Legea nr. 290/2003
H.G. nr. 1120/2006 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003
Legiuitorul a stabilit ca plata compensaţiilor băneşti să se facă, într-adevăr, în limita sumelor aprobate anume cu aceste destinaţii în bugetul statului, însă atare aspect nu poate conduce la concluzia că recurentei-debitoare nu i-au fost stabilite şi alte obligaţii în sensul de a lua toate măsurile pentru a asigura diminuarea bugetului său, astfel încât să asigure plata tranşelor stabilite prin lege.
Critica legată de faptul că instanţa de fond nu a observat că resursele alocate pentru anul 2011 au fost insuficiente pentru acoperirea plăţilor pentru cererile depuse, nu poate constitui un motiv de înlăturare a răspunderii recurentei-pârâte pentru faptul că nu a depus diligenţele necesare îndeplinirii propriilor obligaţii, susţinere care vine în contradicţie cu dispoziţiile art.44 din Constituţie, potrivit cu care creanţele asupra statului sunt garantate.
De altfel, recurenta-pârâtă nu a administrat nicio probă din care să rezulte că banii alocaţi au fost insuficienţi pentru a se onora obligaţiile legale, ci apărarea s-a redus la simple afirmaţii şi la invocarea practicii CEDO.
Dezvoltarea recursului se referă numai la absenţa resurselor financiare şi la volumul mare de activitate, ceea ce nu poate constitui un motiv de exonerare de la plata obligaţiei legale prin limitarea drepturilor recunoscute reclamanţilor, ceea ce înseamnă, desigur, o încălcare a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale cetăţenilor în accepţiunea Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
(Curtea de Apel Pitești, Decizia nr. 2895/R-CONT/25 septembrie 2013)
Prin cererea înregistrată la nr. 3165/90/2012, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, solicitând obligarea acesteia la plata cotei de 31,6% din suma de 457.428,84 lei, acordată cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, actualizată cu indicele de inflaţie din momentul scadenţei plăţii sumei şi până la data efectivă a plăţii.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că a formulat cerere pentru acordarea despăgubirilor datorate în baza Legii nr. 290/2003, alături de alţi moştenitori. Prin Hotărârea nr. *** din 17 decembrie 2009, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 396/2006 a acordat acestor persoane, în indiviziune, suma menţionată mai sus.
S-a mai menţionat că Hotărârea nr. *** din 17 decembrie 2009 nu a fost atacată în justiţie, astfel că a rămas irevocabilă cu privire la întinderea despăgubirilor acordate.
A mai arătat şi că, ulterior, prin partajul voluntar autentificat de B.N.P. I.A.D. sub nr. *** din 29 septembrie 2010, a ieşit din indiviziune asupra acestei sume sub forma unor cote procentuale, revenindu-i o cotă de 31,6%.
Reclamantul a menţionat şi că, alături de ceilalţi moştenitori, a înregistrat la A.N.R.P. dosarul nr. *** din 30 septembrie 2010, prin care a solicitat plata sumei de bani.
Deşi plata sumelor de bani a devenit scadentă de o perioadă mare de timp, toate demersurile efectuate de beneficiari au rămas fără rezultat, nefiind primită nici măcar prima tranşă din sumă.
Cererea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, potrivit art. 6 din Legea nr. 290/2003.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că, potrivit art. 18 alin. 5 din H.G. nr. 1120/2006, compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârile comisiilor judeţene ori a municipiului Bucureşti se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie şi că potrivit art. 41 din Charta Europeană a Drepturilor Fundamentale şi Interpretarea Recomandării C.M./20077, termenul rezonabil pentru soluţionarea cererii reclamantului trebuie determinat în raport de circumstanţele date. În acest sens, pârâta a precizat că există foarte multe cereri, iar mijloacele folosite sunt insuficiente.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a reţinut că prin Hotărârea nr. *** din 17 decembrie 2009, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 396/2006 a admis cererea formulată şi s-a propus acordarea compensaţiilor băneşti moştenitorilor G.D.M., G.C.R., P.R.-O., V. M.-V. şi R. C. pentru bunurile de care au fost deposedaţi R.E. şi Z. ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de nord şi a ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947. Totodată, valoarea compensaţiilor a fost stabilită la suma de 457.428,84 lei.
S-a stabilit ca această sumă să fie acordată solicitanţilor, plata urmând a fi dispusă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Din înscrisurile depuse la dosar coroborate cu susţinerile părţilor, rezultă că împotriva hotărârii mai sus menţionate nu s-a formulat contestaţie.
Prin actul de partaj voluntar autentificat de B.N.P. I. A.-D. sub nr. *** din 29 septembrie 2010, reclamantului i-a revenit procentul de 31,6% din suma de bani acordată prin hotărârea mai sus menţionată, lui G. D. M. 21%, lui V. M. V. 15,8%, lui G. C. R. 15,8% şi lui P. R. O. 15,8%.
Prin cererea înregistrată sub nr. ***/RG din 30.09.2010 s-a solicitat autorităţii pârâte să plătească suma de 457.428,84 lei. Totodată, a fost formulată cerere către Avocatul Poporului, înregistrată sub nr. *** din 6 octombrie 2011,
Până în prezent este cert faptul că reclamantului nu i s-au plătit sumele cuvenite potrivit înscrisurilor analizate mai sus.
Prin sentinţa civilă nr.1148 din 26 iunie 2008, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamant, a obligat pârâta să achite acestuia cota de 31,5% din suma de 457.428,84 lei, cuvenită potrivit Hotărârii nr. 726/2009, respectiv suma de 144.547,52 lei, precum şi la 900 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul este beneficiarul unei cote din despăgubirile stabilite în temeiul Legii nr. 290/2003, prin Hotărârea nr. *** din 17 decembrie 2009, a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 396/2006.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 290/2003 plata acestor despăgubiri se face de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Este reglementată, astfel, obligaţia legală de plată în sarcina acestei autorităţi.
Potrivit art. 18 din H.G. nr. 1120/2006 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, plata se face pe bază de cerere scrisă, însoţită de documentele menţionate în acest text legal, constând în hotărârea prin care au fost stabilite despăgubirile, acte referitoare la reprezentare, dacă este cazul, cat de partaj voluntar şi menţionarea contului în care urmează a fi făcută plata.
Potrivit art. 18 alin. 5 din aceeaşi hotărâre, „compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestaţiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, astfel:
a) integral, dacă cuantumul acestora nu depăşeşte 50.000 lei;
b) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an şi 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei şi 100.000 lei;
c) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei.”
Raportat la datele speţei, rezultă că suma stabilită prin hotărârea Comisiei Municipiului Bucureşti, în cota solicitată de către reclamant, a devenit scadentă astfel: cota de 40% la data de 17.12.2010, iar cota de 60% la data de 17.12.2011.
În speţă, condiţiile legale procedurale pentru efectuarea plăţii erau îndeplinite, în sensul că reclamantul a solicitat efectuarea plăţii cotei stabilite potrivit actului de partaj voluntar, din suma stabilită prin Hotărârea nr. *** din 17 decembrie 2009, anexând toate documentele menţionate în art. 18 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 112/2006, iar termenele legale de plată au expirat, raportate la data înaintării hotărârii pârâtei.
Susţinerile pârâtei, potrivit cărora nu au existat fonduri suficiente pentru efectuarea plăţii, iar volumul mare de muncă nu este susţinut de mijloace suficiente, sunt relevante numai într-un context general de aplicare a Legii nr. 290/2003, însă în lipsa unei dispoziţii legale exprese şi a oricărei dovezi că sumele solicitate de reclamant nu se încadrau în veniturile aprobate nu pot fi relevante pentru speţă. Instanţa trebuie să se pronunţe în legătură cu dreptul pretins de reclamant, de a beneficia de cota din sumele stabilite prin hotărâre, şi nu asupra tuturor cererilor ce au fost sau vor fi formulate de către alte persoane interesate în aplicarea acestei legi.
În aprecierea termenului rezonabil de soluţionare a cererii de plată, invocat de către pârâtă, instanţa nu a avut în vedere decât dispoziţiile legale referitoare la plată nu şi chestiuni care ţin exclusiv de organizarea şi funcţionarea instituţiei pârâte.
În consecinţă, tribunalul, în baza textelor legale menţionate pe parcursul prezentelor considerente, a admis acţiunea aşa cum a fost reţinut în dispozitivul sentinţei.
În termen legal, a declarat apel ANRP, cale de atac calificată ca fiind recurs, conform art.84 alin.2 Cod procedură civilă, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că din interpretarea art.18 din HG nr.1120/2006 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, rezultă că plata despăgubirilor este condiţionată de existenţa în bugetul statului a unor sume suficiente aprobate având această destinaţie.
Din aceste sume, arată recurenta, Serviciul pentru aplicarea Legii nr.290/2003 i-au fost alocate următoarele sume:
– 52.911.909,15 lei în anul 2007;
– 17.567.560,94 lei în anul 2008;
– 20.389.425,80 lei în anul 2009;
– 38.849.328,80 lei în anul 2010;
– 39.635.644 lei în anul 2011.
Au fost aduse în discuţie şi dispoziţiile art.41 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, dar şi Recomandarea/Rec/C.M./2007/7 care stabileşte că „având în vedere împrejurările cauzei şi volumul de activitate al autorităţii administrative competente în materia soluţionării cererilor de acordare a cetăţeniei române”, termenul rezonabil reglementat de art.41, text analizat în circumstanţele date.
Ca atare, în mod obiectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi implementarea recomandărilor acesteia, a stabilit că procedura de plată poate să ţină cont de noile măsuri legislative care pot să fie susţinute prin măsuri administrative şi financiare corelative pentru a se putea asigura finalizarea dosarelor într-un termen rezonabil.
În aceste condiţii, s-a susţinut că faţă de absenţa disponibilităţilor băneşti ale statului, raportat la definiţiile prin care trece economia naţională, admiterea acţiunii în momentul de faţă, reprezintă punerea în sarcina ANRP a unei obligaţii imposibil de realizat, de natură să afecteze principiul egalităţii de tratament, recunoscut atât în plan intern cât şi european.
Recurenta, în baza art. 274 alin.3 Cod procedură civilă solicită reducerea cheltuielilor de judecată, întrucât pentru soluţionarea litigiului a fost necesar un singur termen de judecată, dar şi faptul că acordarea acestei sume este neîntemeiată şi faţă de obiectul cauzei. Recurenta nu s-a împotrivit la plata acestei sume, ci doar a învederat faptul că nu există la buget sume pentru plata cheltuielilor de judecată.
În consecinţă, se solicită admiterea recursului şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 14 ianuarie 2013, reclamantul R. C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,
În termen legal, la data de 19.07.2012 a declarat recurs reclamantul R. C. prin care în temeiul art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În criticile formulate în recurs se arată că procentul cuvenit din despăgubirile de 457.428,84 lei potrivit documentelor depuse la dosar este 31,6% şi nu 31,5%, aşa cum eronat s-a menţionat în dispozitivul hotărârii.
De asemenea, recurentul arată că, prin acţiune s-a solicitat şi ca partea să fie obligată şi la plata indicelui de inflaţie, din momentul scadenţei şi până la plata efectivă, capăt de cerere asupra căruia instanţa a omis să se pronunţe.
Se precizează că s-a formulat şi cerere de îndreptare de eroare materială, şi în măsura în care acesta a fost admisă, solicită a se respinge recursul ca rămas fără obiect, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
Examinând recursul formulat de pârâta ANRP prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele conform art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul, în parte, este fondat, dar pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Sub aspectul situaţiei de fapt se reţine că prin Hotărârea nr.***/17.12.2009 Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr.9/1998, a Legii nr.290/2003 şi a Legii nr.393/2006 s-a stabilit cu titlu de despăgubire suma de 457.428,84 lei compensaţii băneşti pentru bunurile deţinute de autorii R. E. şi Z., respectiv 176.590,67 lei pentru 17,25 ha teren agricol; 13.548,15 lei pentru 17,25 ha grâu; 203.971,88 lei pentru 1.000 mp. aferenţi locuinţei; 63.318,14 lei pentru 349,50 mp. suprafaţă locuinţă+anexe, în favoarea moştenitorilor G.D.M., G.C.R., P.R.-O., V. M.-V. şi R. C.
Conform contractului de partaj voluntar autentificat la Biroul Notarului Public I. D.-A. înregistrat sub nr.*** din 29.09.2010, reclamantul-recurent a primit 31,6% din valoarea totală a convenţiilor stabilite.
Potrivit art.18 alin.5 din HG nr.1120/2006, în prezent abrogat, „Compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, în cazul compensaţiilor sau hotărâre judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual, cu această destinaţie în bugetul de stat, astfel: (…) c) eşalonat în două transe, pe parcursul a doi ani consecutivi astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei.
Sub acest aspect, instanţa de fond a dat interpretarea corectă textului de lege menţionat, în sensul că obligaţia de plată stabilită în sarcina pârâtei nu a fost îndeplinită, nefiind justificată critica recurentei-pârâte legală de faptul că plata compensaţiilor băneşti este efectuată în limita sumelor aprobate.
Legiuitorul a stabilit ca plata compensaţiilor băneşti să se facă, într-adevăr, în limita sumelor aprobate anume cu aceste destinaţii în bugetul statului, însă atare aspect nu poate conduce la concluzia că recurentei-debitoare nu i-au fost stabilite şi alte obligaţii în sensul de a lua toate măsurile pentru a asigura diminuarea bugetului său, astfel încât să asigure plata tranşelor stabilite prin lege.
Critica legată de faptul că instanţa de fond nu a observat că resursele alocate pentru anul 2011 au fost insuficiente pentru acoperirea plăţilor pentru cererile depuse, nu poate constitui un motiv de înlăturare a răspunderii recurentei-pârâte pentru faptul că nu a depus diligenţele necesare îndeplinirii propriilor obligaţii, susţinere care vine în contradicţie cu dispoziţiile art.44 din Constituţie, potrivit cu care creanţele asupra statului sunt garantate.
De altfel, recurenta-pârâtă nu a administrat nicio probă din care să rezulte că banii alocaţi au fost insuficienţi pentru a se onora obligaţiile legale, ci apărarea s-a redus la simple afirmaţii şi la invocarea practicii CEDO.
Dezvoltarea recursului se referă numai la absenţa resurselor financiare şi la volumul mare de activitate, ceea ce nu poate constitui un motiv de exonerare de la plata obligaţiei legale prin limitarea drepturilor recunoscute reclamanţilor, ceea ce înseamnă, desigur, o încălcare a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale cetăţenilor în accepţiunea Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pretenţia acestei recurente de respingere a acţiunii este nejustificată aşadar şi prin prisma termenului îndelungat ce s-a scurs de la momentul recunoaşterii dreptului şi exigibilitatea primei tranşe raportate la cel al introducerii acţiunii.
În concluzie, reţinând existenţa dreptului de creanţă în patrimoniul reclamantului-recurent şi faptul că pârâta-recurentă nu şi-a îndeplinit obligaţiile rezultate din hotărârea de compensare emisă în aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv plata primei tranşe, se apreciază că sunt nefondate criticile formulate sub acest aspect.
Se vor avea în vedere însă, dispoziţiile OUG nr.10/2013, dispoziţii aplicabile şi în cauză aşa încât, admiţându-se recursul, va fi modificată sentinţa în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, numai în sensul că plata să se facă cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ.
Instanţa nu va primi, de asemenea, nici critica referitoare la cheltuielile de judecată.
Curtea reţine că acestea sunt stabilite de prima instanţă, cu respectarea prevederilor art.274 Cod procedură civilă, văzând soluţia pronunţată.
În ce priveşte cerinţele necesităţii, realităţii şi proporţionalităţii cheltuielilor de judecată acordate, înscrisul existent la dosar atestă achitarea onorariului de avocat, rezultând astfel realitatea cheltuielilor.
Necesitatea acestora rezultă din lipsa de pregătire juridică a recurentului. Cerinţa proporţionalităţii este, de asemenea, îndeplinită în condiţiile în care cuantumul onorariului de avocat, respectă criteriile impuse de art.274 alin.3 Cod procedură civilă, respectiv valoarea pricinii, complexitatea cauzei şi prestată de avocat.
Cu privire la recursul formulat de reclamantul R. C., Curtea reţine că prin sentinţa civilă nr.1420/09.10.2012 s-a admis cererea de îndreptare de eroare materială şi completare a sentinţei civile nr.1148/26.06.2012.
S-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele sentinţei, cât şi în dispozitiv, în sensul că la pagina 3 a sentinţei, ultimul alineat, s-a menţionat 31,6% din suma totală în loc de 31,5% şi în dispozitiv alin.2-31,6% în loc de 31,5%, cum din eroare s-a consemnat.
S-a dispus completarea dispozitivului sentinţei în sensul că se menţionează la alin.2 din dispozitivul sentinţei „cu acordarea indicelui de inflaţie, din momentul scadenţei plăţii şi până la data efectuării plăţii”.
Prin urmare, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul formulat de recurentul-reclamant ca rămas fără obiect.
Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi a modificat sentinţa, în sensul că plata se va face în condiţiile OUG nr.10/2013, menţinând în rest sentinţa.
Totodată, Curtea a respins ca rămas fără obiect recursul declarat de reclamantul R.C.împotriva aceleiaşi sentinţe.