LITIGIU DE MUNCĂ. PREJUDICIU CAUZAT UNITĂŢII DIN VINA ŞI ÎN LEGĂTURĂ CU MUNCA PÂRÂŢILOR. DESPĂGUBIRE DERIVATĂ DIN FAPTĂ PENALĂ. SOLUŢIONAREA GREŞITĂ PE EXCEPŢIE FĂRĂ CERCETAREA FONDULUI. CONSECINŢE Infracţiuni


UNITĂŢII DIN VINA ŞI ÎN LEGĂTURĂ CU

PÂRÂŢILOR. DESPĂGUBIRE DERIVATĂ DIN FAPTĂ

PENALĂ. SOLUŢIONAREA GREŞITĂ PE EXCEPŢIE FĂRĂ

CERCETAREA FONDULUI. CONSECINŢE.

Legea nr.22/1969

O.U.G. nr.97/2000

Art.975 Cod civil

Art.248 Codul muncii

În cazul în care despăgubirea derivă din fapta penală

comisă de un salariat, poate interveni răspunderea subsidiară a

altor persoane din neglijenţa cărora s-a produs infracţiunea, în

sensul că sunt ţinute să despăgubească unitatea în limita valorii

pagubei rămase neacoperite de autorul ei direct, din momentul

constatării insolvabilităţii acesteia.

Rezultă aşadar că o acţiune în pretenţii formulată de

către unitate împotriva altor persoane decât autorul faptei penale,

persoane despre care se pretinde că, prin neglijenţa lor, au făcut

posibilă săvârşirea infracţiunii, nu este inadmisibilă, ci ea poate fi

formulată, în condiţiile arătate mai sus. Într-o atare acţiune

instanţa trebuie să verifice două aspecte: dacă persoana vinovată

de săvârşirea infracţiunii şi obligată la despăgubiri este insolvabilă

şi, în caz afirmativ, dacă pârâţii, prin neîndeplinirea atribuţiilor de

serviciu, au făcut posibilă săvârşirea acestei infracţiuni.

Ca atare, în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea

pe excepţie, aceea a inadmisibilităţii, şi că în mod eronat nu a

cercetat fondul cauzei.

(Decizia civilă nr.258/R-CM/08 mai 2007, pronunţată de

Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă, pentru cauze privind Conflicte de

Muncă şi Asigurări Sociale şi pentru cauze cu Minori şi de Familie)

Prin acţiunea înregistrată sub nr.5826/109/2005 pe rolul

Tribunalului Argeş, reclamanta C.C.M.Piteşti a chemat în judecată pe

pârâţii C.I.C., M.I., A.I. şi I.F. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa

să fie obligaţi la plata sumei de 104.232 lei (1.042.319.074 lei ROL)

reprezentând prejudiciu cauzat cooperativei de credit din vina şi în

legătură cu munca lor, la care se adaugă dobânzile aferente.

În motivarea cererii s-a arătat că fosta salariată a C.C.C.T.,

B.D., a produs un prejudiciu în sumă de 699.310.741 lei ROL în dauna

deponenţilor şi 102.980.733 lei ROL în dauna cooperativei.

Urmare a sentinţei penale nr.245/15.12.2003 pronunţată de

Judecătoria Topoloveni, rămasă definitivă prin decizia penală

nr.553/11.11.2004 a Curţii de Apel Piteşti, salariata B. împreună cu C.C.

au fost obligate să achite suma de 699.310.745 lei ROL către părţile civile

creditori.

Ca urmare a fuziunii realizate, C.C.T. a fost absorbită de către

C.C.M.Piteşti, respectiv reclamanta, care a preluat astfel activul şi pasivul

unităţii absorbite.

S-a ajuns în acest fel ca reclamanta să achite deponenţilor

creditori suma de 104.232 lei pentru care s-a îndreptat împotriva fostei

salariate B.D. printr-o acţiune în regres.

De vreme ce aceasta nu a avut bunuri proprii, fiind şi în

executarea sentinţei penale şi, pe cale de consecinţă, neavând posibilităţi

de plată, consiliul de administraţie al reclamantei a hotărât tragerea la

răspundere, în vederea recuperării prejudiciului, a persoanelor salariaţi cu

funcţii de conducere din cadrul fostei C.C. şi a revizorului contabil,

respectiv pârâţii.

S-a mai arătat de către reclamantă că pârâţii sunt vinovaţi de

neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în calitate de persoane cu

răspundere privind controlul financiar intern, respectiv de faptul că nu au

evitat păgubirea C.C.C. de către salariaţii cu funcţii de gestiune din

subordine.

Pârâtul M.I. depus la dosar întâmpinare, în termen legal, prin

care a învederat faptul că acţiunea este inadmisibilă, reclamanta folosind

ca temei juridic art.270 Codul muncii, care în fapt se constituie într-o

răspundere pentru fapta proprie şi nu într-una pentru fapta altuia,

apreciind totodată că se cere angajarea răspunderii sale pentru fapta

casierei B.D., care şi-a însuşit sumele depuse de diverse persoane. Acelaşi

pârât a considerat că, prin prezenta acţiune, reclamanta a urmărit în fapt

constituirea unui al doilea titlu executoriu pentru recuperarea aceluiaşi

prejudiciu.

S-a mai arătat şi că reclamanta, în exercitarea dreptului său de

opţiune consacrat de dispoziţiile art.14 Cod procedură penală, s-a

constituit parte civilă în procesul penal şi nu mai poate formula şi o

acţiune civilă distinctă pentru acelaşi prejudiciu.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâtul M.I. a precizat că nu

se face vinovat de încălcarea atribuţiunilor de serviciu, art.271 Codul

muncii nefiind aplicabil în cauză. Imposibilitatea descoperirii faptei

casierei s-a datorat modului de operare al acesteia, care a condus la

imposibilitatea verificării documentelor primare de gestiune financiar

contabilă, de vreme ce acestea nu erau întocmite conform dispoziţiilor

legale în materie.

Pârâtul C.C. a arătat prin întâmpinare că în sarcina sa nu sunt

întrunite condiţiile răspunderii patrimoniale instituite de dispoziţiile

art.271 Codul muncii, nefiind încălcate nici una dintre atribuţiile sale de

serviciu. Pentru o răspundere subsidiară, astfel cum aceasta este

reglementată de dispoziţiile Legii nr.2/1969, se poate reţine doar

vinovăţia pârâţilor A.I. şi F.I., în calitatea pe care aceştia au avut-o, de

contabil şef şi respectiv revizor contabil.

Şi pârâtul A.I., prin întâmpinare, a învederat că în cauză nu

sunt întrunite condiţiile art.270, art.271 Codul muncii şi nici cele cuprinse

în O.U.G. nr.97/2000. Reclamanta a fost executată de creditorii săi în

baza unei sentinţe penale pentru prejudiciul cauzat de salariata sa, B.D.

Hotărârea penală de condamnare a acestei din urmă salariate

prezumă autoritate de lucru judecat şi nu i se poate reţine vreo culpă în

calitate de parte responsabilă civilmente, de vreme ce nu a avut această

calitate în procesul penal.

Pârâtul F.I. nu a depus la dosar întâmpinare, ci a solicitat, în

schimb, înaintarea de către reclamantă a unor înscrisuri care ar conduce

la dovedirea nevinovăţiei sale.

Prin sentinţa civilă nr.908/CM/15.12.2006, pronunţată de

Tribunalul Argeş, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă şi a

fost obligată aceasta să plătească pârâtului A.I. suma de 3.000 lei,

pârâtului C.I.C. suma de 1.500 lei şi pârâtului I.M. suma de 3.000 lei

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că

pârâţii au fost salariaţi ai C.C.„C.” Topoloveni, îndeplinind următoarele

funcţii: C.I.C. – preşedinte în perioada 06.03.2002–31.01.2003; M.I. –

preşedinte în perioada 11.10.2000–06.03.2002; A.I. – şef în

perioada 1990 – 31.01.2003; I.F. – revizor contabil în perioada

01.10.1990-31.01.2003.

Ca urmare a fuziunii realizate între C.C.„C.” Topoloveni şi

C.C. Muntenia, prin absorbţie, prima a dispărut, activul şi pasivul acesteia

fiind preluate de către reclamantă.

Prin sentinţa penală nr.245/15.12.2003, pronunţată de

Judecătoria Topoloveni, reclamanta, ca succesoare a C.C.„C.”

Topoloveni şi în calitate de parte responsabilă civilmente, a fost obligată

în solidar cu fosta salariată, casiera B.D., la acoperirea prejudiciului

cauzat prin activitatea frauduloasă a acesteia din urmă, creditorilor

deponenţi şi care s-a ridicat în final la suma de 104.232 lei.

Sentinţa penală în cauză a rămas definitivă prin decizia penală

nr.553/11.11.2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.

Urmare a acestei situaţii, reclamanta a procedat la iniţierea

unei acţiuni în regres împotriva condamnatei B.D. pentru recuperarea

sumelor achitate cu titlu de despăgubiri creditorilor deponenţi.

Având în vedere starea civilă a fostei casiere, reclamanta a

formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor B.D. şi B.C.,

solicitând partajarea bunurilor comune dobândite de aceştia în timpul

căsătoriei.

Această acţiune a fost formulată la data de 22.02.2005 la

Judecătoria Topoloveni.

Prin sentinţa civilă nr.72/24.02.2006, în dosarul nr.336/2005,

Judecătoria Topoloveni a respins acţiunea reclamantei, cu motivarea că

aceasta nu a făcut dovada existenţei unei stări de insolvabilitate la data

introducerii acţiunii în patrimoniul pârâtei B.D., care să o îndrituiască la

promovarea acţiunii de partajare a bunurilor comune ale soţilor B.

Conform menţiunii efectuate de grefa Judecătoriei

Topoloveni, sentinţa menţionată a rămas definitivă, prin neapelare.

Deosebit de aceasta, tribunalul a reţinut că prin actul de partaj

voluntar încheiat între soţii B. şi autentificat prin încheierea biroului

notarului public nr.5272/28.12.2004, aceştia au stabilit partajarea

bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, prin atribuirea în

patrimoniul fiecăruia a lotului stabilit conform înţelegerii.

În legătură directă cu cele arătate, tribunalul a reţinut şi că la

data efectuării partajului voluntar, procesul penal prin care a fost stabilită

vinovăţia şi deci, condamnarea inculpatei B.D. pentru activitatea

frauduloasă desfăşurată în perioada 11.10.2000-31.01.2003, era finalizat

prin pronunţarea de către Curtea de Apel Piteşti a deciziei

nr.553/11.11.2004.

Urmare a prezumţiei stării de insolvabilitate a fostei casiere,

reclamanta a promovat prezenta acţiune, solicitând obligarea pârâţilor din

prezentul dosar la acoperirea prejudiciului care nu a putut fi recuperat de

la B.D.

S-a reţinut caracterul subsidiar al cererii de chemare în

judecată în ceea ce priveşte acţionarea în instanţă a persoanelor cu funcţii

de conducere, responsabile pentru nesupravegherea activităţii salariaţilor

din subordine.

Cu toate acestea, temeiul de drept pe care reclamanta şi-a

întemeiat în principal pretenţiile îl constituie dispoziţiile art.270, 271

Codul muncii, care reglementează răspunderea patrimonială pentru fapta

proprie a salariatului care, în activitatea desfăşurată, cauzează

angajatorului un prejudiciu.

În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G.

nr.97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, acest act

normativ reglementează conducerea activităţii zilnice a acestui tip de

unitate, activităţile ce trebuie îndeplinite şi condiţiile necesare pentru ca o

persoană să poată desfăşura servicii strict legate de activitatea unei

cooperative de credit.

Ordonanţa amintită trebuie analizată prin perspectiva şi a

Legii nr.22/1969, în privinţa căreia tribunalul a reţinut necesitatea

îndeplinirii unor condiţii strict delimitate de lege pentru ca o persoană să

aibă calitatea de gestionar, cu trimitere concretă la unul financiar contabil,

cazul fostei casiere B.D.

Legea nr.22/1969 instituie o prezumţie relativă de vinovăţie a

gestionarului în producerea unui prejudiciu unităţii în cadrul căreia îşi

desfăşoară activitatea, care poate fi răsturnată prin dovada contrară.

Dispoziţiile legii gestionarilor fac trimitere, prin art.28-30, la

existenţa unei răspunderi cu caracter subsidiar, care antrenează vinovăţia

celui vinovat de angajarea, trecerea sau menţinerea unei persoane în

funcţia de gestionar, fără respectarea condiţiilor strict delimitate de lege,

precum şi a neluării măsurilor de înlocuire a gestionarului care nu-şi

îndeplineşte atribuţiile în mod corespunzător.

Cu toate acestea, pentru a putea solicita incidenţa unei astfel

de răspunderi, trebuie fără dubiu făcută dovada că salariaţii în cauză şi-au

încălcat îndatoririle de serviciu, prin arătarea concretă a acestora, urmând

a fi stabilită şi legătura de cauzalitate între încălcarea acestor îndatoriri şi

paguba suferită.

Tribunalul a mai reţinut şi faptul că răspunderea subsidiară,

prin însăşi natura ei, intervine, pe latură patrimonială, numai în

momentul în care au fost epuizate toate căile posibile de recuperare a

pagubei create de salariatul gestionar responsabil.

Din acest ultim punct de vedere, tribunalul a apreciat că

acţiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă, neexistând

posibilitatea recunoscută de legislaţia românească în vigoare de a înlătura

starea de pasivitate a creditorului în recuperarea pagubei de la adevăratul

debitor şi încercarea acoperirii prejudiciului prin chemarea în judecată a

unor posibili debitori subsidiari.

Astfel, urmare a promovării cererii de chemare în judecată

privind partajul bunurilor dobândite de soţii B. în timpul căsătoriei,

instanţa, Judecătoria Topoloveni, a pronunţat sentinţa civilă

nr.72/24.02.2006 prin care a respins acţiunea promovată de

C.C.Muntenia. Starea de pasivitate a reclamantei este dovedită prin

nedeclararea căilor legale de atac împotriva hotărârii pronunţate care,

prin neapelare, a rămas definitivă şi pe cale de consecinţă şi irevocabilă.

Pe de altă parte, cu toate că împotriva fostei casiere B.D.

fusese desfăşurat un proces penal finalizat prin condamnarea acesteia,

dar şi prin obligarea sa în solidar cu reclamanta la acoperirea prejudiciului

cauzat deponenţilor creditori, la data de 24.12.2004 a fost încheiat actul

de partaj voluntar între soţii Belchiţă, prin care aceştia şi-au împărţit

bunurile dobândite în căsătorie.

În calitatea sa de creditoare a fostei salariate, reclamantei îi

erau pe deplin aplicabile dispoziţiile art.975 care reglementează

acţiunea pauliană (revocatorie) şi care permite creditorului atacarea unui

act pe care debitorul l-a făcut în fraudarea intereselor sale, prin crearea

sau mărirea unei stări de insolvabilitate.

Reclamanta însă, a rămas şi de această dată în pasivitate.

Pretinzând că este în imposibilitate de a recupera prejudiciul cauzat de

casiera B., reclamanta, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu face

dovada insolvabilităţii acesteia, moment în care ar putea interveni o

eventuală răspundere subsidiară.

Pe cale de consecinţă, a acorda satisfacţie reclamantei prin

admiterea prezentei cereri de chemare în judecată, s-ar ajunge la

acoperirea prin intermediul instanţei a stării acesteia de pasivitate în

neurmarea tuturor căilor principale de recuperare a prejudiciului, deci a

culpei sale şi apelarea la răspunderea subsidiară.

De altfel, faţă de nici unul dintre pârâţi, reclamanta nu a arătat

în concret care sunt acele atribuţiuni de serviciu pe care aceştia le-au

încălcat în mod concret, putându-se stabili totodată legătura de

cauzalitate între încălcarea îndatoririlor şi paguba suferită, respectiv a

faptului că în lipsa unor astfel de încălcări, prejudiciul nu s-ar fi produs.

Mai mult chiar, prin contractul de garanţie imobiliară

suplimentară, reclamanta a acceptat crearea de către soţii B. a unui drept

de ipotecă în favoarea sa numai până la concurenţa sumei de 10.000 lei

pentru eventualele pagube pe care casiera le-ar putea provoca, limitându-

şi în acest fel posibilitatea de recuperare a prejudiciului.

Reţinând că reclamanta nu a făcut dovada insolvabilităţii

fostei casiere B.D., rămânând în pasivitate, tribunalul, în temeiul

dispoziţiilor art.284 Codul muncii, a respins acţiunea ca inadmisibilă.

În termen legal reclamanta C.C.Muntenia Piteşti a declarat

recurs împotriva acestei sentinţe, pe care a criticat-o pentru netemeinicie.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a arătat că prima

instanţă nu a analizat fondul cauzei, în sensul că nu a cercetat modalitatea

în care pârâţii au contribuit la prejudicierea unităţii prin încălcarea

atribuţiilor de serviciu, ci s-a rezumat la aprecierea inadmisibilităţii

acţiunii.

A mai arătat recurenta că a plătit în locul casierei B.D.

prejudiciul produs de aceasta şi, întrucât B.D. este insolvabilă, în mod

corect reclamanta s-a îndreptat cu acţiune împotriva celor trei pârâţi,

care, în calitate de preşedinţi şi respectiv contabil şef, nu şi-au îndeplinit

în mod corespunzător sarcinile de serviciu, pentru a putea evita

producerea pagubei prin infracţiune de către B.D.

Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticii formulate,

Curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

Tribunalul Argeş a respins acţiunea ca inadmisibilă, fără să

intre în cercetarea fondului, soluţie pe care Curtea a apreciat-o ca fiind

greşită.

Astfel, în cauză, printr-o hotărâre penală definitivă s-a stabilit

că numita B.D., în calitate de casieră la societatea reclamantă, a cauzat un

prejudiciu membrilor cooperatori, fie prin neevidenţierea contabilă a

unor operaţiuni, fie prin întocmirea unor acte false cu privire la aceste

operaţiuni, însuşind şi traficând depunerile membrilor cooperatori.

Inculpata a fost condamnată penal şi obligată în solidar cu

partea responsabilă civilmente C.C.„C.”Topoloveni (a cărei succesoare în

drepturi este reclamanta C.C.Muntenia Piteşti), să plătească despăgubiri

către părţile civile.

În cazul în care despăgubirea derivă din fapta penală comisă

de un salariat, poate interveni răspunderea subsidiară a altor persoane din

neglijenţa cărora s-a produs infracţiunea, în sensul că sunt ţinute să

despăgubească unitatea în limita valorii pagubei rămase neacoperite de

autorul ei direct, din momentul constatării insolvabilităţii acesteia.

Aşadar, a rezultat că acţiunea în pretenţii formulată de către

unitate împotriva altor persoane decât autorul faptei penale, persoane

despre care se pretinde că, prin neglijenţa lor, au făcut posibilă săvârşirea

infracţiunii, nu este inadmisibilă, ci ea poate fi formulată, în condiţiile

arătate mai sus. Într-o atare acţiune, instanţa trebuie să verifice două

aspecte: dacă persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi obligată la

despăgubiri este insolvabilă şi, în caz afirmativ, dacă pârâţii, prin

neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, au făcut posibilă săvârşirea acestei

infracţiuni.

Ca atare, Curtea a apreciat că în mod greşit prima instanţă a

respins acţiunea pe excepţie, aceea a inadmisibilităţii, şi că în mod eronat

nu a cercetat fondul cauzei.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art.291 Codul muncii

şi art.312 Cod procedură civilă, a fost admis recursul şi casată hotărârea,

trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se cerceta

fondul cauzei.