Dosar nr. 6765/83/2010
Sentinţa civilă nr.2628/D/15.11.2010
Prin cererea înregistrată la data de 22.07.2010 sub dosar nr. unic de mai sus,
reclamanta P. M. a chemat în judecată MINISTERUL JUSTIŢIEI ŞI LIBERTĂŢILOR
CETĂŢENEŞTI Bucureşti – în calitate de ordonator principal de credite; CURTEA DE APEL
ORADEA, TRIBUNALUL SATU MARE, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL
ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR PUBLICE şi în contradictoriu cu CONSILIUL NAŢIONAL
PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, Bucureşti, solicitând instanţei ca prin
hotărârea pe ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor:
1. să recunoască discriminarea, să calculeze şi să îi plătească drepturile băneşti
diferenţele salariale dintre indemnizaţiile lunare de care a beneficiat şi cele ale procurorilor cu
funcţii de execuţie din cadrul DNA şi DIICOT, începând cu data de 16.06.2009 şi până la
încetarea discriminării, actualizate cu indicii de inflaţie până la data plăţii efective;
2. să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetul de muncă;
6. pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR să fie obligat să aloce
fondurile necesare plăţii drepturilor mai sus arătate.
În susţinerea cererii, reclamanta arată următoarele:
În fapt, a fost numită în funcţia de judecător în baza Decretului Preşedintelui
României nr. 987 din 10 iunie 2009 publicat în Monitorul Oficial al României la data de
16.06.2009.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea
tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (aquis-ul
comunitar în domeniu, prevenirii şi combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene nr. L.303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii şi constatării
discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate
în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat în situaţii chiar similare.
Prin OUG nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor,
asistenţilor judiciari şi a altor categorii de personal din sistemul justiţiei.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent şi
esenţial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de OUG nr. 27/2006, acest element
explicit sau implicit, aflându-se în corelaţie directă, necesară şi obligatorie cu celelalte două
criterii: nivelul instanţelor sau parchetelor, respectiv funcţia deţinută.
Totuşi, în cazul procurorilor din D.I.I.C.O.T., a fost în mod privilegiat eliminată
corelaţia obligatorie dintre criteriul nivelului instanţelor sau parchetelor şi criteriul vechimii
minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceştia sunt salarizaţi
la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă nu au
vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004)
corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 şi
art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).
Analizând probatoriul administrat din perspectiva motivelor invocate, cât şi a
apărărilor formulate, instanţa a reţinut că:
Potrivit art. 11 alin. 2 din OUG nr. 27/2006 şi a art. II din Legea nr. 45/2005
procurorii din cadrul D.N.A. şi din cadrul D.I.I.C.O.T. au fost salarizaţi corespunzător
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără să se aibă în vedere criteriul
nivelului instanţelor sau parchetelor şi criteriul vechimii minime necesare accesului la
respectivul nivel al instanţelor, criterii în funcţie de care a fost salarizat personalul prevăzut de
OUG nr. 27/2006.
Faţă de această stare de fapt, reclamanta invocă discriminarea în sensul art. 2 alin. 1-3,
art. 6 din OUG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de
discriminare.
Dar, aşa cum şi reclamanta a arătat, Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 818, 819,
820, 821/2008, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. 1 şi 3 şi art. 27
alin. 1 din OUG nr. 137/2000 în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele
judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere
de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale
judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la
adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Ori, în condiţiile în care acţiunea reclamantei vizează acordarea altor drepturi salariale
decât cele stabilite prin lege, instanţa apreciază că aceasta este inadmisibilă.
Aceeaşi instanţă de control constituţional a statuat că înţelesul dispoziţiilor Ordonanţei
nr. 137/2000 prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme
juridice instituite de lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu alte
norme cuprinse în alte acte normative, încalcă principiul separaţiei puterilor în stat prevăzut în
art. 1 alin. 4 din Constituţie.
Instanţa a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată
