficientă, iar nu iluzorie (Godii vs. Italia).
Potrivit art.6 paragraful 3 pct.c din Convenţie, dreptul de a fi asistat de un apărător ales trebuie să aibă un caracter efectiv, să dea posibilitate avocatului să studieze dosarul, să ia legătura cu inculpatul, să poată pune concluzii în raport de probele administrate, să ia cunoştinţă de susţinerile procurorului şi să poată combată aceste susţineri privind legalitatea şi necesitatea menţinerii arestului preventiv.
Aşa cum se arăta, verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării trebuia că se facă în temeiul art.300/2 Cod procedură penală, raportat la art.160/b Cod procedură penală, deci „în cursul judecăţii”.
În conformitate cu dispoziţiile art.171 alin.4/1 Cod procedură penală: „Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat şi nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării. În cursul judecăţii, după începerea dezbaterilor, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales lipseşte, nejustificat, la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.
Delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.
Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin. 4/1, cauza se amână.
Potrivit acestor dispoziţii procedurale, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la termenul de judecată fixat şi nici nu asigură substituirea, ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării, iar dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin.4/1, cauza se amână.
Aşa cum rezultă din lucrările dosarului, inculpaţii şi-au angajat la instanţa de fond apărător ales, apărător care le-a asigurat asistenţa juridică pe parcursul soluţionării cauzei, inclusiv la termenul de judecată din data de15.06.2010, când s-a pus în discuţie starea de arest a celor doi inculpaţi, aspect cu privire la care Tribunalul a amânat pronunţarea pentru data de 21.06.2010.
De asemenea, acelaşi apărător le-a asigurat asistenţa juridică inculpaţilor şi la Curtea de Apel Bacău la soluţionarea recursului împotriva încheierii din data de 21.06.2010.
Ori, la rejudecare inculpaţii nu au mai asistaţi de apărătorul ales, ci prima instanţă le-a desemnat acestora apărători din oficiu.
Din lecturarea lucrărilor dosarului nu rezultă motivul pentru care instanţa a procedat la desemnarea apărătorilor din oficiu, în condiţiile în care aceştia aveau apărător ales.
De altfel, trebuie arătat că la dosar nu există adresă din partea instanţei prin care să se fi solicitat desemnarea unor apărători din oficiu pentru cei doi inculpaţi.
Apoi, din împuternicirile avocaţiale-fl.189-190 rezultă că desemnarea apărătorilor din oficiu s-a făcut la orele 10,00, iar din minuta şi dispozitivul încheierii recurate rezultă că prima instanţă s-a pronunţat în şedinţă publică la orele 10,45, ceea ce presupune că studierea dosarului, luarea de avocaţi a legăturii cu inculpaţii, dezbaterea cauzei, deliberarea magistratului şi pronunţarea soluţiei s-a făcut în 45 de minute.
În aceste condiţii, este greu de acceptat că cei doi avocaţi desemnaţi din oficiu au avut posibilitatea de a studia atât dosarul de urmărire penală, cât şi dosarul instanţei de fond pentru a asigura o apărare corespunzătoare inculpaţilor, cu atât mai mult cu cât instanţa era reinvestită ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare.
Nimic nu justifica amânarea soluţionării cauzei de prima instanţă şi luarea măsurilor legale pentru a se prezenta apărătorul ales, sau ca acesta să asigure substituirea, iar în condiţiile în care acesta nu era posibil, să se asigure apărătorilor desemnaţi din oficiu timpul necesar pentru studierea dosarului şi asigurarea unei apărări corespunzătoare, cu atât mai mult cu cât în joc era starea de libertate a celor doi inculpaţi.
În cauză starea de arest a celor doi inculpaţi înceta doar la 09.07.2010, astfel că acordarea unui termen era pe deplin posibil.
Curtea apreciază că au fost nesocotite dispoziţiile art.171 alin.4/1 Cod procedură penală, precum şi ale art.6 paragraful 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală, cu art.385/9 alin.1 pct.9 Cod procedură penală, au fost admise recursurile declarate, a fost casată încheierea recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Curtea a solicitat instanţei de trimitere, cu ocazia rejudecării , să fie avute în vedere şi celelalte motive de recurs invocate de recurenţii-inculpaţi, prin apărătorul ales, justificând în mod temeinic, atât din prisma dreptului intern, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cât şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cauze recente pronunţate împotriva statului român, menţinerea sau nu a temeiurilor care să justifice privarea de libertate a celor doi inculpaţi, revocarea măsurii arestului preventiv, sau înlocuirea măsurii arestului preventiv cu o măsură preventivă neprivativă de libertate.
