Legea nr. 554/2004, art. 1, alin. (1),
Nu este întemeiată o acţiune în contencios administrativ în măsura în care reclamantul nu face dovada dreptului vătămat prin emiterea unui act administrativ de autoritate.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 805 din 13 septembrie 2010, R.O.
Prin sentinţa civilă nr. 227/10.03.2009 pronunţată în dosarul nr. 3269/115/2008, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea reclamantului funcţionar public, împotriva pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş-Severin, având ca obiect cererile de a se anula actul administrativ emis de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş-Severin, respectiv decizia nr. 199/31.10.2008, ce i-a fost comunicată la data de 03.11.2008, cu obligarea pârâtei la repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin decizia mai sus menţionată, respectiv reîncadrarea pe funcţia avută la pârâtă şi plata tuturor drepturilor salariale la zi, actualizate cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că prin decizia nr. 199/31.10.2008 s-a stabilit că postul reclamantului şi implicit acesta, va fi preluat de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale conform protocolului nr. 170/27.10.2008 începând cu data de 01.11.2008.
Reclamantul a considerat că decizia sus menţionată este nulă, nelegală şi netemeinică pentru că s-a întocmit cu neobservarea formelor legale, iar modificarea raporturilor de serviciu nu se poate face prin preluare ci prin transfer în interesul serviciului.
În cauză a declarat recurs reclamantul şi prin decizia civilă nr. 805/13.09.2010 pronunţată în dosarul nr. 3269/115/2008 Curtea de Apel Timişoara a respins cererea cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că obiectul litigiului este reprezentat de cererea reclamantului – funcţionar public în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş-Severin – de anulare a Deciziei nr. 199/31.10.2008, prin care s-a dispus ca atât postul ocupat de reclamant, cât şi ocupantul postului – respectiv reclamantul – să fie preluate de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale, conform Protocolului nr. 170/27.10.2008, începând cu data de 01.11.2008, reclamantul solicitând obligarea pârâtei la repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin decizia mai sus menţionată, respectiv reîncadrarea pe funcţia avută anterior, obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale la zi, actualizate cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Reclamantul a invocat în primul rând nulitatea deciziei respective pe considerentul că aceasta nu precizează clar termenul şi instanţa competentă la care se poate ataca actul administrativ în cazul în care se consideră vătămat în dreptul său şi că, astfel, se încercă limitarea accesului său la justiţie, prin ignorarea voită a acestor elemente ce se circumscriu în noţiunea dreptului la apărare, care reprezintă o garanţie procesuală.
Cu privire la fondul deciziei respective, reclamantul a arătat că modificarea raporturilor de serviciu nu se pot face prin preluare, ci, prin transfer în interesul serviciului. Astfel, reclamantul a susţinut că trecerea sa de la A.J.O.F.M la A.N.P.S. s-a făcut cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie, privind funcţionarii publici. Or, Legea nr.188/1999 privind Statutul prevede la art. 87 modalitatea de modificare a raportului de serviciu, iar preluarea personalului nu se regăseşte prin modalităţile enumerate în art. 87 alin. (2).
Reclamantul a mai arătat că, în speţă, aflându-ne în situaţia juridică a transferului, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 90 alin. (1) lit. a) – (4) din Legea nr. 188/1999, republicată, care reglementează transferul în interesul serviciului, dispoziţii care au fost încălcate prin Decizia nr. 203/31.10.2008, decizia în litigiu.
Reclamantul a mai arătat că, în speţă, aflându-ne în situaţia juridică a transferului, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 90 alin. (1) lit. a) – (4) din Legea nr. 188/1999, republicată, care reglementează transferul în interesul serviciului, dispoziţii care au fost încălcate prin Decizia nr. 203/31.10.2008, decizia în litigiu.
Totodată, reclamantul a arătat că art. 90 alin. (3) din Legea funcţionarilor publici nr. 188/1999, republicată, prevede expres că transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului public, acord pe care nu l-a dat.
Totodată, reclamantul a arătat că art. 90 alin. (3) din Legea funcţionarilor publici nr. 188/1999, republicată, prevede expres că transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului public, acord pe care nu l-a dat.
Cu privire la excepţia nulităţii deciziei respective pe considerentul că aceasta nu precizează clar termenul şi instanţa competentă la care se poate ataca, Curtea a constatat că, potrivit art. 3 din această decizie, ea poate fi contestată în termenul şi în condiţiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea a reţinut, astfel, că decizia a indicat dispoziţiile legale aplicabile cu privire la calea de atac, formele şi termenele în care aceasta poate fi exercitată. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că reclamantul avea posibilitatea obiectivă de a lua cunoştinţă de aceste aspecte.
De altfel, Curtea a observat că reclamantul a invocat această nulitate în temeiul art. 21 din României şi al art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocând încălcarea accesului la justiţie
Cu privire la necesitatea asigurării accesului reclamantului la o instanţă, Curtea a reţinut că analizarea situaţiei din speţă se impune şi prin prisma asigurării dreptului reclamantului de acces la justiţie, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 din Constituţia României.
Cu privire la dreptul de acces la o instanţă, Curtea a reamintit principiile expuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie. Astfel, în hotărârea dată în cauza Faimblat împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 141 din 6 martie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în paragrafele nr. 28-29, că „art. 6 & 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, însă că acest drept de acces la o instanţă nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni, deoarece aceasta impune, prin însăşi natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, aceste limitări nu îi pot restricţiona unui justiţiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanţe judecătoreşti să fie afectat în însăşi esenţa sa. Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 & 1 din Convenţie decât dacă ele urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit (Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, && 22 – 23, CEDO 2001-XII, şi Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, && 34 – 36, 26 ianuarie 2006).
În plus, simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziţie căi de recurs interne nu satisface exigenţele art. 6 & 1: se impune respectarea cerinţei ca gradul de acces asigurat de legislaţia naţională să fie suficient pentru a le asigura părţilor interesate “dreptul la o instanţă”, având în vedere principiul supremaţiei dreptului într-o societate democratică (Yagtzilar, & 26, şi Lungoci, & 43, citate anterior). Aceasta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanţă decât pentru a-şi vedea acţiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii (ibidem)”.
Din considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă, aşadar, în primul rând, că art. 6 & 1 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
Raportând situaţia din speţă la aceste principii, Curtea a reţinut că reclamantul a avut acces la o instanţă şi că aceasta instanţă a examinat legalitatea actului contestat de domnia sa. Astfel, Tribunalul Caraş-Severin a examinat efectiv legalitatea deciziei contestate, iar reclamantul a avut posibilitatea de a-şi expune argumentele sale cu privire la pretinsa nelegalitate a acestui act.
De aceea, Curtea a reţinut că în prezenta cauză reclamantul a avut acces la o instanţă care a statuat asupra legalităţii deciziei pe care a contestat-o, fiind asigurat efectiv accesul acesteia la justiţie, ţinând seama că acţiunea reclamantului a fost respinsă pe fond, iar nu pe considerente procedurale.
Cu privire la absenţa vătămării drepturilor procesuale ale reclamantului prin omisiunea indicării exprese a instanţei şi a termenului de contestare a acesteia, Curtea a reţinut că reclamantul nu a indicat nici un temei din dreptul intern pentru o asemenea obligaţie a organului emitent, astfel încât Curtea nu poate specula asupra dispoziţiilor legale pe care reclamantul le consideră aplicabile.
Însă chiar admiţând existenţa unei asemenea obligaţii procesuale, Curtea a observat că încălcarea unei astfel de obligaţii nu a adus nici o vătămare drepturilor procesuale ale reclamantului.
În acest sens, Curtea a subliniat că nulitatea procesuală – respectiv nulitatea rezultând din încălcarea unei dispoziţii de procedură este condiţionată, în principiu, de probarea unei vătămări procesuale în dreptul românesc.
Astfel, Curtea a remarcat faptul că legislaţia contenciosului administrativ nu reglementează regimul juridic al nulităţii procesuale.
Pe de altă parte, instituţia juridică a contenciosului administrativ este guvernată de dispoziţiile Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care se completează cu dispoziţiile Codului de Procedură Civilă, conform art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, conform cărora „dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabileşte de instanţă, cu prilejul soluţionării cauzei”.
Întrucât Legea contenciosului administrativ nu cuprinde dispoziţii privind regimul nulităţii, Curtea a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) Cod de Procedură Civilă, potrivit cărora ”actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Acest text legal reglementează regimul juridic general al nulităţii, regim conform căruia actele juridice întocmite cu nerespectarea legii se anulează numai în cazul în care nerespectarea legii a determinat vătămarea drepturilor persoanei în cauză iar această vătămare nu poate fi remediată decât prin desfiinţarea actului respectiv.
Din acest punct de vedere, Curtea a reţinut că nerespectarea dispoziţiilor procedurale nu poate fi admisă ca o condiţie suficientă în anularea actelor emise nu nerespectarea legii, dacă nu se dovedeşte atât vătămarea, cât şi imposibilitatea remedierii acestei vătămări prin alte mijloace decât desfiinţarea acelui act.
Reţinând aplicabilitatea art. 105 alin. (2) C.proc.civ. în cauză, Curtea a subliniat că orice pretinsă nelegalitate a actului atacat atrage nulitatea acestui act numai în măsura în care nerespectarea legii a determinat vătămarea drepturilor reclamantului, iar această vătămare nu poate fi remediată decât prin desfiinţarea actului respectiv.
În raport cu aceste consideraţii teoretice, Curtea a observat că, deşi în decizia atacată nu s-a menţionat expres instanţa şi termenul în care poate fi contestată, reclamantul a îndeplinit toate formele procedurale necesare pentru exercitarea dreptului de contestare a deciziei, sesizând instanţa competentă – Tribunalul Caraş-Severin – şi obţinând analizarea fondului deciziei respective de către această instanţă. Curtea a observat, de asemenea, că instanţa de judecată nu a admis nici o excepţie procedurală decurgând dintr-o eventuală nerespectare de către reclamant a formelor impuse de lege pentru sesizarea instanţei. De aceea, Curtea a concluzionat că a fost înlăturată orice eventuală consecinţă negativă care ar fi decurs pentru reclamant din omisiunea indicării de către organul emitent al deciziei a instanţei şi termenului în care aceasta poate fi contestată.
Curtea a remarcat, în acest context, că invocarea acestei pretinse nereguli de procedură are un caracter pur formal, în condiţiile în care această pretinsă neregularitate nu a înlăturat accesul reclamantului la instanţa competentă să analizeze legalitatea deciziei contestate – instanţă care a examinat efectiv legalitatea deciziei contestate, reclamantul având posibilitatea de a-şi expune argumentele sale cu privire la pretinsa nelegalitate a acestui act.
Nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C.proc.civ. în cauză, întrucât nu s-a dovedit nici vătămarea şi nici imposibilitatea remedierii acestei vătămări prin alte mijloace decât desfiinţarea actului, Curtea nu a considerat întemeiată soluţia instanţei de fond, de respingere a excepţiei nulităţii deciziei pentru omisiunea indicării exprese a instanţei şi a termenului de contestare a acesteia.
Cu privire la pretinsa nelegalitate a deciziei contestate, Curtea a reamintit că reclamantul – având calitatea funcţionar public în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş-Severin – a solicitat anularea deciziei prin care Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş-Severin a dispus ca atât postul ocupat de reclamant, cât şi ocupanta postului – respectiv reclamantul – să fie preluate de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale, conform Protocolului nr. 170/27.10.2008, începând cu data de 01.11.2008.
În acest sens, reclamantul a arătat că modificarea raporturilor de serviciu nu se poate face prin preluare, ci prin transfer în interesul serviciului, reclamantul susţinând că trecerea sa de la A.J.O.F.M la A.N.P.S. s-a făcut cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie, privind funcţionarii publici. Or, reclamantul a arătat că, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici prevede la art. 87 modalitatea de modificare a raportului de serviciu, iar preluarea personalului nu se regăseşte prin modalităţile enumerate în art. 87 alin.(2).
Examinând temeiul deciziei contestate, Curtea a constatat că aceasta a fost emisă în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 108/2008 pentru modificarea unor acte normative din domeniul social, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 22 septembrie 2008.
Articolul IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2008 are următorul cuprins:
„(1) Începând cu data de 1 noiembrie 2008, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse funcţionează Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale, cu un număr de 1.041 de posturi, care se asigură prin reorganizarea direcţiilor de muncă şi protecţie socială judeţene şi a municipiului Bucureşti şi prin preluarea a 400 de posturi de la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
(2) Posturile prevăzute la alin. (1) şi, după caz, personalul care ocupă posturile supuse reorganizării se preiau, pe bază de protocol, în care se va stabili structura posturilor redistribuite potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi cheltuielile de personal aferente, pe capitole de cheltuieli, incluzând toate drepturile salariale prevăzute de lege.
(3) Prezenta ordonanţă de urgenţă modifică numărul maxim de posturi reglementat prin actele normative în care acesta era prevăzut.”
Curtea a reţinut că dispoziţiile articolului IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2008 au fost considerate de Curtea Constituţională ca fiind compatibile cu dispoziţiile din Constituţia României, prin Decizia nr. 481 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 383 din 10 iunie 2010.
Curtea Constituţională a constatat, prin această decizie, că prin înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Prestaţii Sociale, cu un număr de 1.041 de posturi, care se asigură prin reorganizarea direcţiilor de muncă şi protecţie socială judeţene şi a municipiului Bucureşti şi prin preluarea a 400 de posturi de la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, nu este afectat regimul niciunei instituţii fundamentale a statului, ci se reorganizează direcţii şi agenţii aflate în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Curtea Constituţională respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestui act normativ.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că „dispoziţiile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2008 nu încalcă prevederile art. 41 din Constituţie potrivit cărora dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă, deoarece posturile supuse reorganizării şi personalul care ocupă aceste posturi se preiau, pe bază de protocol, în care se va stabili structura posturilor redistribuite şi cheltuielile de personal aferente, pe capitole de cheltuieli, “incluzând toate drepturile salariale prevăzute de lege”.
Întrucât reclamantul a invocat nerespectarea dispoziţiilor referitoare la transferul funcţionarilor publici, respectiv a dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, Curtea a examinat dacă aceste dispoziţii legale sunt incidente în cauză.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că, potrivit art. 87 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici – în redactarea în vigoare la momentul emiterii deciziei contestate – prevede că „mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici se realizează prin modificarea raporturilor de serviciu, astfel:
a) pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice;
b) în interes public;
c) în interesul funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică”.
Totodată, potrivit art. 87 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, „modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici de execuţie şi funcţionarilor publici de conducere are loc prin:
a) delegare;
b) detaşare;
c) transfer;
d) mutarea în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice;
e) exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere”.
Cât priveşte reglementarea instituţiei juridice a transferului funcţionarilor publici, Curtea a constatat că aceasta este reglementată de art. 90 din Legea nr. 188/1999, care – în redactarea în vigoare la momentul emiterii deciziei contestate – avea următorul cuprins:
(1) Transferul poate avea loc după cum urmează:
a) în interesul serviciului;
b) la cererea funcţionarului public.
(2) Transferul se poate face într-o funcţie publică pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului.
(3) Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului public transferat. În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, transferat are dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care se transferă, la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport şi la un concediu plătit de 5 zile. Plata acestor drepturi se suportă de autoritatea sau instituţia publică la care se face transferul, în termen de cel mult 15 zile de la data aprobării transferului.
(4) Transferul în interesul serviciului se face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public sau într-o funcţie publică de nivel inferior.
(5) Transferul la cerere se face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional sau într-o funcţie publică de nivel inferior, în urma aprobării cererii de transfer a funcţionarului public de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul. În acest caz, transferul poate avea loc numai între autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică centrală, între autorităţi administrative autonome ori, după caz, între autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică locală.
(6) În cazul funcţionarilor publici de conducere transferul se poate realiza pe funcţii publice de conducere ale căror atribuţii sunt similare cu atribuţiile funcţiei publice de pe care se efectuează transferul, cu respectarea prevederilor alin. (2), (4) şi (5).
(7) Autorităţile sau instituţiile publice au obligaţia de a asigura funcţiilor publice vacante care pot fi ocupate prin transfer la cerere. În situaţia în care doi sau mai mulţi funcţionari publici solicită ocuparea unei funcţii publice vacante prin transfer la cerere, selecţia se face pe bază de interviu”.
Întrucât dispoziţiile legale nu definesc transferul şi nici reorganizarea instituţiilor publice, Curtea a examinat diferenţele dintre cele două instituţii juridice, pentru a stabili care sunt incidente în cazul de faţă.
În această privinţă, Curtea a reţinut că transferul implică modificarea raportului de serviciu al funcţionarului public prin schimbarea definitivă – iar nu temporară, precum în ipoteza detaşării sau a delegării – a instituţiei angajatoare, cu îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru funcţia publică ocupată prin transfer.
În funcţie de interesul care a stat la baza transferului, legea distinge între transferul efectuat în interesul serviciului şi cel efectuat la cererea funcţionarului public.
În timp ce transferul efectuat la cererea funcţionarului public se poate face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional sau într-o funcţie publică de nivel inferior, (în urma aprobării cererii de transfer a funcţionarului public de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul), în cazul transferului dispus în interesul serviciului este necesar acordul scris al funcţionarului public transferat.
Transferul poate implica şi schimbarea locului de muncă, caz în care funcţionarul public are anumite drepturi suplimentare, prevăzute de art. 90 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.
Cât priveşte instituţia mutării în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice, reglementată de art. 91 Legea nr. 188/1999, Curtea a reţinut că este exclusă incidenţa în cauză a acestor dispoziţii legale, întrucât mutarea presupune menţinerea raportului de serviciu al funcţionarului cu aceeaşi instituţie publică.
Cum în cauză, prin decizia contestată, s-a dispus preluarea definitivă a postului reclamantului de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale de la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş-Severin, Curtea a reţinut că nu sunt incidente în cauză instituţiile detaşării sau a delegării – care presupun o schimbare temporară a raportului de serviciu al funcţionarului public, şi nici instituţia mutării în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice, întrucât mutarea presupune menţinerea raportului de serviciu al funcţionarului cu aceeaşi instituţie publică, iar prin decizia contestată de reclamant a fost schimbată instituţia publică angajatoare.
În consecinţă, Curtea a examinat aplicabilitatea reglementării transferului sau a reglementărilor privind reorganizarea instituţiilor publice – a căror incidenţă în cauză a fost invocată de pârâtă.
Sub acest aspect, Curtea a observat că în chiar dispoziţia legală care a prilejuit emiterea deciziei contestate se face referire la reorganizarea direcţiilor de muncă şi protecţie socială judeţene. Astfel, conform art. IV alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2008, “începând cu data de 1 noiembrie 2008, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse funcţionează Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale, cu un număr de 1.041 de posturi, care se asigură prin reorganizarea direcţiilor de muncă şi protecţie socială judeţene şi a municipiului Bucureşti şi prin preluarea a 400 de posturi de la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă”.
Din această dispoziţie legală, Curtea a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea a înfiinţării Agenţiei Naţionale pentru Prestaţii Sociale prin reorganizarea direcţiilor de muncă şi protecţie socială judeţene, respectiv şi a instituţiei cu care reclamantul avea un raport de serviciu.
Instituţia reorganizării este reglementată de art. 100 din Legea nr. 188/1999 iar conform alin. (1) al acestui articol, „în caz de reorganizare a autorităţii sau instituţiei publice, funcţionarii publici vor fi numiţi în noile funcţii publice sau, după caz, în noile compartimente în următoarele cazuri:
a) se modifică atribuţiile aferente unei funcţii publice mai puţin de 50%;”
b) sunt reduse atribuţiile unui compartiment;
c) este schimbată denumirea fără modificarea în proporţie de peste 50% a atribuţiilor aferente funcţiei publice;”.
Conform art. 100 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, „aplicarea prevederilor alin. (1) se face cu respectarea următoarelor criterii:
a) categoria, clasa şi, după caz, gradul profesional ale funcţionarului public;
b) îndeplinirea criteriilor specifice stabilite pentru funcţia publică;
c) pregătirea profesională;
d) să fi desfăşurat activităţi similare”.
Totodată, potrivit art. 100 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, „în cazul în care există mai mulţi funcţionari publici, se organizează examen de către autoritatea sau instituţia publică”.
Având în vedere datele din speţă, Curtea a reţinut că decizia contestată de reclamant a avut la bază reorganizarea Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş-Severin, reorganizare dispusă prin art. IV alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2008.
În justificarea acestei concluzii, Curtea a reţinut că în chiar textul art. IV alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2008 se face referire expresă la reorganizarea „direcţiilor de muncă şi protecţie socială judeţene şi a municipiului Bucureşti şi prin preluarea a 400 de posturi de la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă”.
De asemenea, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2008 a fost autorizată preluarea unor posturi de funcţionari publici de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale, această instituţie urma să preia, pe bază de protocol, o parte din angajaţii direcţiilor de muncă şi protecţie socială judeţene.
Aşadar, prin dispoziţiile art. IV alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2008 a avut loc o reorganizare a instituţiei cu care reclamantul avea un raport de serviciu – Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş-Severin – prin preluarea unor posturi de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale.
Este nerelevant, sub acest aspect, faptul că instituţia reorganizării este reglementată de secţiunea referitoare la încetarea raportului de serviciu al funcţionarilor publici, întrucât reorganizarea Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş-Severin nu a avut drept consecinţă încetarea raportului de serviciu al reclamantului, iar reorganizarea nu implică în mod obligatoriu încetarea raportului de serviciu al tuturor funcţionarilor publici din vechea instituţie supusă reorganizării, aspect ce rezultă din chiar dispoziţiile art. 100 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, care se referă la numirea funcţionarilor publici în noile funcţii publice sau, după caz, în noile compartimente ale instituţiei reorganizate.
Fiind în discuţie reorganizarea instituţiei publice cu care reclamantul avea un raport de serviciu, Curtea a reţinut că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 188/1999 privind transferul funcţionarilor publici, reclamantul putând contestat numai modul de aplicare a criteriilor prevăzute de art. 100 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 pentru numirea funcţionarilor publici în noile funcţii publice sau, după caz, în noile compartimente ale instituţiei reorganizate, iar nu însăşi reorganizarea – care este lăsată la aprecierea exclusivă a legiuitorului.
Nefiind incidente dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 188/1999 privind transferul funcţionarilor publici, Curtea a reţinut că nu era necesar acordul scris al reclamantului la preluarea postului său de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale, astfel cum a susţinut domnia sa.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că soluţia Tribunalului Caraş-Severin este temeinică şi legală, recursul formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 227/10.03.2009, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. 3269/115/2008 a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ.
