Art.5 din Decretul nr.167/1958
Art.11 alin.1din Decretul nr.167/1958
Potrivit art.5 din Decretul nr.167/1958 „Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.”, iar potrivit art.11 alin.1 din acelaşi act normativ „Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării.”.
În cauză nu s-a pretins existenţa decât a unor vicii ascunse şi nu a ascunderii cu viclenie, aşa încât se impune să se reţină că termenul de prescripţie este de 6 luni şi el a început să curgă de la momentul subiectiv al cunoaşterii viciilor, dar nu mai târziu de un an de la predarea lucrului.
Răspunderea pentru vicii realizează un echilibru între protecţia cumpărătorului, cu o diligenţă normală, dar şi a vânzătorului, prin aceea că celui dintâi i se cere ca într-un termen rezonabil să descopere viciile, fie ele şi ascunse, protejând siguranţa circuitului civil.
În cauză nu există niciun motiv pentru determinarea unui alt moment al predării bunului – activul „A.” – decât cel al adjudecării, dar chiar trecându-se peste acest aspect se impune să se observe adresa emisă de reclamantă la 17 decembrie 2010, prin care aceasta solicita Agenţiei Regionale pentru Protecţia Mediului Piteşti să-i fie prelungit termenul iniţial în care nu se poate încadra, asigurând neutralizarea şlamului, date fiind concentraţiile de cianură şi metale grele şi şlamul galvanic.
(Opinia majoritară)
Predarea lucrului nu poate fi apreciată mai devreme de 11.05.2011, fiind imposibilitate obiectivă de a cunoaşte „lucrul” la un moment anterior. Cum acţiunea în justiţie a fost promovată la 27.06.2011, rezultă că nu este prescrisă.
Dacă se poate reţine însă că viciile vizează depozitul de şlamuri, care este o construcţie, aşa cum rezultă din descrierea făcută în documentaţia necesară reclamantei pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, se constată că mai devreme de 23.09.2009, când s-a încheiat un contract de colectare cu firma specializată, şi mai devreme de 04.12.2009, când a primit avizul de la APM Argeş pentru a elimina şlamurile galvanice, reclamanta nu putea cunoaşte viciile construcţiei. Ca atare, având în vedere şi de această dată particularităţile obiectului cu vicii, în opinia separată s-a considerat că se poate stabili că data predării construcţiei, la care se referă art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, este 04.12.2009.
De la această dată şi până la descoperirea cantităţii suplimentare de şlam, adică 11.05.2011, nu s-au scurs trei ani (în speţă nefiind invocat un termen de garanţei mai mare). Ca atare, viciile au fost descoperite în termen, iar acţiunea în justiţie a fost formulată, de asemenea, în termen.
Intenţia legiuitorului când a stabilit un termen obiectiv în care viciile trebuie cunoscute de cumpărător, potrivit art. 11 din Decretul nr. 167/1958 sus citat, a fost de a garanta cumpărătorului o perioadă rezonabilă în care bunul să poată fi exploatat la parametri calitativi cunoscuţi la cumpărare, în vedere constatării unor eventuale vicii. În speţă, însă, exploatarea nu a putut începe odată cu preluarea bunului, din cauze legale care impun ca anterior începerii exploatării să fie obţinută autorizaţia de mediu şi să fie stabilite obligaţiile şi termenele de a lucrărilor periculoase pentru mediu.
(Opinia separată)
(Decizia nr. 19/A/29 Mai 2013)
Prin acţiunea înregistrată la 27 iunie 2011 pe rolul Judecătoriei Câmpulung Muscel, reclamanta SC LM SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA – prin lichidator judiciar Societatea Lichidări IC SPRL – pentru a se constata că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin avizul de mediu şi programul de conformare şi pentru a fi obligată aceasta la preluarea cantităţilor de şlam galvanic în vederea neutralizării lor până la epuizarea celor existente, pe seama şi cheltuiala sa.
În motivare s-a susţinut că la data de 4 mai 2007 a avut loc licitaţia de vânzare a activului SC A. SA, licitaţie finalizată cu procesul-verbal de adjudecare nr.***/29.06.2007 prin care reclamanta a devenit proprietara întregului activ.
Prin procesul-verbal de adjudecare şi Actul adiţional nr.***/17.08.2007 i-au fost transferate reclamantei şi obligaţiile privind protecţia mediului încunjurător ce cuprinde şi neutralizarea deşeurilor şi substanţelor chimice periculoase, inclusiv a şlamului galvanic identificat prin raportul de mediu întocmit de SC I. SA, ca fiind în cantitate de 350 tone.
În aceste condiţii s-a obţinut autorizaţia de mediu, iar în urma solicitării de prelungire a termenului de finalizare a Măsurii 3.3., acesta a fost stabilit 30 iunie 2011.
Datorită configuraţiei celor două bazine, care au avut funduri duble, cantitatea de şlam extrasă a fost de 554 tone, cu 204 tone mai mult decât cea estimată, iar ecologizarea acesteia presupune costuri suplimentare, considerabile, constând în extragere, prelucrare şi depozitare.
Pentru îndeplinirea obligaţiilor, reclamanta a încheiat un contract cu o societate specializată SC G.E.C. SRL Iaşi, care urma să elimine toate deşeurile toxice şi să ecologizeze spaţiile şi recipienţii.
Interesul promovării acţiunii rezidă din faptul că expiră termenul în care trebuiau îndeplinite obligaţiile asumate prin autorizaţia de mediu şi programul de conformare, iar reclamanta poate fi amendată, deşi, fiind extrageri mult superioare cantităţii estimate, situaţia nu-i este imputabilă.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.109, 111 şi 112 din Codul de procedură civilă, pe dispoziţiile OUG nr.195/2005 şi Ordinului nr.1798/2007 privind procedura emiterii autorizaţiei de mediu.
La dosar s-au depus acte de care reclamanta a înţeles să se servească, iar aceasta şi-a completat şi precizat acţiunea în sensul că, în ceea ce priveşte capătul doi de cerere temeiul juridic al acesteia este reprezentat de disp.art.1352 din Codul civil, deoarece, la data cumpărării activului, s-a cunoscut existenţa unei cantităţi de 350 tone şlam galvanic şi nu cantitatea reală descoperită, care este substanţial mai mare, existând posibilitatea să nu fi cumpărat, dacă ar fi cunoscut aceste vicii.
Prin sentinţa comercială nr.507/2011, Judecătoria Câmpulung şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Argeş, reţinând în motivare dispoziţiile art.2 alin.1 lit.a) din şi dispoziţiile art.223 din Legea nr.71/2011.
Tribunalul Argeş şi-a declinat şi el competenţa prin sentinţa nr.443/2011 în favoarea Tribunalului Specializat Argeş, apreciind natura comercială a cauzei.
Astfel învestită această instanţă prin sentinţa nr.2060/2012 a respins acţiunea, reţinând concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, respectiv faptul că întocmirea bilanţului de mediu s-a făcut în temeiul documentaţiei existente în arhiva societăţii, societate care nu dispunea de fonduri, însă există fonduri pentru despăgubiri de această natură.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, susţinând în esenţă următoarele:
– sentinţa criticată este nulă întrucât nu îndeplineşte cerinţele art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, lipsindu-i motivarea în fapt şi în drept, respectiv raţiunile pe care ea se sprijină;
– nulitatea se impune şi pentru că instanţa nu a examinat mijloacele de probă, nu a răspuns cererilor formulate de reclamantă, iar motivarea este asigurată de considerente străine de natura pricinii;
– instanţa se impunea să analizeze obligaţiile ce reveneau reclamantei prin raportul de mediu şi să constate că acestea au fost îndeplinite întrucât trebuia să preia şlamurile galvanice numai în limita cantităţii de 350 tone;
– instanţa a ignorat faptul că a fost preluată o cantitate de şlamuri mult peste acest nivel, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar şi din raportul de expertiză întocmit în cauză;
– au fost încălcate dispoziţiile OUG nr.195/2005 privind protecţia mediului, care constituiau temeiul în a se constata îndeplinirea obligaţiei asumate prin actul adiţional şi bilanţul de mediu;
– în mod greşit s-a apreciat că nu se poate imputa pârâtei cantitatea suplimentară de deşeuri, cantitate însă faţă de care reclamanta nu are obligaţia de a o neutraliza, întrucât ea excedează celei de 350 tone din bilanţul de mediu;
– Agenţia pentru Protecţia Mediului Argeş a comunicat reclamantei acordul pentru depozitarea cantităţii suplimentare, urmând să fie depusă hotărârea judecătorească prin care se dispune asupra acestora;
– au fost aplicate greşit prevederile privind răspunderea pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, întrucât în cauza de faţă este incontestabil faptul că un astfel de viciu există, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, inclusiv expertiza şi răspunsul pârâtei la interogatoriu.
Prin încheierea din 2 aprilie 2013, secţia I civilă a Curţii de Apel Piteşti a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o spre soluţionare secţiei a II-a a aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia soluţionării căii de atac, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art.257 din Codul de procedură civilă, s-a format complet de divergenţă, fără motivarea punctelor de vedere ale celor doi magistraţi, dat fiind că s-a reluat judecata în aceeaşi zi.
Examinând criticile formulate se apreciază că ele sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
În mod prioritar vor fi analizate criticile apelantei privind nulitatea sentinţei, critici ce se apreciază că nu sunt fondate.
Este adevărat că hotărârea criticată este motivată în mod succint, fără trimitere la toate probele administrate, însă acest aspect nu poate determina concluzia nemotivării hotărârii şi nu poate constitui temei al anulării acesteia.
Deşi dispoziţiile art.261 din Codul de procedură civilă impun la pct.5 necesitatea motivării în fapt şi în drept a hotărârii, textul nu prevede însă sancţiunea încălcării acestor cerinţe, iar motivarea succintă nu poate echivala cu nesoluţionarea procesului în fond pentru a fi incidente dispoziţiile art.297 alin.1 teza a II-a din acelaşi act normativ.
Instanţa, de altfel, nu este obligată să trimită la fiecare din probele administrate în cauză, fiind suficient ca aceasta să exprime raţionamentele ce au determinat hotărârea adoptată, iar în cauză nu există elemente care să determine aprecierea existenţei în considerentele sentinţei a unor motive de fapt şi de drept străine pricinii.
În discuţia părţilor s-au pus, de către instanţa de apel, două excepţii, respectiv excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea îndeplinirii obligaţiilor şi de tardivitatea capătului doi de cerere, în raport şi de precizarea acestuia şi de motivul de apel privind răspunderea pentru vicii ascunse.
Sub acest aspect s-a susţinut de către reclamantă că instanţa nu este îndreptăţită să pună în discuţie, din oficiu, cele două excepţii, acestui demers al instanţei opunându-se dispoziţiile art.282 Cod procedură civilă.
Sub aspectul inadmisibilităţii invocării excepţiilor se apreciază că acestea sunt excepţii de ordine publică în raport şi de momentul naşterii raportului obligaţional şi promovării litigiului de faţă.
Astfel, potrivit art.298 Cod procedură civilă, dispoziţiile privind judecata în plină instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura compatibilităţii, compatibilitate care se apreciază că nu este încălcată de aplicarea prevederilor art.162 din acelaşi act normativ. Textul consacră regula că excepţiile de ordine publică pot fi ridicate inclusiv în faţa instanţei de recurs (dreptul instanţei sub acest aspect regăsindu-se şi în art.306 alin.2).
Aşadar, fiind posibil ca excepţiile de ordine publică să fie invocate de către instanţă, din oficiu, inclusiv în faza recursului, faţă şi de trimiterea realizată de textul precitat, se apreciază că astfel de incidente procedurale pot fi aduse în discuţia părţilor şi în apel.
În ceea ce priveşte excepţia de prescripţie se apreciază că aceasta impune o discuţie specială determinată de intrarea în vigoare a noului care, în art.2512 statuează că prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge şi nu de instanţă, din oficiu.
Aceste prevederi legale sunt însă inaplicabile în speţă, reţinând momentele naşterii raportului obligaţional şi cel al promovării acţiunii, dar şi dispoziţiile art.201 din Legea nr.71/2011, dispoziţii potrivit cărora „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.
Dacă prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011 le sunt aplicabile regulile sub care au debutat, cu atât mai mult un astfel de raţionament se impune pentru prescripţiile deja încheiate.
Acestei aprecieri i se poate obiecta faptul că ceea ce se discută este o normă de procedură nu una de drept material, însă, pe de o parte că textul tranzitoriu cu face nicio distincţie, iar pe de altă parte că în noul Cod civil se rezolvă mai multe aspecte de procedură, aşa cum de altfel s-a întâmplat şi în Codul de la 1864, inclusiv în materia discutată (art.1841).
În concluzie, se apreciază că în cauză pot fi invocate ambele excepţii, că ele sunt de ordine publică şi că sunt incidente în cauză pentru considerentele de mai jos, cu precizarea că analiza prescripţiei pentru vicii ascunse este subsidiară.
Primul capăt de acţiune este reprezentat de solicitarea reclamantei de a se constata că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin avizul de mediu şi programul de conformare.
De subliniat că, singura pârâtă în cauză este SC A. SA – prin practicianul în lichidare – şi deci, raportul procesual subiectiv nu s-a legat şi cu autoritatea pentru protecţia mediului, cea care, de altfel, a impus obligaţiile de protecţie în acest domeniu şi care are competenţe sancţionatorii.
Potrivit art.111 din Codul de procedură civilă, recunoaşte părţii care are interes dreptul de a cerere constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, însă „Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.
Acţiunea în constatare are, aşadar, un caracter subsidiar, legiuitorul dorind să nu permită preconstituirea de probe pentru o judecată în realizarea dreptului.
În cauză, constatarea îndeplinirii obligaţiilor se poate realiza prin dovedirea de către reclamantă, cu ocazia imputării nerespectării sarcinilor impuse, că acestea au fost realizate.
Dincolo de acest aspect, în raport de actuala pârâtă, constatarea îndeplinirii obligaţiilor este parte a obligării acesteia la preluarea diferenţei de şlam galvanic. Astfel, pârâta nu ar putea fi obligată să preia o cantitate de şlam, determinată, decât după ce s-ar stabili că reclamanta şi-a îndeplinit propriile obligaţii.
În concluzie se apreciază că, aşa cum este formulată, inclusiv din punctul de vedere al raportului procesual subiectiv, cererea de constatare, este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte capătul doi de cerere, deşi potrivit art.137 din Codul de procedură civilă, instanţa este datoare să verifice cu prioritate excepţiile a căror incidenţă în cauză poate face inutilă verificarea fondului, se apreciază că o astfel de analiză este subsidiară, întrucât ea este dependentă de statuarea asupra întinderii obligaţiei reclamantei.
Aşa cum, de altfel, s-a susţinut şi nu s-a contestat de către părţi reclamanta a dobândit activul SC A. SA prin procesul-verbal de adjudecare din 29 iunie 2007. Ulterior, respectiv la 17 august 2007, părţile au încheiat un act adiţional, convenind că „Odată cu transmiterea dreptului de proprietate adjudecatarul SC L.M. SRL a preluat şi stocurile de substanţe chimice, precursori şi deşeuri (şlamuri) rezultate din activitatea SC A. SA – în faliment.
De asemenea, se transferă şi obligaţiile privind protecţia mediului înconjurător către adjudecatarul SC L.M. SRL, prin monitorizarea apelor menajere şi pluviale şi a forajelor depozitelor de şlamuri cuprinse în ‹‹Bilanţul de mediu I şi II›› şi a respectării măsurilor din ‹‹Programul de conformare›› întocmit de ARPM – Piteşti, mai puţin conservarea surselor proprii de apă.”
Din modul de redactare se apreciază că înţelegerea părţilor, încheiată ulterior vânzării activului, a privit două aspecte: primul – preluarea tuturor obligaţiilor privind stocurile de substanţe chimice, inclusiv şlamuri; şi al doilea – îndeplinirea obligaţiilor privind protecţia mediului, raportat şi la deşeurile toxice, inclusiv cele de şlam.
Tocmai de aceea s-au formulat două categorii de obligaţii şi s-a folosit adverbul „de asemenea” ilustrând că este o altă obligaţie decât cea de preluare odată cu bunurile în proprietate şi a deşeurilor toxice.
În esenţă, se apreciază că reclamanta s-a obligat să preia toate deşeurile toxice, inclusiv şlamurile, fără nicio limitare de cantitate sau concentraţie şi s-a mai obligat „de asemenea” să îndeplinească şi cerinţele de protecţie a mediului, aşa cum ele au fost impuse prin actele autorităţilor specializate, aspecte care însă nu se discută în cauză.
Faţă de această concluzie, reţinând că reclamanta este obligată să preia întreaga cantitate de şlam, capătul doi al cererii de chemare în judecată este nefondat, întrucât în sarcina pârâtei nu se poate localiza o obligaţie sub acest aspect.
Chiar dacă s-ar trece peste înţelesul neîndoielnic al actului adiţional ar urma să se observe că acţiunea este prescrisă în raport de cauza juridică ce a învestit instanţa, respectiv dispoziţiile art.1352 din Codul civil.
Această cauză nu poate fi schimbată şi se apreciază că instanţei nu-i poate fi recunoscut acest drept, nefiind aplicabile dispoziţiile art.84 din Codul de procedură civilă.
Cauza cererii de chemare în judecată – alta decât cauza acţiunii (reprezentată de scopul spre care se îndreaptă voinţa reclamantului) – temeiul juridic, este cea care leagă instanţa, în raport de care se apără pârâtul şi care interesează instituţia puterii lucrului judecat.
Singura cauză juridică a cererii de chemare în judecată, invocată atât la fond cât şi în apel, a fost reprezentată de răspunderea pentru vicii ascunse, adică acea răspundere a vânzătorului de a asigura cumpărătorului nu numai folosinţa liniştită, dar şi utilă a lucrului.
O astfel de răspundere poate să ducă fie la o acţiune redhibitorie, fie la acţiune estimatorie, cea din urmă fiind cea de care se apropie acţiunea reclamantei.
În ceea ce priveşte obiectul faţă de care se pretind viciile, acesta nu poate fi reprezentat decât de activul „A.”, adică ansamblul ce a fost vândut reclamantei cu ocazia lichidării falitei SC A. SA.
Aşadar, viciul constând în existenţa unei cantităţi de şlam mai mare decât cea estimată de către reclamantă, în baza documentaţiei întocmite de SC I. SA (întrucât îngropate s-au găsit bazine cu funduri duble), priveşte ansamblul activului.
Potrivit art.5 din Decretul nr.167/1958 „Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.”, iar potrivit art.11 alin.1 din acelaşi act normativ „Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării.”.
În cauză nu s-a pretins existenţa decât a unor vicii ascunse şi nu a ascunderii cu viclenie, aşa încât se impune să se reţină că termenul de prescripţie este de 6 luni şi el a început să curgă de la momentul subiectiv al cunoaşterii viciilor, dar nu mai târziu de un an de la predarea lucrului.
Răspunderea pentru vicii realizează un echilibru între protecţia cumpărătorului, cu o diligenţă normală, dar şi a vânzătorului, prin aceea că celui dintâi i se cere ca într-un termen rezonabil să descopere viciile, fie ele şi ascunse, protejând siguranţa circuitului civil.
În cauză nu există niciun motiv pentru determinarea unui alt moment al predării bunului – activul „A.” – decât cel al adjudecării, dar chiar trecându-se peste acest aspect se impune să se observe adresa emisă de reclamantă la 17 decembrie 2010, prin care aceasta solicita Agenţiei Regionale pentru Protecţia Mediului Piteşti să-i fie prelungit termenul iniţial în care nu se poate încadra, asigurând neutralizarea şlamului, date fiind concentraţiile de cianură şi metale grele şi şlamul galvanic.
Aşadar, fie că cele 6 luni se calculează începând cu data de 29 iunie 2008, fie chiar şi începând cu 17 decembrie 2010, acţiunea introdusă la 27 iunie 2011 se impune să fie apreciată ca fiind tardivă.
Pentru toate aceste considerente se apreciază că acţiunea a fost în mod corect respinsă de către prima instanţă, soluţie ce se impune a fi menţinută cu substituirea motivării, urmând, aşadar, ca în baza art.296 Cod procedură civilă, apelul să fie respins ca nefondat.
Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC L.M. SRL împotriva sentinţei nr.2060 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş la data de 23 noiembrie 2012, în dosarul nr.56/1259/2012, intimată fiind pârâta SC A. SA prin lichidator judiciar Lichidări I.C. SPRL.
În opinia separată, s-a apreciat că apelul este fondat.
Astfel, s-a reţinut că atât cererea în constare ce constituie primul petit al acţiunii în justiţie este admisibilă şi întemeiată, cât şi petitul al doilea este fondat şi neprescris.
Cât priveşte cererea în constatare, aceasta vizează inexistenţa unei obligaţii a apelantei reclamante faţă de intimata pârâtă în raport de Avizul de Mediu nr. ***/07.09.2007, emis acesteia din urmă de Agenţia pentru Protecţia Mediului Argeş şi care în anexă cuprinde programul de conformare.
Pentru ca acţiunea în constatare a fi admisibilă se impune de art. 111 Cod procedură civilă de la 1865, aplicabil în speţă, ca partea interesată să nu aibă la îndemână o acţiune în realizarea dreptului.
Or în speţă, raportat la Avizul de mediu şi planul de conformare, în care se stabileşte că părţile implicate în încetarea activităţii SC A. SA – în faliment au ca obligaţii de mediu, printre altele, eliminarea şlamurilor galvanice din depozitele existente, prin firme autorizate, până la data de 30.12.2010, respectiv raportat la obligaţia apelantei de a prelua respectivele deşeuri şi de a respecta măsurile din programul de conformare, nu se conturează nicio acţiune în realizarea dreptului la îndemâna apelantei reclamante care să îi permită acesteia să îi impună o anumită conduită intimatei pârâte.
Conduita care se solicită a fi impusă de instanţă prin petitul al doilea nu este rezultată din obligaţiile cuprinse în Avizul de mediu şi planul de conformare, ci din procesul verbal de adjudecare şi actul adiţional la acesta.
Prin urmare, cererea în constatare este admisibilă.
Cât priveşte temeinicia cererii în constatare, aceasta se verifică în acelaşi timp cu temeinicia petitului al doilea.
Astfel, apelanta reclamantă a adjudecat la licitaţie în data de 29.06.2007 mai multe active al intimatei pârâte, aflată în faliment.
Prin Actul adiţional la procesul verbal de adjudecare, încheiat la data de 17.08.2007, apelanta s-a obligat ca, odată cu primirea dreptului de proprietate, să preia şi stocurile de substanţe chimice, precursori şi deşeuri (şlamuri) rezultate din activitate SC A. SA.
De asemenea, apelantei i s-au transferat şi obligaţiile privind protecţia mediului înconjurător, prin monitorizarea apelor menajere şi pluviale şi a forajelor depozitelor de şlamuri cuprinse în „Bilanţul de mediu I şi II”, precum şi obligaţia respectării măsurilor din Programul de conformare întocmit de ARPM Piteşti, mai puţin conservarea surselor proprii de apă.
În opinia separată, drepturile şi obligaţiile la care se referă cele două paragrafe anterioare, consemnate în două paragrafe şi în Actul adiţional, nu pot fi interpretate separat, ca având conţinut diferit.
Astfel, primul paragraf se referă la primirea dreptului de proprietate şi la preluarea în acelaşi timp a stocurilor de substanţe chimice, precursori şi deşeuri (şlamuri) rezultate din activitate SC A. SA.
Al doilea paragraf se referă la obligaţiile de mediu în legătură cu stocurile menţionate în primul paragraf.
Prin urmare, în cele două paragrafe nu sunt tratate şi impuse obligaţii distincte, ci doar obligaţii de mediu în legătură cu stocurile de deşeuri.
În aceste condiţii trebuie determinat pentru ce cantitate de şlamuri i s-au transferat apelantei obligaţiile de mediu din Programul de conformare. Sub acest aspect se constată că părţile au făcut referire la depozitele de şlamuri cuprinse în „Bilanţul de mediu I şi II”.
Este evidentă intenţia părţilor ca apelanta să preia stocurile de şlamuri pentru care a preluat şi obligaţiile de mediu, adică stocurile la care se referă „Bilanţul de mediu I şi II”. Apreciez că nu există nici un element îndoielnic în Actul adiţional din care să rezulte că apelanta s-ar fi obligat să preia stocuri de şlamuri care să depăşească cantităţile la care se făcea referire în „Bilanţul de mediu I şi II”, cu atât mai mult cu cât nu se putea deroba de răspundere faţă de autoritatea de mediu pentru cantităţile care excedau celor din „Bilanţul de mediu I şi II”.
Prin urmare, apelanta nu s-a obligat să preia orice cantitate de deşeuri, ci doar pe cea pentru care trebuia să îndeplinească obligaţiile de mediu şi care era cuprinsă în „Bilanţul de mediu I şi II”.
Nici intenţia intimatei nu a fost de a-i preda apelantei o cantitate mai mare decât cea menţionată în bilanţul de mediu, de vreme ce în cursul procesului s-a dovedit că intimata nu ştia că are în depozit o cantitate mai mare de şlamuri decât cea evidenţiată în contabilitatea sa, care a şi dus la menţionarea cantităţii în bilanţul de mediu, sau că bazinele îngropate au fost suprapuse, lucru care s-a relevat odată cu golirea acestora de către apelantă, prin firmă autorizată.
O dovadă că starea de fapt reală a deşeurilor preluate de la intimată (nu doar cantitate, ci şi concentraţie) a fost descoperită de apelantă doar pe parcursul procesului de separare, neutralizare, stabilizare şi inertizare, este şi solicitarea formulată către autoritatea de mediu pentru prelungirea termenului iniţial de neutralizare.
Cât priveşte încadrarea în drept a celui de-al doilea capăt al acţiunii în justiţie, consider că, în aplicarea art. 129 alin. 5 şi 6 din Codul de procedură civilă de la 1865, instanţa poate stabili dreptul material aplicabil în cauză în raport de solicitările de fapt şi de drept ale reclamantei, fără a se limita însă strict la un articol legal invocat de reclamantă în condiţiile în care speţa poate fi soluţionată prin prisma altui articol din aceeaşi normă generală de drept material.
Concret, în speţă, faptul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea (petitul al doilea) pe dispoziţiile art. 1352 din Codul civil de la 1864 referitoare la viciile ascunse ale lucrului vândut, nu împiedică instanţa să aplice şi dispoziţiile art. 1073 din acelaşi cod civil, conform cărora „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei (…)”.
Astfel, în opinia separată s-a apreciat că solicitarea reclamantei ca pârâta să preia cantităţile de şlam galvanic ce nu au făcut obiectul actului adiţional la procesul verbal de adjudecare, în vederea neutralizării lor conform obligaţiilor de mediu pe cheltuiala proprie, poate fi soluţionat prin prisma art. 1073 Cod civil.
Reclamanta a preluat deşeurile în considerarea cantităţii care era cunoscută la momentul actului adiţional şi înscrisă în acesta chiar şi doar estimativ (întrucât determinările realizare de SC Iprochim SA pentru pârâta vânzătoare.
La dosar nu sunt indicii din care să rezulte că reclamanta ar fi preluat orice cantitate de şlamuri. Având în vedere ce implicaţii de proceduri de neutralizare, de costuri şi de timp intervin în funcţie de cantitatea ce trebuie neutralizată, este de presupus că acordul pentru a prelua orice cantitate trebuia să fie explicit. Or, în condiţiile în care părţile s-au raportat în actul adiţional la bilanţul de mediu, întocmit în baza determinărilor estimative ale SC I. SA, este evident că reclamanta a fost de acord să preia 350 de tone de şlam galvanic.
Faptul că respectiva cantitate era estimată, iar nu exactă, nu atrage concluzia că marja acceptată astfel ar fi putut fi oricât de mare. Este firesc ca într-o astfel de situaţie, având în vedere particularităţile „obiectului” estimat, să fie acceptată o cantitate suplimentară rezonabilă, care să nu impună sarcini costisitoare, importante pentru reclamantă. Or o cantitate suplimentară de 204 tone (67% din cantitatea estimată) nu este una neimportantă, puţin semnificativă.
În aceste condiţii în care, în urma procesului de colectare deşeuri, reclamanta a constatată că în depozitul adjudecat se afla o cantitate mult mai mare de şlam decât cea estimată şi acceptată la vânzare, este îndreptăţită în prezent să solicite pârâtei vânzătoare să preia cantitatea care nu a făcut obiectul actului adiţional la procesul verbal de adjudecare.
Respectiva cantitate, deşi se află pe terenul adjudecat de reclamantă, nu aparţine acesteia. De asemenea, reclamanta nu şi-a asumat obligaţii faţă de pârâtă relativ la cele 204 tone de şlam galvanic.
Ca atare, în aplicarea 1073 Cod civil, reclamanta poate pretinde de la pârâtă să respecte convenţia privind predarea unei cantităţi de 350 tone şlam galvanic în sensul de a prelua cantitatea care depăşeşte cele 350 tone şi a o neutraliza pe cheltuiala sa.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea judiciară pe dispoziţiile art. 1352 Cod civil, potrivit cărora „Vânzătorul este supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinarea sa, sau întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile”.
În opinia separată s-a considerat că între părţi nu pot fi invocate viciile ascunse ale lucrului vândut, pentru că a preda un depozit cu o cantitate de şlam galvanic mai mare decât cea estimată nu înseamnă a preda un bun cu astfel de vicii încât să nu mai poată fi întrebuinţat conform destinaţiei lui sau întrebuinţarea să fie atât de micşorată încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau n-ar fi dat pe el ceea ce a dat, dacă i-ar fi cunoscut viciile.
Dacă însă s-ar putea aprecia că art. 1352 este incident în speţă în sensul că întrebuinţarea bunului este atât de micşorată încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau n-ar fi dat pe el ceea ce a dat dacă i-ar fi cunoscut viciile, se pune în discuţie termenul în care poate fi exercitat dreptul material la acţiune.
Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958 „Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis (…) se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”.
Potrivit art. 11 din acelaşi act normativ„Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării. Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare”.
Este important de stabilit în speţă la ce „obiect” se raportează viciile: la şlamul galvanic sau la depozitul descris în Bilanţul de mediu I, întocmit pentru pârâtă anterior vânzării la licitaţie.
Astfel, în speţă viciile nu pot fi invocate relativ la şlamul galvanic, pentru că a preda mai mult decât era obligaţia nu înseamnă a preda un bun neconform destinaţiei sale. Dacă însă ar putea fi invocate, având în vedere că nu sunt vizate viciile ascunse cu viclenie, apreciez că acţiunea în justiţie nu este prescrisă. Astfel, în opinia separată s-a considerat că predarea lucrului nu este momentul întocmirii procesului verbal de adjudecare şi nici cel al actului adiţional, pentru că specificul obligaţiilor reclamantei şi natura mai puţin obişnuită a bunului predat au făcut ca reclamanta să aibă posibilitatea cunoaşterii depăşirii cantităţii de 350 tone ulterior acelor date.
Reclamanta a obţinut autorizaţia de mediu la data de 03.06.2008 fără de care nu putea demara activitatea de colectare şi neutralizare deşeuri. La data de 23.09.2009 a încheiat contract pentru colectarea şlamului cu o firmă specializată, SC G. E. C. SRL, după care a solicitat autorităţii de mediu stabilirea obligaţiilor pe care trebuie să le respecte şi a termenelor de finalizare a lucrărilor. În afara acestor coordonate reclamanta nu putea proceda la colectarea şlamurilor (reziduu foarte toxic, având în componenţă metale grele şi componenţi periculoşi pentru om şi mediu înconjurător, potrivit expertizei fila 208 dosar Tribunal) şi deci nu putea cunoaşte că în depozit erau îngropate alte bazine cu şlam galvanic.
Termenul iniţial acordat reclamantei de Agenţia pentru Protecţia Mediului Argeş pentru eliminarea în condiţiile legislaţiei pentru mediu a şlamurilor galvanice din depozitele existente (adică a celor 350 de tone pentru care s-a solicitat) a fost 30.12.2010. Termenul a fost prelungit din cauza descoperirii faptului că şlamul galvanic avea concentraţii de cianuri şi metale grele mai mari decât cele din bilanţul de mediu prezentat de pârâtă. Noul termen acordat a fost de 30.06.2011.
Prin urmare, termenul acordat de autoritatea de mediu a fost dat în considerarea aceleiaşi cantităţii precunoscute de 350 de tone.
Ulterior acestui nou termen reclamanta a constatat că în depozit există cantităţi suplimentare de şalm galvanic, care nu au fost avute în vedere la solicitarea şi acordarea termenelor de către autoritatea de mediu. Momentul cunoaşterii depăşirii cantităţii de 350 de tone a fost dovedit cu situaţia de lucrări prezentată de SC G. E. C. SRL din care rezultă că preluarea excedentului de 240 tone de s-a făcut în perioada 11.05.2011-03.06.2011, care se coroborează cu procesele verbale de predare primire a cantităţilor suplimentare de şlam şi cu facturile întocmite pentru acestea, acte însuşite de reclamantă prin semnătură.
Prin urmare, predarea lucrului nu poate fi considerată mai devreme de 11.05.2011, fiind imposibilitate obiectivă de a cunoaşte „lucrul” la un moment anterior. Cum acţiunea în justiţie a fost promovată la 27.06.2011, rezultă că nu este prescrisă.
Dacă se poate aprecia însă că viciile vizează depozitul de şlamuri, care este o construcţie, aşa cum rezultă din descrierea făcută în documentaţia necesară reclamantei pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, se constată că mai devreme de 23.09.2009, când a încheiat contract de colectare cu firma specializată, şi mai devreme de 04.12.2009, când a primit avizul de la APM Argeş pentru a elimina şlamurile galvanice, reclamanta nu putea cunoaşte viciile construcţiei. Ca atare, având în vedere şi de această dată particularităţile obiectului cu vicii, în opinia separată s-a considerat că se poate stabili că data predării construcţiei, la care se referă art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, este 04.12.2009.
De la această dată şi până la descoperirea cantităţii suplimentare de şlam, adică 11.05.2011, nu s-au scurs trei ani (în speţă nefiind invocat un termen de garanţei mai mare). Ca atare, viciile au fost descoperite în termen, iar acţiunea în justiţie a fost formulată, de asemenea, în termen.
Intenţia legiuitorului când a stabilit un termen obiectiv în care viciile trebuie cunoscute de cumpărător, potrivit art. 11 din Decretul nr. 167/1958 sus citat, a fost de a garanta cumpărătorului o perioadă rezonabilă în care bunul să poată fi exploatat la parametri calitativi cunoscuţi la cumpărare, în vedere constatării unor eventuale vicii. În speţă, însă, exploatarea nu a putut începe odată cu preluarea bunului, din cauze legale care impun ca anterior începerii exploatării să fie obţinută autorizaţia de mediu şi să fie stabilite obligaţiile şi termenele de executare a lucrărilor periculoase pentru mediu.
Pentru cele expuse, fiind dovedit că apelanta reclamantă a colectat şi neutralizat 350 tone şlam galvanic, aşa cum s-a obligat, în opinia separată s-a apreciat că apelul trebuia admis, cu consecinţa schimbării sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi constatării că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin avizul de mediu şi programul de conformare, respectiv obligării pârâtei să preia cantităţile suplimentare de şlam galvanic până la epuizarea cantităţilor existente pe cheltuiala sa, cu 928 lei cheltuieli de judecată la fond şi 20.142 lei cheltuieli de judecată în apel.
