Art.78 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr.2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar
Art.109 alin.6 din Regulamentul vamal aprobat prin H.G. nr. 1114/2001
În speţă, recurenta reclamantă a depus declaraţiile de valoare în vamă în care a trecut toate informaţiile cu privire la bunul importat, inclusiv valoarea tranzacţiei, şi la care a anexat documentul de achiziţie al bunului în care, de asemenea, se găsea menţionată valoarea tranzacţiei. Nu s-a pretins că informaţiile respective nu erau corecte.
Deci, organul vamal a avut toate informaţiile necesare pe baza cărora a putut constata că valoarea în vamă declarată de importator a fost corect determinată şi, ca atare, a putut înregistra şi accepta declaraţia de valoare.
Faptul că, la momentul acceptării declaraţiei vamale a considerat că drepturile vamale au fost corect determinate de importator, nu îl îndreptăţeşte să îşi reconsidere poziţia invocând un alt temei de calcul al obligaţiilor vamale în virtutea dreptului de a realiza controlul ulterior.
Organul vamal a efectuat controlului vamal ulterior în alte condiţii decât cele prevăzute de art.78 alin.3) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr.2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar şia interpretat legea (art.109 alin.6 din Regulamentul vamal aprobat prin H.G. nr.1114/2001) privitoare la stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor şi vehiculelor folosite în altă manieră decât la momentul la care recurenta reclamantă a realizat importul, ceea ce este de naturăaducă atingere principiului securităţii juridice din perspectiva exigenţei interpretării unitare a legii.
(Decizia nr. 2265/R-cont din 24 octombrie 2012)
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 mai 2011, reclamanta S.C.S.C. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii – Autoritatea Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, Autoritatea Naţională a Vămilor şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş pentru a se dispune anularea deciziei nr.98/29.03.2011, deciziei pentru regularizare nr.7009/3.03.2011, a procesului verbal de control nr.7008/3.03.2011 şi înştiinţării de plată nr.7212/4.03.2011.
În motivare s-a arătat că la 9 martie 2006 şi 4 aprilie 2006, reclamanta a realizat importul a două autoutilitare second-hand, completând declaraţiile vamale nr.24306/9 martie 2006 şi nr.33998/4.04.2006, declaraţii în care a trecut toate datele impuse de formular, inclusiv cele la care se referă O.M.F.P. nr.687/2001. De altfel, acest ordin nu cuprinde nicio menţiune în sensul că ea s-ar aplica numai persoanelor fizice, iar eventuala culpă aparţine numai autorităţii vamale şi nu declarantei.
Prin sentinţa civilă nr.1166/2011, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea, a anulat decizia nr.98/2011, decizia de regularizare şi procesul verbal de control pentru suma de 8.838 lei reprezentând majorări de întârziere şi dobândă de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că organele vamale sunt cele care răspund de calculul drepturilor vamale de import, aşa încât nu se poate imputa reclamantei faptul că s-a avut în vedere un alt preţ decât cel real.
În aceste condiţii, deşi reclamanta datorează suma de 5.281 lei reprezentând obligaţii vamale de import nu i se pot imputa accesoriile, de vreme ce pârâtele recunosc că la declaraţiile vamale s-au ataşat facturile fiscale din care rezultă preţul plătit efectiv.
La 3 februarie 2012 reclamanta a formulat cerere de completare a hotărârii, solicitând să fie trecută în calitate de pârâtă faţă de care s-a admis acţiunea şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, să fie soluţionat şi capătul 3 din acţiune privitor la cheltuielile de judecată, să fie modificat titlul executoriu ca urmare a modificării titlului de creanţă şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Prin sentinţa civilă nr.523/2012 a fost admisă în parte cererea de completare, completându-se dispozitivul sentinţei nr.1166/2011 prin admiterea acţiunii şi în contradictoriu cu D.R.A.O.V Craiova, iar celelalte capete de cerere au fost respinse.
Împotriva acestor sentinţe au formulat recurs toate părţile
Reclamanta a invocat motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041Cod procedură civilă, criticând sentinţa nr.1166/2011 şi sentinţa civilă nr.523/21.03.2011, susţinându-se următoarele:
Faţă de sentinţa nr.1166/2011:
– instanţa nu a constatat nulitatea procedurii controlului ulterior pe motivul încălcării dispoziţiilor art.100 din Legea nr.86/2006, art.105 din O.G. nr.92/2003 şi art.24 şi 43 din Ordinul nr.7521/2006, deşi în procesul verbal de control nu a fost menţionat ordinul în temeiul căruia are loc acesta, ordin care trebuie să fie semnat în condiţiile prevăzute de actele normative;
– valoarea în vamă a fost calculată conform normelor legale, aplicabile la momentul depunerii declaraţiilor vamale, declaraţii în care au fost înscrise toate informaţiile ce se impunea să fie cunoscute de organele vamale potrivit legislaţiei în vigoare pentru a realiza o corectă stabilire a drepturilor de import;
– în mod greşit instanţa nu a anulat înştiinţarea de plată, deşi aceasta face parte din categoria „alte acte administrativ fiscale”;
– se impunea să fie admisă în tot acţiunea, dispunându-se anulara titlului executoriu şi pe cale de consecinţă repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu restituirea sumelor executate.
Faţă de sentinţa nr.523/2012:
– instanţa nu a modificat titlul executoriu ca o consecinţă a modificării titlului de creanţă;
– în mod greşit nu au fost acordate cheltuielile de judecată, deşi nu poate fi reţinută o culpă a reclamantei cu privire la modul de calcul al accizelor şi TVA-ului.
Recursul D.G.F.P. se întemeiază pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi priveşte greşita înlăturare a majorărilor/dobânzilor de întârziere, accesorii care se datorează în condiţiile art.115-116 din Codul de procedură fiscală, art.126, 131 şi 139 din Codul fiscal şi art.1, 78, 141 şi 148 din Codul vamal.
Mai susţine recurenta şi faptul că nu se poate reţine buna-credinţă a reclamantei în soluţionarea favorabilă a cererii sale, în condiţiile în care valoarea în vamă se determină şi se declară de către importator, iar eventualele diferenţe dau naştere la accesorii pentru întârzierea plăţii lor.
În recursul D.R.A.O.V. Craiova formulat în nume propriu şi în numele A.N.V. şi D.J.A.O.V. Argeş sunt invocate dispoziţiile art.304 pct.7, 9 şi art.3041Cod procedură civilă, susţinându-se în esenţă următoarele:
– hotărârea nu este motivată, necuprinzând elementele la care se referă art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă;
– obligaţiile de plată ale reclamantei s-au născut în urma unui control vamal ulterior, control permis de dispoziţiile art.100 din Legea nr.86/2006, care înlocuiesc dispoziţiile art.61 din Legea nr.141/1997;
– cum titularul declaraţiilor este reclamanta, nu se poate imputa autorităţilor vamale neluarea în calcul a valorii de tranzacţie în condiţiile în care în declaraţie s-a arătat valoarea rezultată din Ordinul M.F.P. nr.687/2001. Ceea ce constituie o informaţie inexactă, întrucât valoarea în vamă se stabileşte în raport de elementele de taxare din momentul naşterii datoriei vamale.
– deşi prima instanţă a dispus în mod corect respingerea acţiunii reclamantei cu privire la înlăturarea obligaţiilor de plată constând în accize şi TVA, în mod greşit a admis cererea acesteia privind majorările de întârziere şi dobânzile de întârziere. Instanţa a apreciat că în materia obligaţiilor în discuţie în speţă, trebuie făcută aplicarea principiului bunei-credinţe şi că, drept urmare, majorările şi dobânzile de întârziere ar fi datorate de către reclamantă începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă a sumelor stabilite prin decizia de regularizare nr.1876/2011.
Controlul vamal ulterior efectuat la sediul D.J.A.O.V. Argeş a constatat în reverificarea operaţiunilor vamale pe baza documentelor aflate în evidenţa autorităţii vamale şi a avut la bază prevederile art.35 şi 36 din Ordinul nr.7521/2006 şi ale art.61 alin.1 şi 2 din Legea nr.141/1997 – Codul vamal al României, înlocuite de art.100 alin.1, 2 şi 3 din Legea nr.86/2006 – Codul vamal al României. Verificând documentele depuse la momentul înregistrării declaraţiei vamale în detaliu, autoritatea vamală a constatat că reclamanta a declarat eronat valoarea în vamă (baza de impozitare) ca fiind valoarea din lista de valori în vamă aprobată prin OMFP nr.687/2001, iar nu valoarea de tranzacţie prin care a fost stabilit preţul bunului importat, înscris în factura externă prezentată autorităţii vamale.
Având în vedere dispoziţiile art.40 din H.G. nr.1114/2001 şi art.3 lit.s) din Legea nr.141/1997, reclamanta este răspunzătoare pentru conţinutul declaraţiei vamale şi pentru plasarea mărfurilor sub regimul solicitat.
Câtă vreme cuantumul datoriilor vamale a fost determinat în sarcina reclamantei potrivit art.141 şi art.148 din Legea nr.141/1997, precum şi potrivit art.214 alin.1 din Regulamentul (CEE) nr.2913/1992 al Consiliului din 12.10.1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, în mod corect s-au stabilit în sarcina reclamantei şi accesorii la obligaţiile stabilite suplimentar, prin raportare la momentul înregistrării declaraţiei vamale.
Accesoriile respective au fost calculate potrivit art.119 alin.1, art.120 alin.1 şi art.1201alin.1 Cod procedură fiscală, fiind calculate începând din ziua imediat următoare celei în care a fost înregistrată/acceptată declaraţia vamală în detaliu.
Examinând criticile formulate se constată că sunt parţial fondate cele ale reclamantei şi nefondate cele ale pârâtelor.
Sub aspectul stării de fapt, Curtea reţine că la data de 09.03.2006 şi 04.04.2006 SC S.C. SRL a importat două autoutilitare second-hand, pentru care a depus declaraţiile vamale de import definitiv EU4 nr.I 24306/29.03.2006 şi 33998/04.04.2006, la care a anexat facturile fiscale nr.20061165/21.02.2006 în valoare de 11.500 euro şi nr.23167/18.03.2006 în valoare de 16.000 euro.
În baza documentelor anterior menţionate, acceptate de organele vamale, reclamanta a plătit sumele de 19.848 lei, respectiv 48.748 lei, cu titlu de drepturi de import.
Ulterior, la data de 3 martie 2011, D.J.A.O.V. Argeş a reverificat declaraţiile vamale aferente operaţiunii de import definitiv, depuse de reclamantă, şi, constatând că drepturile de import stabilite iniţial au fost calculate eronat, prin raportare la valoarea din lista de valori în vamă aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.687/2001, iar nu prin raportare la valoarea de tranzacţie înscrisă în facturile externe prezentate autorităţii vamale cu ocazia efectuării importului, a stabilit drepturi vamale suplimentare constând în TVA de 5.281 lei, majorări de întârziere de 8.269 lei şi dobânzi de întârziere de 569 lei.
Recurentele-pârâte au invocat dreptul organelor vamale de a efectua controlul ulterior, prevăzut de art.61 din Legea nr.141/1997 privind Codul vamal al României în vigoare la data importului, şi dreptul de reverificare a datelor cuprinse în declaraţia vamală, prev. de art. 78 alin. 2 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din data de 12.10.1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar.
Potrivit art. 61 din Codul vamal al României în vigoare la data importului „(1) Autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal ulterior al operaţiunilor. (2) În cadrul controlului vamal ulterior, autoritatea vamală verifică orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite. Controlul se poate face la oricare persoană care se află în posesia acestor acte sau deţine informaţii în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există”.
Potrivit art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992 „1. Autorităţile vamale, din proprie iniţiativă sau la cererea declarantului, pot modifica declaraţia după acordarea liberului de vamă. 2. Autorităţile vamale, după acordarea liberului de vamă şi pentru a se convinge de exactitatea datelor cuprinse în declaraţie, pot controla documentele comerciale şi datele legate de operaţiunile de import sau export, în privinţa mărfurilor în cauză sau de operaţiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Asemenea inspecţii pot fi efectuate la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunile menţionate sau al oricărei alte persoane în posesia documentului şi a datelor menţionate în scopuri comerciale. Acele autorităţi pot verifica, de asemenea, mărfurile, când este încă posibil ca ele să fie produse. 3. Atunci când revizuirea unei declaraţii sau un control ulterior indică faptul că dispoziţiile ce reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale, în conformitate cu orice dispoziţii prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei, ţinând seama de orice informaţii noi de care dispun”.
Din dispoziţiile legale sus citate, invocate de intimatele din cauză ca temei al dreptului de a stabili debite suplimentare în sarcina recurentei reclamante, rezultă că organele vamale pot demara un control ulterior importului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, pentru a se convinge de exactitatea datelor cuprinse în declaraţia vamală.
În exercitarea acestui drept, organele vamale pot verifica orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite, aflate la sediul declarantului sau al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunea de import ori care se află în posesia acestor acte sau care deţine informaţii în legătură cu acestea, şi pot face şi un control fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.
Dacă în baza informaţiilor nou dobândite constată că dispoziţiile ce reglementează regimul vamal au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei.
Prin urmare, organele vamale au dreptul a face verificări suplimentare şi ulterioare importului pentru a determina dacă la momentul importului s-au stabilit corect drepturile de import, însă aceste verificări au în vedere elemente noi faţă de cele deţinute de organul vamal la data importului şi la data acceptării declaraţiei vamale formulate de importator.
Textele legale sus citate nu permit organelor vamale să reverifice documentele la care au avut acces direct la data importului şi pe baza cărora au fost stabilite iniţial drepturile de import, tocmai pentru că – de vreme ce acestea au fost în mod direct accesibile organului vamal, care a putut să aplice legea în raport de informaţiile furnizate de ele – nu mai au nevoie de o reverificare.
Prin urmare, controlul ulterior nu vizează actele pe care organul vamal le-a examinat la momentul acceptării declaraţiei vamale, ci actele la care nu a avut acces ori operaţiunile comerciale ulterioare sau starea ulterioară a mărfurilor înseşi, dar care au relevanţă în raport cu momentul naşterii datoriei vamale.
Este adevărat că, potrivit art.78 din Legea nr.141/1997 privind Codul vamal al României la data importului în discuţie în cauză şi, respectiv, art.40 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal aprobat prin H.G. nr.1114/2001, valoarea în vamă se declară de importator, iar declaraţia are valoarea unei declaraţii pe propria răspundere în ceea ce priveşte exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală, autenticitatea documentelor anexate la declaraţia vamală şi plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat, dar aceasta nu exclude răspunderea organului vamal care acceptă şi înregistrează declaraţia vamală.
Astfel, în cazul în care importatorul prezintă organului vamal toate documentele şi informaţiile pe baza căror a determinat şi declarat valoarea în vamă, dacă organul vamal acceptă şi înregistrează declaraţia de valoare în vamă, înseamnă că acceptă corectitudinea acesteia pentru că el însuşi a verificat documentele anexate declaraţiei ori informaţiile oferite prin declaraţie.
Câtă vreme organul vamal are acces la toate informaţiile necesare pentru a accepta că valoarea în vamă a fost corect declarată, nu poate pretinde că, în baza unui control ulterior, dar în temeiul aceloraşi informaţii şi documente pe care le-a acceptat la momentul înregistrării şi acceptării declaraţiei vamale, poate stabili alte drepturi de import.
Scopul controlului ulterior este descoperirea unor informaţii noi, fie ascunse de importator la data depunerii declaraţiei de valoare în vamă, fie inexacte, fie nereale, fie inaccesibile din alte cauze organului vamal, pe baza cărora să stabilească corect drepturile de import la momentul depunerii declaraţiei de valoare în vamă.
Aşa cum s-a arătat mai sus, răspunderea importatorului în ce priveşte declaraţia de valoare în vamă priveşte exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală, autenticitatea documentelor anexate la declaraţia vamală şi plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat.
Câtă vreme importatorul a înscris informaţii corecte în declaraţia de valoare şi a anexat documente a căror autenticitate nu a fost contestată şi negată ulterior, acceptarea valorii declarate de importator atrage răspunderea organului vamal, în sensul că acesta nu primeşte fără vreo implicare responsabilă declaraţia, ci o acceptă şi din punct de vedere formal şi din punct de vedere al valorii drepturilor de import, fără putinţa de a pretinde ulterior, în absenţa unor noi informaţii, că drepturile de import au fost greşit stabilite, iar răspunderea aparţine importatorului.
În speţă, recurenta reclamantă a depus declaraţiile de valoare în vamă în care a trecut toate informaţiile cu privire la bunul importat, inclusiv valoarea tranzacţiei, şi la care a anexat documentul de achiziţie al bunului în care, de asemenea, se găsea menţionată valoarea tranzacţiei. Nu s-a pretins că informaţiile respective nu erau corecte.
Deci, organul vamal a avut toate informaţiile necesare pe baza cărora a putut constata că valoarea în vamă declarată de importator a fost corect determinată şi, ca atare, a putut înregistra şi accepta declaraţia de valoare.
Faptul că, la momentul acceptării declaraţiei vamale a considerat că drepturile vamale au fost corect determinate de importator, nu îl îndreptăţeşte să îşi reconsidere poziţia invocând un alt temei de calcul al obligaţiilor vamale în virtutea dreptului de a realiza controlul ulterior.
Organul vamal a efectuat controlului vamal ulterior în alte condiţii decât cele prevăzute de art.78 alin.3) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr.2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar şi a interpretat legea (art.109 alin.6 din Regulamentul vamal aprobat prin H.G. nr.1114/2001) privitoare la stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor şi vehiculelor folosite în altă manieră decât la momentul la care recurenta reclamantă a realizat importul, ceea ce este de natură aducă atingere principiului securităţii juridice din perspectiva exigenţei interpretării unitare a legii.
Drepturile recunoscute de lege trebuie exercitate cu bună credinţă, iar acest principiu vizează inclusiv organele vamale, care nu pot stabili obligaţii suplimentare în sarcina importatorilor, pentru că au înţeles să îşi schimbe viziunea asupra interpretării unei norme de drept, ulterior ce raportul juridic vamal născut prin realizarea unei operaţiuni de import s-a încheiat.
Curtea nu va reţine ca fiind fondate argumentele reclamantei privind legalitatea efectuării controlului ulterior din punct de vedere al ordinului de control/misiunii pe care inspectorii vamali l-au avut în acest scop şi care nu a fost menţionat în procesul verbal de control şi prezentat reclamantei la momentul controlului.
Astfel, se constată că menţionarea ordinului de control/misiune în procesul verbal de control nu este privită de lege ca o condiţie esenţială, imperativă, în sensul art. 43 alin. 2 Cod procedură fiscală, pentru valabilitatea controlului şi a procesului verbal de control sub aspect formal, pentru a nu se mai verifica vătămarea reclamantei. Prin urmare, anularea poate interveni doar dacă reclamanta dovedeşte că acest aspect în sine i-a cauzat un prejudiciu, ce poate fi reparat prin anularea actului.
Or reclamanta nu a susţinut că a suferit un alt prejudiciu din faptul nemenţionării şi neprezentării ordinului de control/misiune, conform art. 24 şi 43 din Ordinul Vicepreşedintelui ANAF nr. 7521/2006, decât cel suferit prin exercitarea unui control ulterior nelegal din perspectiva dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 141/1996 şi a dispoziţiilor art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992, sus examinate.
Având în vedere concluzia, la care s-a ajuns în urma celor expuse mai sus, conform căreia controlul ulterior a fost nelegal efectuat, rezultă că procesul verbal de control nr.7008/03.03.2011, decizia pentru regularizarea situaţiei nr.7009/03.03.2011 şi decizia nr.98/29.03.2011, prin care s-a respins contestaţia administrativă, sunt nelegale, Curtea, va admite recursul reclamantei şi va modifica sentinţa în sensul anulării actelor respective şi în privinţa obligaţiilor principale suplimentare.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de a fi anulată înştiinţarea de plată, aceasta a fost corect respinsă de către tribunal, soluţie ce urmează a se menţine şi în calea de atac.
Curtea constată că aceasta nu este un act administrativ care să poată fi cenzurat de instanţa de administrativ şi fiscal, întrucât nu produce efecte prin el însuşi, făcând parte din categoria celor de la care se referă art.145 din Codul de procedură fiscală.
Urmează aşadar, ca admiţând recursul reclamantei împotriva acestei sentinţe, în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea va dispune anularea numai a actelor fiscale.
În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva sentinţei nr.523/2012 se apreciază că acesta este fondat numai în ceea ce priveşte critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată.
Astfel, în baza art.274 Cod procedură civilă, reţinând culpa procesuală a pârâtelor pentru raţiunile de mai sus, se impunea ca acestea să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată, aşa cum au fost dovedite, respectiv cele în sumă de 39 lei taxă judiciară de timbru datorată în baza art.3 lit.m) din Legea nr.146/1997.
În ceea ce priveşte modificarea titlului executoriu şi repunerea în situaţia anterioară, cu consecinţa plăţii sumelor deja achitate, se apreciază că susţinerile recurentei sunt nefondate. Aceasta pentru că modificarea titlului este o consecinţă a anulării lui în parte, dar şi pentru că sumele încasate de către organele fiscale ce se impun a fi restituite urmează procedura la care se referă Cap.II din Titlul VIII al Codului de procedură fiscală şi Ordinul nr.1899/2004.
În ce priveşte recursurile formulate de pârâtele D.R.A.O.V. Craiova, în nume propriu, cât şi pentru ANV, şi D.G.F.P. Argeş, Curtea va dispune respingerea acestora ca nefondate, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât nu pot fi percepute accesorii în condiţiile în care debitele principale au fost nelegal impuse.
Pentru aceste motive, Curtea a admis recursurile formulate de reclamanta S.C. S.C. S.R.L. împotriva sentinţei nr.1166/18.11.2011 şi împotriva sentinţei civile nr.523/21.03.2012, pronunţate de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.2647/109/2011.
Curtea a modificat sentinţa nr.1166/2011 în sensul că a anulat în tot actele fiscale, a modificat sentinţa nr.523/2012, în parte, în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat pe pârâte la 39 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.
Totodată, Curtea a respins, ca nefondate, recursurile formulate de pârâţii Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, cu în nume propriu şi în numele şi pentru pârâtele Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova pentru Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova pentru Autoritatea Naţională a Vămilor şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei civile nr.523/21.03.2012, pronunţate de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 2647/109/2011.
