Prescripţia dreptului material la acţiune. Începutul prescripţiei. NCPC


Art. 2500 şi următoarele din

Se impune, aşadar, să fie observate dispoziţiile art.494 din Codul civil, dispoziţii ce reglementează situaţia construcţiilor şi lucrărilor făcute de un terţ la imobilul proprietatea unei alte persoane.

Textul reglementează atât situaţia constructorului de bună-credinţă, cât şi pe cea a celui de rea-credinţă, însă sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie acesta este acelaşi, respectiv cel la care proprietarul bunului îşi exprimă intenţia de a păstra pentru dânsul îmbunătăţirile aduse.

Se are în vedere, aşadar, nu momentul la care proprietarul pretinde posesia bunului său, ci acela la care îşi exprimă în mod neîndoielnic poziţia de însuşire a îmbunătăţirilor aduse.

Or, din probele administrate nu rezultă că proprietarul actual al imobilului – actualul recurent – a exprimat o astfel de intenţie anterior datei la care imobilul casă şi teren au fost scoase la licitaţie, respectiv data de 9 mai 2013. Se apreciază că din procesul verbal de adjudecare rezultă implicit intenţia Statului Român de a-şi însuşi îmbunătăţirile, de vreme ce licitaţia a privit casa de locuit şi terenul de 538 mp. la valoarea actuală la care aceste bunuri au fost evaluate, respectiv 204.113 lei.

Aşadar, în condiţiile în care nu s-a dovedit o manifestare de voinţă din partea actualului proprietar al bunului de a păstra îmbunătăţirile efectuate la acesta până la momentul mai sus amintit, reţinând şi că reclamantul a continuat să le deţină, se impune aprecierea că acesta este reperul de la care trebuie calculat termenul de prescripţie.

Din această perspectivă trebuie să se reţină că instituţiei juridice îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 2500 şi următoarele din Noul Cod civil, deci inclusiv cele din art.2513 potrivit cărora „Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”.

Or, în cauză, primul termen de judecată a fost cel din 29 martie 2012, termen la care s-au discutat probele, dar până la care excepţia prescripţiei extinctive nu a fost invocată.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că, pe de o parte, pârâtul-recurent nu a invocat în termen excepţia de prescripţie, iar pe de altă parte, termenul pentru valorificarea unui drept de creanţă nu s-a împlinit, raportat la momentul mai sus arătat.

Pentru raţiunile de mai sus se apreciază că în mod corect instanţa nu a solicitat expertului să se raporteze numai la lucrările efectuate în ultimii 3 ani anteriori formulării acţiunii, lucrări pe care, de altfel, expertul le-a identificat şi în timp, dar care s-au aflat în detenţia reclamantului.

(Curtea de Apel Pitești, Decizia nr. 1744/R-CONT/09 aprilie 2014)

Prin acţiunea introdusă la 8 februarie 2012, reclamantul PA a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vâlcea pentru a se constata că la imobilele din str. *** a făcut îmbunătăţiri constând în refăcut hidroizolaţia, tencuieli interioare, tavane, supraînălţarea învelitorii şi înlocuirea completă a acoperişului, amenajarea în interior a unei băi cu instalaţiile necesare, extinderea construcţiei cu o cameră de 30 mp. şi o alta de 28 mp., amenajarea unei încăperi la demisol, instalaţii sanitare, electrice şi de încălzire, termoizolarea exterioară a întregii clădiri, împrejmuirea terenului cu gard de zidărie şi fundaţie de beton, porţi din fier forjat, racordarea la canalizare, apă şi instalaţie electrică, alei de acces şi trotuar. A mai solicitat reclamantul ca pârâtul să fie obligat la plata contravalorii lucrărilor, pe care le-a evaluat provizoriu la 6.500 lei.

În motivare s-a arătat că reclamantul a fost administrator al SC A. SRL, societate ce a cumpărat la 25 iulie 1995 un imobil compus din 552 mp. şi o casă cu două camere acoperită cu tablă.

Întrucât construcţia era nelocuibilă, fiind într-o stare avansată de degradare, reclamantul a fost nevoit să aducă îmbunătăţiri substanţiale, fără a realiza în întregime construcţia pentru care a obţinut autorizaţie de construcţie.

Prin decizia nr.22/29.01.2008 imobilul a trecut în proprietatea privată a statului, în temeiul art.7 din Legea nr.314/2001, imobil la care îmbunătăţirile reprezintă mai mult de 65% din valoare.

Prin sentinţa civilă nr.12223/13.12.2012, Judecătoria Rm.Vâlcea a admis acţiunea şi a constatat că reclamantul a adus imobilelor îmbunătăţirile descrise în raportul de expertiză tehnică întocmit de ing. MM, îmbunătăţiri în valoare de 155.960 lei. A fost obligat pârâtul la plata acestei sume de bani, precum şi la achitarea cheltuielilor de judecată de 5.455 lei.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, după achiziţionarea imobilului teren şi casă cu două camere de către SC A. SRL, reclamantul a efectuat numeroase îmbunătăţiri, îmbunătăţiri identificate şi evaluate de către expertul numit în cauză, iar la 28 ianuarie 2008, prin decizia D.G.F.P. Vâlcea bunul a trecut în proprietatea privată a statului în baza art.7 din Legea nr.314/2001.

A mai reţinut instanţa de fond şi faptul că, în condiţiile art.1345 şi următoarele din Codul civil, reclamantul este îndreptăţit să obţină restituirea valorii prin care a fost mărit patrimoniul unei alte persoane pe seama propriului patrimoniu, evitându-se astfel crearea unui dezechilibru.

Apelul formulat de Statul Român prin a fost respins ca nefondat de Tribunalul Vâlcea prin decizia nr.8/24.05.2013, apelantul fiind obligat şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei.

A reţinut instanţa de apel efectuarea îmbunătăţirilor de către reclamant la imobilul achiziţionat de către SC A. SRL, imobil ce a trecut în proprietatea pârâtului prin decizia nr.22/2008, decizie ce a rămas în vigoare în urma anulării ca netimbrată a cererii de contestare a acesteia.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de soţia reclamantului, aceasta a fost respinsă în temeiul art.50 alin.3 Cod procedură civilă, dat fiind lipsa acordului celeilalte părţi.

Împotriva deciziei a formulat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând dispoziţiile art.304 pct.8, 9 şi art.3041 Cod procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

– instanţa era obligată să se pronunţe asupra excepţiilor invocate de către apelantă, respectiv asupra excepţiei de prescripţie, întrucât, prin acţiune se încearcă valorificarea unui drept de creanţă, după scurgerea unui termen de 3 ani;

– în mod greşit a fost respinsă solicitarea de a fi determinate de către expert lucrările efectuate de reclamant în cei 3 ani anteriori formulării acţiunii şi nu s-a ţinut seama de faptul că îmbunătăţirile priveau bunuri proprietatea unei societăţi şi se impunea a fi suportate de către aceasta şi nu de către Statul Român;

– au fost ignorate dispoziţiile art.167 şi următoarele din Codul de procedură civilă, iar hotărârea pronunţată nu are la bază niciun mijloc de probă pentru dovedirea sumelor la care recurenta a fost obligată, lipsind documentele justificative şi evidenţa contabilă a societăţii;

– în mod greşit instanţa a reţinut existenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză, fără a analiza temeiul legal al acţiunii recurentei, respectiv dispoziţiile art.7 din Legea nr.314/2001 şi faptul că reclamantul a formulat acţiunea în nume propriu, deşi numai societatea reprezentată de lichidator era îndreptăţită la un astfel de demers procesual;

– în mod eronat instanţa de fond a înţeles că pârâtul a renunţat la excepţia prescripţiei şi tot astfel, s-a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată în ambele stadii procesuale, deşi reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar şi nu a achitat sumele fixate cu titlu de taxă de timbru.

Examinând criticile formulate, Curtea a constatat că ele sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt ea a fost reţinută în mod corect de către instanţă şi de altfel nu este contestată de către recurentă, sub aspectul că, la 25 iulie 1995, SC A. SRL  reprezentată de asociatul unic PA a achiziţionat un imobil teren şi construcţie, cea din urmă având două încăperi.

Prin decizia nr.22 din 28 ianuarie 2008, D.G.F.P. Vâlcea a constatat că începând cu data de 24 septembrie 2001 imobilul teren şi construcţie, aparţinând SC A. SRL, au trecut în proprietatea privată a statului în condiţiile art.7 din Legea nr.314/2001 şi art.1 lit.e) din HG nr.731/2007.

La data de 1 februarie 2008, D.G.F.P. Vâlcea a comunicat reclamantului obligaţia de a preda, pe bază de proces verbal, imobilele ce au devenit proprietatea privată a Statului Român. Acestea au rămas însă în continuare în detenţia actualului intimat, aspect ce rezultă atât din adresa din 29 noiembrie 2011 – prin care se solicita din nou predarea bunurilor – cât şi din sentinţa civilă nr.6343/10.07.2013 – prin care a fost respinsă cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de adjudecatara bunului pentru evaluarea reclamantului.

Sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie ce se impune a fi analizată cu prioritate în condiţiile art.137 din Codul de procedură civilă, se apreciază că ea nu este incidentă în cauză.

În cauză s-a pretins de către reclamant efectuarea unor îmbunătăţiri atât anterior datei de 28 ianuarie 2008, cât şi ulterior acestui moment de trecere a bunului în proprietatea satului.

Se impune, aşadar, să fie observate dispoziţiile art.494 din Codul civil, dispoziţii ce reglementează situaţia construcţiilor şi lucrărilor făcute de un terţ la imobilul proprietatea unei alte persoane.

Textul reglementează atât situaţia constructorului de bună-credinţă, cât şi pe cea a celui de rea-credinţă, însă sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie acesta este acelaşi, respectiv cel la care proprietarul bunului îşi exprimă intenţia de a păstra pentru dânsul îmbunătăţirile aduse.

Se are în vedere, aşadar, nu momentul la care proprietarul pretinde posesia bunului său, ci acela la care îşi exprimă în mod neîndoielnic poziţia de însuşire a îmbunătăţirilor aduse.

Or, din probele administrate nu rezultă că proprietarul actual al imobilului – actualul recurent – a exprimat o astfel de intenţie anterior datei la care imobilul casă şi teren au fost scoase la licitaţie, respectiv data de 9 mai 2013. Se apreciază că din procesul verbal de adjudecare rezultă implicit intenţia Statului Român de a-şi însuşi îmbunătăţirile, de vreme ce licitaţia a privit casa de locuit şi terenul de 538 mp. la valoarea actuală la care aceste bunuri au fost evaluate, respectiv 204.113 lei.

Aşadar, în condiţiile în care nu s-a dovedit o manifestare de voinţă din partea actualului proprietar al bunului de a păstra îmbunătăţirile efectuate la acesta până la momentul mai sus amintit, reţinând şi că reclamantul a continuat să le deţină, se impune aprecierea că acesta este reperul de la care trebuie calculat termenul de prescripţie.

Din această perspectivă trebuie să se reţină că instituţiei juridice îi sunt aplicabile dispoziţiile art.2500 şi următoarele din Noul Cod civil, deci inclusiv cele din art.2513 potrivit cărora „Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”.

Or, în cauză, primul termen de judecată a fost cel din 29 martie 2012, termen la care s-au discutat probele, dar până la care excepţia prescripţiei extinctive nu a fost invocată.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că, pe de o parte, pârâtul-recurent nu a invocat în termen excepţia de prescripţie, iar pe de altă parte, termenul pentru valorificarea unui drept de creanţă nu s-a împlinit, raportat la momentul mai sus arătat.

Pentru raţiunile de mai sus se apreciază că în mod corect instanţa nu a solicitat expertului să se raporteze numai la lucrările efectuate în ultimii 3 ani anteriori formulării acţiunii, lucrări pe care, de altfel, expertul le-a identificat şi în timp, dar care s-au aflat în detenţia reclamantului.

În ceea ce priveşte raportul procesual subiectiv acesta a fost corect legat de către reclamant, de vreme ce a pretins că îmbunătăţirile le-a făcut în nume propriu şi nu în numele SC A SRL, societate care este radiată din 2001 şi tocmai de aceea, în condiţiile art.7 din Legea nr.314/2001, bunurile sale au fost trecute în proprietatea statului.

Textul este o aplicare şi, de altfel, trimite la prevederile art.477 din Codul civil (act normativ sub imperiul căruia a fost emisă Decizia nr.22/2008) şi potrivit lui „În cazul în care bunurile imobile şi mobile din patrimoniul societăţilor comerciale prevăzute la art. 1 nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept ori în cadrul procedurii lichidării, sunt aplicabile, după data radierii societăţilor comerciale, dispoziţiile art. 477 din Codul civil”.

Preluând bunul, considerat ca fiind fără stăpân, statul a devenit proprietar pe imobilul ce a fost proprietatea agentului economic, în forma în care se afla în patrimoniul acestuia şi nu în forma actuală, rezultat al îmbunătăţirilor efectuate, dar şi grevat de obligaţii care nu au fost şterse prin preluare.

În măsura în care Statul Român doreşte să-şi însuşească aceste îmbunătăţiri, în temeiul art.494 din Codul civil, se impune să-l dezdăuneze pe constructorul de bună-credinţă, cu sublinierea că această calificare nu a fost contestată de către recurent.

Cum fostul agent economic nu a efectuat îmbunătăţirile acesta nu putea deţine nici documente justificative şi nici nu le putea înregistra în evidenţa sa contabilă, ele fiind însă probate nu doar prin raportul de expertiză tehnică, lucrare în care au fost identificate comparându-se cu forma imobilelor din anul 1995, dar şi cu proba testimonială. Din cele două declaraţii de martori  au rezultat ca fiind făcute de reclamant îmbunătăţirile pretinse de acesta, aşa încât este fără suport susţinerea nejustificării lor.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată la care Statul Român a fost îndatorat la instanţa de fond, se apreciază că este nefondată critica formulată.

Aprecierea este susţinută în principal de faptul că, în condiţiile Legii nr.146/1997, reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma eşalonării  de plată, în sensul că acestuia i-a fost admisă cererea, încuviinţându-i-se să achite suma de 4.229 lei în cinci rate lunare.

Este fără suport aşadar susţinerea că ar fi fost scutit de plata taxei judiciare de timbru şi, de altfel, această facilitate se acordă în considerarea persoanei ce o pretinde.

Din actele depuse la dosar rezultă plata, cel puţin parţială, a tranşelor, aspect însă lipsit de relevanţă, date fiind dispoziţiile art.212 din Legea nr.146/1997 potrivit cărora „(3) În cazul eşalonării sau amânării, instanţa transmite hotărârea de încuviinţare, care constituie titlu executoriu, Ministerului Economiei şi Finanţelor/organelor competente pentru urmărirea executării obligaţiei de plată ori, după caz, pentru punerea în a hotărârii privind plata taxei ori a părţii din taxa datorată, la termenele stabilite. (…)”.

Reţinând şi că pârâta a căzut în pretenţii atât la fond cât şi în apel, s-a apreciat că în mod corect instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă.

Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.