Art. 10 din Decretul-lege nr. 118/1990 prevede că „ (1) Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.” Este admisibilă proba cu martori în completarea probei cu înscrisuri pentru dovedirea domiciliului obligatoriu.
Prin sentinţa civilă nr. 695/25.06.2010 pronunţată de Tribunalul Covasna s-a admis acţiunea formulată de reclamantul K.V. în contradictoriu cu pârâta A.J.P.S.Cv.; s-a anulat Decizia nr. 2190/22.12.2010 si Decizia nr. 1956/03.02.2010 – privindu-l pe reclamant; s-a stabilit ca reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de Decretul Lege 118/1990 pentru perioada 05.05.1955-31.12.1958 – ca urmare a persecuţiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna O.sat M. jud. Cv. în acest interval de timp – şi a fost obligată pârâta să acorde aceste drepturi reclamantului începând cu data de 01.02.2010 – în temeiul art. art. 1 alin.1 lit.d din Decretul-Lege nr. 118/1990; s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Covasna a reţinut următoarele:
In fapt prin decizia nr. 2190/22.12.2010 emisă de pârâta A.J.P.S.Cv a fost respinsă cererea formulată de partea reclamantă prin care a solicitat să îi fie stabilită calitatea de beneficiar al Decretului Lege nr. 118/1990 în sensul că in perioada 05.05.1955-31.12.1958 a avut stabilit domiciliul obligatoriu in comuna O. sat M.judeţul Cv., reţinându-se în esenţa faptul că există contrarietate intre înscrisurile ataşate cererii şi declaraţiile de martor precum şi că nu au fost depuse înscrisuri suficiente in acest sens.
Împotriva acestei decizii partea reclamantă a formulat în termen legal contestaţie în conformitate cu dispoziţiile art.10 alin.5 din Decretul-Lege nr. 118/1990, contestaţie având natura juridica a plângerii prealabile reglementata de art. 7 din Legea 554/2004, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 1956/03.02.2010, reţinându-se ca nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin.1 lit.d din Decretul-Lege nr. 118/1990. Împotriva deciziei de soluţionare a recursului graţios a fost promovată în termen legal prezenta acţiune în administrativ în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
In soluţionarea acţiunii, faţă de motivele invocate în susţinerea acesteia şi de temeiul de drept al acţiunii, tribunalul a reţinut că în fapt, în perioada 05.05.1955-31.12.1958 părinţii parţii reclamante – şi întreaga familie a acestora – părinţii şi trei copii – reclamantul fiind născut la data de 5 mai 1955 conform certificatului de naştere depus la dosar – au fost calificaţi drept chiaburi, împrejurare ce rezulta din certificatul nr. 1008/14.09.2009 emis de Arhivele Naţionale conform căruia în anul 1954 i s-a respins cererea tatălui reclamantului de a nu mai fi calificat drept chiabur precum si din actul purtând menţiunea “probleme chiabureşti” din anii 1952-1953 corelat cu înscrisul conform căruia tatăl reclamantului s-a făcut vinovat de “exploatare braţe salariale” aceste înscrisuri coroborându-se cu declaraţia martorilor audiaţi J. K. si M. L., martori care au cunoscut bine familia şi care a luat cunoştinţa in mod direct de cele declarate.
Astfel, potrivit declaraţiilor date de martori părinţii şi întreaga familie au avut în toată aceasta perioada stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea M., aceştia neputând să părăsească localitatea decât cu acordul expres al organelor de stat şi doar pentru situaţii speciale, nevoiţi fiind periodic să se prezinte la miliţie pentru a fi verificaţi, instituirea acestei măsuri fiind o consecinţa directă a statutului social mai sus arătat.
S-a reţinut de asemenea că acestora le-au confiscate bunurile aceştia trăind o lungă perioadă cu temerea că vor fi mutaţi sau luaţi de acasă, iar pe poarta casei era inscripţionat textul “aici locuieşte chiabur, să nu ai încredere în el”, text care exprima stigmatul dat acestora de autorităţile vremii. Aceştia erau obligaţi să predea la stat în fiecare an o cota din producţia agricola, cotă care era mai mare decât cea datorată de celelalte persoane care nu erau considerate chiaburi, astfel cum rezultă din declaraţia aceloraşi martori. De asemenea, aceştia erau marginalizaţi, nefiind primiţi spre a participa la evenimentele sociale si culturale din localitate, iar copii erau trataţi in mod diferenţiat faţă de ceilalţi colegi, întreaga familie trăind în lipsuri şi umilinţă şi fiind marcată pentru întreaga viaţă de acea perioadă.
In drept, tribunalul a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri -“(1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: …d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu”.
Faţă de situaţia de fapt reţinuta tribunalul a constatat că în speţa este îndeplinită condiţia prevăzuta de aceasta dispoziţie legala, membrii familiei părţii reclamante fiind calificaţi drept chiaburi în perioada mai sus arătata, interval de timp in care aceştia au avut stabilit domiciliul obligatoriu in localitatea arătată, domiciliul obligatoriu fiind impus de autorităţile vremii pentru ca aceste persoane sa nu se poată eschiva de onorarea obligaţiilor impuse in sarcina lor si pentru a se evita posibilitatea organizării si desfăşurării unor activităţi duşmănoase, reacţionare şi de propagandă împotriva noului regim instaurat in România, calitatea de chiabur atrăgând după sine aceasta măsura administrativă.
Reţinându-se că intre declaraţiile de martori si înscrisurile depuse la dosar nu exista contradicţie, ci acestea se coroborează şi se completează, declaraţiile venind să completeze acel hiat pe care îl lasă lipsa documentelor, raţiunea pentru care Decretul-Lege nr. 118/1990 permite audierea martorilor fiind exact aceea a complinirii lipsei documentelor care să ateste persecuţiile la care au fost supuse aceste persoane, iar caracterul abuziv al măsurii administrative care le-a fost aplicata rezultând chiar şi prin prisma faptului ca nu au existat întotdeauna înscrisuri, acte care să ateste respectivele situaţii, tribunalul a constatat că deciziile atacate sunt nelegale şi netemeinice, motiv pentru care, acţiunea fiind întemeiata, aceasta a fost admisă, dispunându-se conform art. 18 alin.1 din Legea nr. 554/2004 anularea actelor atacate stabilindu-se că reclamantul a suferit persecuţii politice in sensul stabilirii domiciliului obligatoriu in condiţiile de mai sus, constatându-se conform art. 1 alin.1 litd.d din Decretul-Lege nr. 118/1990 de asemenea că partea reclamantă este beneficiara a drepturilor prevăzute de acest act normativ pentru perioada arătată şi fiind obligată pârâta să acorde aceste drepturi începând cu data de întâi a lunii următoare depunerii cererii in conformitate cu art. 15 din Decretul-Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.J.P.S.Cv criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în baza art. 304 pct. 9 şi 304 indice 1 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a arătat că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, greşit a fost obligată să recunoască reclamantului drepturi pe perioada 5.05.1955 –31.12.1958 întrucât acestea au avut domiciliu obligatoriu în localitatea Ozun sat Magherus, deoarece nu sunt documente oficiale cu privire la această situaţie.
Instanţa de fond a tratat în mod superficial dispoziţiile art. 1 alin. 1 lit. d din DL 118/1990 în sensul în care s-a mărginit să constate că reclamantul şi familia lui au fost consideraţi chiaburi, fiind persecutaţi politic datorită acestui fapt.
Consideră că tribunalul s-a mărginit să constate în baza unor declaraţii de martor că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de drepturile prevăzute de DL nr. 118/1990, întrucât a avut domiciliul obligatoriu în localitatea O.sat M., în perioada respectivă, nesocotind în acest sens dispoziţiile art. 1191 alin. 2 din Codul civil.
Apreciază că soluţiile pronunţate de comisie sunt legale şi întemeiate, ele au fost emise în baza probelor depuse la dosar şi cu stricta interpretare şi aplicare a DL 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, republicat cu modificările şi completările ulterioare.
Intimatul reclamant K.V. a depus la dosar concluzii scrise solicitând respingerea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală.
Analizând actele şi lucrările dosarelor, sentinţa civilă recurată raportat la motivele de recurs invocate Curtea constată că recursul este nefondat.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Covasna reclamantul K.V.a solicitat să i se acorde drepturile prevăzute de Decretul – Lege nr.118/1990 pe perioada 5.05.1955 –31.12.1958 deoarece tatăl lui împreună cu familia lor au avut domiciliu obligatoriu, ei fiind declaraţi chiaburi.
Potrivit prevederilor art. 10 (3) din Decretul lege 118/1990 republicat „Cererile pentru stabilirea drepturilor titularilor, prevăzute de prezentul decret-lege, se pot depune la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti. Reclamantul a solicitat aceste drepturi la pârâta A.J.P.S.Cv (fosta DMPS Covasna). Aceasta i-a respins prin deciziile 2190/22.12 şi 1956/03.02.2010 cererea.
Se reţine că cererea de acordare a drepturilor poate fi depusă oricând, dar potrivit prevederilor art. 15 „Drepturile prevăzute în prezentul decret-lege se acordă de la data de 1 a lunii următoare depunerii cererii.”. Drepturile reclamantului au fost corect recunoscute începând cu data de 1.02.2010, data de 1 a lunii următoare depunerii cererii , data depunerii cererii a fost 8.01.2010.
Recurenta nu a produs probe contrare celor susţinute de reclamant şi apreciate ca reale de către prima instanţă. În urma demersurilor întreprinse de reclamant s-au depus la dosar adeverinţă de la comuna Ozun , documente din Arhivele Naţionale prin care se atestă că K.V., tatăl reclamantului împreună cu familia figurează pe lista din anii 1952 – 1953, 1955- 1959 la categoria chiabur, acte de stare civilă, extras de la Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Covasna , extrase de pe listele de chiaburi întocmite în 1952, răspunsuri trimise de MAN, C NSAS, MAN – D instanţelor militare, referate întocmite în perioada de referinţă cu privire la încadrarea în categoria chiaburilor a tatălui reclamantului şi extras din lista persoanelor cărora li s-a respins cererea de ieşire din rândul chiaburilor în 1954, etc. Nu s-au putut prezenta toate actele solicitate de recurenta pârâtă care să prezinte situaţia pe întreaga perioadă, deşi s-au întreprins demersuri în acest sens. În această situaţie corect s-a apelat la depoziţii de martori.
Acţiunea reclamantului nu este în consecinţă inadmisibilă şi nici proba cu martori administrată. Acestuia trebuie să i se respecte dreptul de acces la o instanţă de judecată independentă şi imparţială care să decidă cu privire la cererea lui. În acest sens s-au respectat şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pe lângă legislaţia naţională în materie.
Conform art. 129 alin 5 Cod procedură civilă „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.”
Referitor la fondul pricinii deduse judecăţii se constată că art. 10 din Decretul-lege nr. 118/1990 prevede că „ (1) Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.”
Reclamantul a depus la dosar înscrisuri: adeverinţă de la comuna Ozun, documente din Arhivele Naţionale prin care se atestă că K.V. , tatăl reclamantului împreună cu familia figurează pe lista din anii 1952 – 1953, 1955- 1959 la categoria chiabur, acte de stare civilă, extras de la Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Covasna , extrase de pe listele de chiaburi întocmite în 1952, răspunsuri trimise de MAN, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, MAN– Direcţia instanţelor militare, referate întocmite în perioada de referinţă cu privire la încadrarea în categoria chiaburilor a tatălui reclamantului şi extras din lista persoanelor cărora li s-a respins cererea de ieşire din rândul chiaburilor în 1954, etc.
În speţă s-a administrat proba cu înscrisurile arătate anterior şi proba cu martori în susţinerea celor susţinute de reclamant privind domiciliul obligatoriu pentru familia lor pe perioada 5.05.1955 –31.12.1958 . Cei doi martori propuşi J. K.şi M.L.au fost audiaţi nemijlocit de instanţa de judecată, iar din declaraţiile lor rezultă că întreaga familie a reclamantului a avut pe perioada respectivă domiciliul obligatoriu în comuna Ozun sat Magherus neputând să părăsească localitatea fără acordul autorităţilor vremii. Se menţionează că oricare din membrii familiei dacă voia să părăsească localitatea trebuia să se prezinte la miliţie şi la primărie să primească aprobare, iar tatăl reclamantului a fost înscris pe lista chiaburilor, li s-au confiscat terenurile şi maşinile agricole, li s-a lăsat doar casa în care locuiau şi erau obligaţi să dea dări la stat mai multe decât ceilalţi consăteni. Pe uşa casei li se pusese o tăbliţă cu menţiunea „Aici locuieşte chiabur să nu ai încredere în el” Copiii au avut şi ei de suferit persecuţiile politice şi restricţiile stabilite pentru părinţii lor. Nu li se dădea voie să discute cu ceilalţi copii şi nu puteau participa la evenimentele organizate în sat. Cei înscrişi în categoria chiaburi erau excluşi de la viaţa socială a satului şi obligaţi să se prezinte periodic ( săptămânal) la sediul Miliţiei. Aceste restricţii corespund stabilirii domiciliului obligatoriu chiar dacă în acte nu se menţiona expres această interdicţie. Înscrisurile depuse se coroborează cu celelalte probe administrate, faptul că nu există documente la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu exclude existenţa persecuţiei.
Pentru aceste considerente, Curtea în baza art. 312 alin 1 raportat la art. 304 pct. 9 şi 304 indice 1 Cod procedură civilă a respins recursul declarat de pârâta APS Cv. Drepturile reclamantului vor fi recunoscute începând cu data de 1.02.2010, iar temeiul recunoaşterii lor sunt dispoziţiile art. 1 alin 1 lit d din Decretul lege nr. 118/1990 .
Văzând şi prevederile art. 274 Cod procedură civilă
Decizia Nr. 994/R /26.10.2010 Dosar nr. 881/119/2010
??
??
??
??
4
