Art. 4 din Legea nr. 165/2013 stabilește cadrul legal al aplicării acestui act normativ arătând că se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor aflate pe rolul instanțelor precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului.
Noțiunea de ”cereri” este definită de art. 3 pct. 1 din același text de lege şi se referă la notificările formulate pentru restituirea bunurilor imobile preluate abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989.
În speţă, nu este vorba de o altă notificare privind un imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001, notificarea fiind deja, în mod irevocabil soluționată prin hotărâre judecătorească, respectiv prin decizia Curții de Apel.
Faptul că s-a solicitat executarea hotărârii judecătorești nu înseamnă că s-a formulat o altă cerere care se încadrează în dispozițiile Legii nr. 165/2013.
Faptul că s-a solicitat executarea hotărârii judecătorești nu înseamnă că s-a formulat o altă cerere care se încadrează în dispozițiile Legii nr. 165/2013.
Nu este vorba despre o situație juridică nouă, în cauză, situația juridică reprezentată de îndreptățirea reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii urmare a preluării abuzive de către stat a proprietății sale, fiind definitiv și irevocabil tranșate prin hotărâre judecătorească.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub nr. 2722/96/2013 la data de 15.07.2013, reclamantul C. H. F. K., cetăţean român şi german, domiciliat în xxx, cu loc ales pentru comunicarea actelor la Cab. av. S. D. din xxx, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Miercurea Ciuc, prin primar, cu sediul în xxx, a solicitat ca prin sentinţa civilă ce se va pronunţa, să se dispună anularea dispoziţiei nr.807/21.06.2013, ca nelegală şi netemeinică; constatarea faptului că, prin decizia nr. 404/R/15.03.2012, Curtea de Apel Târgu Mureş a dispus irevocabil că, reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită şi astfel, are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul fosta „Fabrică de Bere C.”, situat în xxx, înscris în CF nr. x Miercurea Ciuc, nr. top. 302, 303, 750/299, 301 şi 293/1, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Totodată, reclamantul solicită obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziţii legale şi corect întemeiată, cuprinzând în mod explicit „măsurile compensatorii”, conform celor dispuse de către instanţa de judecată, dispoziţie care să aibă la bază normele anterioare ale Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, fără referire la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013.
Reclamantul a mai a solicitat obligarea pârâtului la acordarea cheltuielilor de judecată.
În susţinerea acţiunii, reclamantul a arătat faptul că, prin notificarea nr. 923/2001, depusă în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, prin intermediul executorului judecătoresc S.-S., a solicitat Municipiului Miercurea Ciuc, restituirea în natură a imobilului situat în xxx, înscris în CF nr. xx, Miercurea Ciuc, nr. top. 302, 303, 750/299, 301 şi 293/1.
Notificarea reclamantului a fost respinsă după şase luni de la înregistrare prin dispoziţia primarului nr. 3267/16.11.2007.
De la această dată, au urmat 4 ani de procese, iar la data de 15.03.2012, Curtea de Apel Târgu Mureş, prin decizia nr. 404/R, a dispus în mod irevocabil că, are calitatea de persoană îndreptăţită şi astfel, are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul fosta „Fabrică de Bere C.”, situat în xxx, înscris în CF nr. xx, Miercurea Ciuc, nr. top. 302, 303, 750/299, 301 şi 293/1, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 5107 din 3 decembrie 2013, Tribunalul Harghita a admis acţiunea formulată de reclamantul C. H. F. K., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Miercurea Ciuc, prin primar şi, în consecinţă a anulat Dispoziţia nr.807 din 21.06.2013, emisă de Primarul Municipiul Miercurea Ciuc; a constatat că, prin decizia nr. 404/R din 15 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I civilă, în dosarul nr. 127/96/2010*, s-a dispus în mod irevocabil cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului, stabilindu-se că acesta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul fosta “Fabrică de Bere C.”, situat în xxx, înscris în C.F. nr. xx Miercurea Ciuc, nr. top 302, 303, 750/299, 301 şi 293/1, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a obligat pârâtul Municipiul Miercurea Ciuc, prin Primar să emită o nouă dispoziţie, în sensul celor stabilite prin decizia nr. 404/R din 15 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, dispoziţie care să cuprindă în mod explicit măsurile compensatorii, conform normelor anterioare ale Legii nr.10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, fără referire la dispoziţiile Legii nr. 165/2013; a luat act că reclamantul a solicitat recuperarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că prin decizia nr. 404/R din 15.03.2012, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I civilă, în dosarul nr. 127/96/2010*, în urma admiterii recursului declarat de reclamantul C. H. F. K., s-a modificat în parte sentinţa civilă nr. 3418 din 06.12.2011, pronunţată de Tribunalul Harghita, s-a admis în parte acţiunea reclamantului, s-a anulat dispoziţia nr. 3267 din 16.11.2007, emisă de primarul Municipiului Miercurea Ciuc şi s-a stabilit că, reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul fosta „Fabrică de Bere C.”, situat în xxx, înscris în CF nr. xx, Miercurea Ciuc, nr. top. 302, 303, 750/299, 301 şi 293/1, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Prin dispoziţia nr. 807/21.06.2013, emisă de Primarul Municipiul Miercurea Ciuc, s-au propus acordarea de măsuri compensatorii în condiţiile legii, privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în favoarea reclamantului, pentru imobilul din litigiu potrivit identificărilor efectuate prin raportul de expertiză care face parte integrantă din dispoziţie.
S-a reţinut că, în motivarea dispoziţiei atacate, s-au invocat prevederile art.1 lin.2 şi 3, art.10 alin.1 din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 21 alin.1-3 şi art.50 din Legea nr.165/2013.
Susţinerea reclamantului, în sensul că, pârâtul trebuia să facă aplicarea strictă a Deciziei nr. 404/R/15.03.2012, pronunţată de către Curtea de Apel Târgu Mureş în dosarul nr. 127/96/2010*, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, este întemeiată.
În contextul în care raportul juridic dedus judecăţii a debutat în anul 2007, odată cu declanşarea procedurii contencioase în instanţa de judecată în urma soluţionării notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu i se poate aplica un act normativ emis ulterior, respectiv dispoziţiile Legii nr.165/2013.
Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă. Doctrina juridică a definit principiul neretroactivităţii legii civile ca fiind regula juridică potrivit căreia o lege se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute, adică trecutul scapă legii civile noi. Legea civilă nouă nu reglementează raporturile juridice născute, modificate sau stinse înainte de intrarea ei în vigoare, facto praeterita.Ca o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii, există principiul aplicării imediate a legii civile noi, potrivit cu care, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care reglementează că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.
Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel, prin art. 16 alin. 1 din cap. V, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că, deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiectiv al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi. În alin.2 al aceluiaşi articol s-a prevăzut că, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945-22.11.1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin.1 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor.
Astfel cum rezultă din textele legale enunţate, s-a făcut distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se refere alin.1, şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. 2, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 pronunţată de ÎCCJ, Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.140 din 22/02/2008, s-a stabilit că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin.1 şi 2 din titlul VII al Legii nr.247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi, nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr.10/2001 (devenit art. 26 după modificare). De aceea, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr.10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
O altă interpretare dispoziţiilor art.16 alin.1 şi 2 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, ar însemna să se contravină dreptului de acces liber la justiţie reglementat prin art. 21 din Constituţie, republicată, şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În baza dispoziţiilor Legii nr.247/2005 prin care s-au adus modificări normelor de drept material din Legea nr.10/2001, pârâtul trebuia să identifice şi să acorde alte bunuri imobile prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv.
Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, apel pârâtul Municipiul Miercurea-Ciuc solicitând schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea apelului pârâtul a arătat, în esență, că noile modificări ale Legii nr.10/2001 prevăd o singură măsură reparatorie pentru cererile care nu pot fi soluționate cu restituirea în natură, iar potrivit alin.5 al art. 41 din lege, obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoarea acestei legi de modificare se va executa potrivit art. 21 din această lege.
Din modul de redactare a art. 21 și art. 50 din Legea nr. 165/2013 rezultă că dispoziția atacată este în concordanță cu dispozițiile legale, fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.
S-a mai arătat că, în cazul în care primarul emite o nouă dispoziție de executare a sentinței datorită abrogării titlului VII din Legea nr. 247/2005, dosarul privind propunerea de despăgubiri nu ar fi acceptat de Comisia de evaluare întrucât nu respecta procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013.
Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea ca nefondat a apelului.
Examinând sentința atacată în raport de motivele invocate și în temeiul prevederile prevederilor art. 476 Cod procedură civilă, Curtea de Apel a reținut următoarele:
Prin Decizia nr. 404/R/15.03.2012 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, irevocabilă, s-a stabilit că reclamantul C. H. F. K. are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul fosta ”Fabrică de Bere C.”, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
S-a reținut prin hotărârea anterior menționată că nefiind posibilă restituirea în natură, devin incidente prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, raportat la dispoziţiile Titlului VII – Regimul stabilirii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, din Legea nr. 247/2005, situaţie în care instanţa a stabilit doar dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent, conform prevederilor legale enunţate, atributul determinării concrete a acestora revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, special constituită prin lege, în acest scop.
În consecință, bucurându-se de puterea lucrului judecat, reclamantul este pe deplin îndreptățit să se prevaleze de dreptul recunoscut prin această hotărâre judecătorească, fără ca pârâtul să mai poată lua în discuție sau cere lucrarea în discuție a existenței dreptului la despăgubiri inclusiv a modalității în care se acordă aceste despăgubiri.
Această hotărâre are efect obligatoriu, acest caracter impunând pârâtei să se supună dispozițiilor instanței. Atâta timp cât o instanță de judecată a stabilit modalitatea în care vor fi acordate despăgubiri reclamantului pentru imobilul preluat abuziv, pârâta nu mai poate invoca vreun argument contrar, altfel ajungându-se la o încălcare a securității juridice, a stabilității raporturilor juridice consfințite printr-o hotărâre judecătorească.
Din perspectiva imutabilităţii actului jurisdicțional prin care se tranșează o chestiune litigioasă respectiv din perspectiva puterii conferite de lege instanței de a rezolva definitiv un diferend contradictoriu, este total neavenită susținerea pârâtei, justificarea acesteia de a emite Dispoziția nr. 807 din 21 iunie 2013, contestată în prezenta cauză, în contradicție cu hotărârea judecătorească.
Astfel, deși instanța, așa cum am arătat, a dispus stabilirea despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâta apelantă, a apreciat că despăgubirile cuvenite vor fi acordate în termenul unui alt act normativ și anume Legea nr. 165/2013.
Nu numai că se încalcă astfel autoritatea lucrului judecat și principiul neretroactivității legii dar și actul normativ invocat de apelantă în dispoziția contestată.
Art. 4 din Legea nr. 165/2013 stabilește cadrul legal al aplicării acestui act normativ arătând că ”se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor…aflate pe rolul instanțelor precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului”.
Noțiunea de ”cereri” este definită de art. 3 pct. 1 din același text de lege respectiv se referă la notificările formulate pentru restituirea bunurilor imobile preluate abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989.
Deci, nu este nicidecum vorba despre o cerere nouă, sub acest aspect susținerile apelantei fiind întru totul nefondate. Nu este vorba de o altă notificare privind un imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001, notificarea fiind deja, în mod irevocabil soluționată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin decizia Curții de Apel.
Nu este vorba despre o situație juridică nouă, în cauză situația juridică reprezentată de îndreptățirea reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii urmare a preluării abuzive de către Stat a proprietății sale, fiind definitiv și irevocabil tranșate prin hotărâre judecătorească.
În consecință, însușindu-ne în tot și considerentele instanței de fond, Curtea de Apel constatând neîntemeiate și nefondate criticile apelantei, a urmat ca, în temeiul prevăzut de art. 480 Cod procedură civilă, să respingă apelul declarat de pârâtul Municipiul Miercurea-Ciuc, împotriva sentinţei civile nr. 5107 din 3 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Harghita.
