C. proc. civ., art. 581 alin. (1)
Potrivit art. 581 alin. (1) C. proc. civ. „instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări”.
Din economia textului legal de mai sus rezultă cele trei condiţii de admisibilitate ale oricărei cereri de ordonanţă preşedinţială: urgenţa măsurii solicitate, vremelnicia ei, precum şi neprejudicierea fondului litigiului dintre părţi, astfel încât pe această cale nu se poate solicita obligarea pârâtei la plata unei sume de bani.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,
Decizia civilă nr. 681/R din 7 septembrie 2010, G.O.
Prin cererea de ordonanţă preşedinţială înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 15.06.2010, reclamantele O.R. şi G.L.R., în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., au solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 16.799 euro, stabilite prin Hotărârea nr. 231/09.04.2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, şi a despăgubirilor în sumă de 2295 euro, stabilite prin Hotărârea nr. 232/09.04.2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, precum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale a BNR, aferente acestor sume, începând cu data de 22.04.2010 şi până la data plăţii efective.
Prin Sentinţa civilă nr. 517/07.07.2010, Tribunalul Arad a respins cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamante, reţinând considerentele mai jos arătate.
Trei sunt condiţiile de admisibilitate ale oricărei cereri de ordonanţă preşedinţială: urgenţa măsurii solicitate, vremelnicia ei, precum şi neprejudecarea fondului litigiului dintre părţi. Pentru a avea câştig de cauză, reclamantul trebuie să dovedească întrunirea acestor trei condiţii iar aparenţa dreptului să fie de partea sa.
Reclamantele au solicitat însă tranşarea fondului litigiului câtă vreme nu a fost solicitată o măsură vremelnică ci o dispoziţie de obligare a pârâtei la plata unei sume de bani, inclusiv cu dobândă legală, ceea ce presupune analiza pe fond a raportului juridic dintre părţi şi stabilirea unei culpe contractuale.
Prin urmare, având în vedere obiectul cererii de ordonanţă preşedinţială şi care este identic cu cel al acţiunii pe fond promovată de reclamante şi înregistrată sub nr. 3647/108/2010, tribunalul constată că solicitarea acestora implică în mod necesar o antamare a fondului cauzei, câtă vreme nu se poate dispune plata unei sume de bani cu dobândă legală în temeiul unei aparenţe de drept. O astfel de solicitare excede noţiunii de „măsură vremelnică” ce este permisă de art. 581 C. proc. civ. şi reprezintă realmente o dispoziţie ce are ca efect rezolvarea litigiului pe fond în sensul dorit de reclamante, astfel încât, în cazul pierderii procesului pe fond, înlăturarea aşa-zisei măsuri ce s-a solicitat prin prezenta cerere, ar implica un nou proces între părţi.
Solicitarea reclamantelor nu satisface nici condiţia urgenţei. În mod indiscutabil, oricare resortisant îşi doreşte ca drepturile sale să fie recunoscute şi satisfăcute cât mai urgent posibil. Cu toate acestea, simpla împrejurare că o sumă de bani este datorată de aproape un an de zile, nu constituie prin ea însăşi un fundament al urgenţei în sensul art. 581 C. proc. civ. care creionează în linii mari situaţiile în care o astfel de măsură se poate dispune prin ordonanţă preşedinţială:
– pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere;
– pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.
Nu este cazul în speţa de faţă, câtă vreme obiect al litigiului dintre părţi este plata unei sume de bani. Nu rezultă din întreg probatoriul administrat care este dreptul ce s-ar păgubi prin întârziere, mai ales că trecerea timpului presupune acordarea de dobânzi legale în accepţiunea reclamantelor şi nici care este paguba ce nu va mai putea fi reparată.
Nici condiţia vremelniciei nu este îndeplinită în cauză, simpla formulare şi a unei cereri pe fond privind recunoaşterea drepturi nefiind prin ea însăşi un fundament care să justifice vremelnicia. Există nenumărate situaţii în care, instanţa este chemată să ia măsuri vremelnice până la soluţionarea unui proces pendinte asupra fondului litigiului dintre părţi. Aceste situaţii se referă însă la litigii privind proprietatea, posesia sau folosinţa unui bun individual determinat, modul de partajare a unui bun aflat în stare de coproprietate, încredinţarea unui copil minor etc. În toate aceste situaţii, hotărârea dată pe fondul cauzei cuprinde dispoziţii care, o dată aduse la îndeplinire pe calea executării silite determină încetarea măsurii vremelnice dispusă de instanţă pe calea ordonanţei preşedinţiale, pe parcursul procesului pe fond. Or, în cazul de faţă, măsura solicitată de către reclamante este prin natura ei o dispoziţie asupra fondului litigiului. Reclamantele nu se rezumă a solicita o interdicţie a pârâtei de a plăti celorlalte persoane care au figurat în titlul de proprietate la momentul exproprierii şi care ar fi putut fi apreciată drept o măsură vremelnică, ci solicită efectiv tranşarea raportului juridic dintre părţi prin executarea în întregime a obligaţiei aşa cum figurează ea în conţinutul raportului juridic născut ca efect al exproprieri. Or, în afara faptului că o asemenea solicitare impune în mod necesar antamarea fondului cauzei, se mai constată că o astfel de măsură, prin natura ei nu este vremelnică deoarece, fie soluţionează procesul pe fond înainte de finalizarea lui în caz de admitere a acţiunii, fie va constitui temei pentru un alt proces, în cazul în care acţiunea pe fond va fi respinsă ca neîntemeiată.
Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, tribunalul a concluzionat că cererea reclamantelor nu întruneşte exigenţele ordonanţei preşedinţiale, aşa cum sunt ele reglementate de art. 581 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal ambele reclamante solicitând modificarea ei şi, în consecinţă, admiterea cererii lor.
Recursul a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., iar în fapt pe aceea că sunt dovedite în cauză condiţiile impuse de lege pentru admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială, respectiv atât urgenţa în soluţionarea ei (motivată de faptul că terenurile pentru care se solicită despăgubiri au fost expropriate şi deja distruse ca urmare a demarării lucrărilor la autostradă iar conform art. 1 din Legea nr. 33/1994 justa despăgubire trebuie făcută în prealabil acestor operaţiuni), cât şi condiţiile vremelniciei (pentru că plata se cere a fi făcută temporar, până la soluţionarea fondului litigiului ce opune aceleaşi părţi) şi neprejudicierii fondului (ce decurge din condiţia anterioară).
S-a mai susţinut şi faptul că refuzul pârâtei de a le plăti despăgubirile de 16.799 euro este nejustificat din moment ce prin Sentinţa civilă nr. 2386/11.03.2010 a Judecătoriei Arad s-a dovedit că reclamantele sunt titularele dreptului la despăgubiri, aspect ce era neclarificat la momentul exproprierii.
Prin Decizia civilă nr. 681 din 7 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefundat recursul declarat de reclamante, pe baza argumentelor ce succed.
Deşi reclamantele îşi justifică dreptul de a solicita despăgubiri ca deţinătoare ale terenurilor ce le-au fost expropriate de stat, o astfel de solicitare nu poate fi dedusă judecăţii în procedura specială a ordonanţei preşedinţiale întrucât prin acordarea despăgubirilor în acest mod s-ar stinge în mod definitiv fondul raporturilor litigioase, ceea ce ar înfrânge cerinţa neprejudicierii fondului pe care legea o impune pentru admisibilitatea unei astfel de cereri.
În plus, eliberarea sumelor doar către reclamante presupune înainte de toate o analiză a substanţei raporturilor juridice ce leagă atât părţile în proces cât şi pe acestea şi terţe persoane (despre care reclamantele susţin că nu ar fi îndreptăţite la despăgubire), ceea ce excede cadrului limitativ al ordonanţei preşedinţiale.
Pe de altă parte, nici urgenţa în acordarea despăgubirilor nu se justifică având în vedere că suma reprezentând valoarea echitabilă a terenurilor expropriate este deja consemnată în conturile persoanelor ale căror terenuri au fost preluate, astfel că nu există pericolul de pierdere a şansei de a o primi în viitor.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat ca fiind temeinică şi legală hotărârea recurată, astfel încât a respins ca nefundat recursul reclamantelor.
