Decizia civilă nr. 407 din 23 aprilie 2009
Prin sentinţa civilă 486/01 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul 1262/11072008 a fost respinsă excepţia tardivităţii, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta C. N. P.K S.A Bucureşti – Sucursala Bacău în contradictoriu cu pârâtul municipiul Oneşti prin primar, a fost anulată în parte decizia de impunere nr. 12093/29 iunie 2007 şi dispoziţia nr. 3005/13 august 2007 a Primarului municipiului Oneşti pentru suma de 127.098 lei taxe salubritate şi mediu. Totodată a fost respins capătul de cerere privind suma de 16 lei reprezentând impozit pe teren, fiind obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 127.098 lei şi să achite 4,15 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele : Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 12093/29.06.2007 s-au stabilit în sarcina reclamantei taxe locale şi majorări de întârziere aferente perioadei anilor 2002 – 2007 în sumă totală de 127.114 lei. Suma de 15 lei reprezintă impozit pe teren, restul sumelor fiind taxe speciale: taxă mediu, taxă activităţi sportive, taxa salubritate mediu cu majorările şi penalităţile aferente.
Pentru încasarea taxelor s-a emis decizia de impunere nr. 12093/29.07.2007 care a şi fost executată prin poprire.
Reclamanta a contestat raportul de inspecţie fiscală însă prin dispoziţia nr. 3005/13.08.2007 a fost respinsă contestaţia.
Din nici un act nu rezultă data la care a fost comunicată reclamantei decizia contestată cu confirmarea acesteia de primire, chiar dacă pârâta susţine nişte date certe, motiv pentru care instanţa a respins excepţia tardivităţii învestirii instanţei de judecată.
Pe fond analizând taxele locale s-a constatat că acestea sunt taxe speciale instituite prin hotărâri ale Consiliului local.
Taxa de mediu a fost instituită prin HGL nr. 41/1999, iar baza legală este Legea nr. 137/1995.
Taxa pentru activităţi sportive a fost instituită prin aceleaşi acte normative.
Taxa de mediu salubritate a fost instituită prin HGL nr. 77/2002 modificată anual prin HCL nr. 31/2003, HGL nr.43/2004, HCL nr. 42/2005 şi HCL nr. 72/2006, emise în baza Codului fiscal.
Primele două taxe având aceeaşi sorginte au fost analizate împreună.
Legea nr. 137/1995 denumită şi legea protecţiei mediului nu prevede dreptul consiliilor locale de a institui taxe speciale.
Conform art. 13 numai autorităţile publice pentru protecţia mediului încasează sumele provenite din taxele pentru emiterea avizelor, acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu care se fac la bugetul de stat, iar cuantumul acestora se stabileşte prin Hotărâre de Guvern la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Prin HCL nr. 41/1999 s-a stabilit taxa de mediu în procent de l% din fondul de salarii realizat de fiecare societate comercială şi taxa pentru activităţi sportive în procent de 2% din acelaşi fond.
Aceleaşi taxe au fost menţinute anual prin hotărâri de Consiliul local, însă din anul 2003 s-a majorat procentul.
Odată cu apariţia Codului fiscal prin Legea nr. 571/2003 acestea nu pot fi încadrate decât la taxe speciale sau alte taxe locale prevăzute de capitolele X şi XI din titlul IX.
Conform dispoziţiilor art. 282 alin. 3 taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite.
În speţă pentru încasarea acestor taxe autoritatea publică locală nu a oferit reclamantei nici un serviciu cu atât mai mult cu cât aceasta efectuează salubrizarea printr-o altă societate.
În consecinţă s-a constatat că nu se datorează aceste taxe şi nici dobânzile sau penalităţile aferente.
Cu privire la taxa pentru activităţi sportive s-a constatat pentru identitate de raţiune că reclamantei nu i-a fost prestat nici un serviciu pentru a putea fi îndatorată la această taxă.
Cu privire la impozitul pe clădiri instanţa a constatat că aceasta are regimul juridic de impozit stabilit prin dispoziţiile art. 256 Cod fiscal, reclamanta datorând pentru anul 2007 o diferenţă de 15 lei calculată la suprafaţa impozitată la care se adaugă majorare de 1 leu, motiv pentru care a fost respins acest capăt de cerere.
în consecinţă, instanţa a admis îh parte acţiunea şi a anulat în parte Decizia de impunere nr. 12093/29.06.2007 şi Dispoziţia nr. 3005/13.08.2007 pentru suma de 127.098 lei obligând pârâta să restituie reclamantei această sumă care a fost deja executată prin poprire.
A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 4,15 lei cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru şi timbru judiciar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, pârâtul municipiul Oneşti prin primar, scutit de plata taxei de timbru conform dispoziţiilor art. 17 din Legea 146/1997.
În motivarea recursului a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a municipiului Oneşti, având în vedere că dispoziţia a cărei anulare s-a cerut a fost emisă de primarul municipiului Oneşti şi nu de municipiul Oneşti, având în vedere dispoziţiile art. 68, 77 şi ale art. 115 alin. 1 din Legea 215/2001, instanţa de fond judecând în mod greşit cauza fără legala citare a primarului municipiului Oneşti. Pe de altă parte, s-a susţinut greşita respingere a excepţiei tardivităţii introducerii acţiunii, având în vedere că reclamanta nu a formulat acţiunea în termen de 30 de zile de la comunicarea dispoziţiei nr. 3005/13 august 2007, conform dispoziţiilor art. 207 Cod procedură fiscală. Referitor la fondul cauzei s-a susţinut că instanţa de fond a fost învestită cu acţiunea în anularea dispoziţiei primarului municipiului Oneşti, şi nu cu privire la legalitatea instituirii taxelor. Baza de instituire a taxei de mediu şi a celei pentru activităţi sportive a fost Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 15/1999, respectiv pentru taxa de salubritate hotărâri ale Consiliului local din perioada 2002 – 2006, baza legală fiind Legea 522/2002 şi Legea 189/1998, respectiv Titlul IX din Codul fiscal. Având în vedere că reclamanta a depus anual declaraţii de impunere şi copii ale hotărârilor Consiliului local privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale, aceasta a înţeles să nu conteste în vreun fel taxele menţionate.
Legal citată, intimata – reclamantă C. N. P.K S.A Bucureşti -Sucursala Bacău, a fost reprezentată în faţa instanţei şi, prin concluziile scrise şi orale formulate, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 62 al. 1 din Legea 215/2001 republicată primarul reprezintă unitatea administrativ – teritorială în relaţiile cu terţii, data introducerii acţiunii în instanţă şi dispoziţiile art. 26 din O.U.G. 45/2003 şi ale art. 282 al. 3 Cod fiscal.
Examinând recursul promovat pentru motivele arătate, în condiţiile art. 304, 3041 Cod procedură civilă, instanţa îl apreciază ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei de procedură privind tardivitatea acţiunii, instanţa constată că dispoziţia contestată, nr. 3005/13 august 2007 a fost comunicată intimatei reclamante la data de 29 ianuarie 2008, conform susţinerilor recurentei, respectiv 30 ianuarie 2008, potrivit celor ale intimatei. In aceste împrejurări, conform dispoziţiilor art. 218 Cod procedură fiscală, coroborat cu art. 11 alin. 1 lit. a din Legea 554/2004 cu completările şi modificările ulterioare, termenul pentru formularea acţiunii, de 6 luni de la comunicarea dispoziţiei 3005/2007 se împlinea la data de 30 iulie 2008 şi, în consecinţă, acţiunea formulată la data de 28 februarie 2008, data poştei, conform art. 104 Cod procedură civilă, respectă termenul prevăzut de dispoziţiile arătate.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a municipiului Oneşti, invocate prin recursul promovat, instanţa constată că acţiunea a fost promovată împotriva dispoziţiei Primarului municipiului Oneşti prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva actelor fiscale întocmite de Direcţia Economico – Financiară organizate în cadrul aparatului de specialitate al primarului, prevăzut de dispoziţiile art.61 alin. 3, 4 din Legea 215/2001 republicată, pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa acestuia prin actele normative prevăzute de art. 61 alin. 2 din Legea 215/2001 republicată. Văzând şi dispoziţiile art. 35 Cod procedură fiscală instanţa apreciază că Direcţia Economico – Financiară care emis actele fiscale reprezintă un compartiment funcţional, condus de către primar, având competenţă pentru administrarea impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului local. Pe de altă parte, subiect al raportului juridic de drept fiscal este unitatea administrativ – teritorială, reprezentată de autoritatea administraţiei publice locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acesteia, conform dispoziţiilor art. 17 al. 1,4 Cod procedură fiscală.
În consecinţă, formularea acţiunii în contradictoriu cu unitatea administrativ – teritorială reprezentată de primar este conformă cu dispoziţiile arătate, precum şi cu cele ale art. 62 al. 1 din legea 215/2001 republicată care consacră regula generală a reprezentării unităţii administrativ – teritoriale de către primar.
Cât priveşte împrejurarea că dispoziţia 3005/2007 a fost emisă de către primar, instanţa constată că potrivit dispoziţiilor art. 211 al. ultim Cod procedură fiscală actul procedural prin care se soluţionează contestaţia administrativă se emite şi se semnează de organul competent, respectiv conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat, fără a avea consecinţa modificării subiectelor raportului juridic de drept fiscal precizate anterior.
Faţă de aceste considerente, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a municipiului Oneşti se vădeşte nefondată.
Referitor la fondul cauzei instanţa constată că prin raportul de inspecţie fiscală s-au stabilit debite restante reprezentând taxa mediu pentru perioada 01.10.2002 – 31.12.2003, taxa activităţi sportive pentru perioada 01.01.2002 -31.12.2002 şi taxa mediu salubritate pentru perioada 01.01.2003 – 31.05.2007.
Acţiunea cu judecata căreia a fost învestită instanţa de fond vizează, sub aspectul legalităţii, nu doar dispoziţia nr. 3005/2007, ci raportul juridic de drept fiscal devenit prin contestarea de către contribuabil a taxelor impuse de către autoritatea competentă, împrejurare ce impune examinarea acestui raport juridic finalizat în etapa administrativă prin dispoziţia de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva actelor fiscale propriu – zise. Drept urmare, pe această cale, instanţa are obligaţia examinării, în raport de motivele acţiunii şi particularităţile cauzei, a legalităţii actului administrativ prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a taxelor contestate.
Din punct de vedere al naturii juridice taxele reprezintă plăţi realizate de persoanele fizice şi/sau juridice pentru anumite acte sau servicii îndeplinite/prestate, la cererea şi în folosul acestora, de anumite instituţii publice sau alte persoane asimilate acestora. Taxele, ca sarcini fiscale, se caracterizează prin subiect plătitor precis determinat şi reprezintă o plată neechivalentă pentru actele, serviciile sau lucrările prestate şi o contribuţie stabilită îh sarcina contribuabilului cu scopul de a asigura acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate cu îndeplinirea sau prestarea actelor, respectiv a serviciilor solicitate, având un regim juridic distinct.
Din această perspectivă se impune a fi examinate taxele de mediu, pentru activităţi sportive şi salubritate, având în vedere şi cadrul normativ în vigoare în perioadele supuse inspecţiei fiscale.
Astfel, prin dispoziţiile art. 42 din Legea 27/1994 a fost recunoscută consiliilor locale posibilitatea instituirii de taxe, dispoziţie avută în vedere de recurenta – pârâtă la adoptarea hotărârilor consiliului local pentru instituirea taxei de mediu şi pentru activităţile sportive. Cum dispoziţiile Legii 137/1995 în vigoare în anul 2002 nu au instituit decât taxa pentru emiterea avizelor, acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, iar intimata – reclamantă nu a beneficiat, la cerere sau indirect, de servicii legate de mediu conform probatoriului cauzei, nu poate fi reţinută în sarcina acestui contribuabil obligaţia de plată a acestei. Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte taxa pentru activităţi sportive, cu atât mai mult cu cât dispoziţia Legii 137/1995 invocate prin actele fiscale şi recursul promovat nu reglementează asemenea activităţi.
În perioada 01.01.2003 – 31.12.2003 taxele şi impozitele locale erau prevăzute de O.G. 36/2002, în capitolele 2 – 9 fiind reglementate impozitele şi taxele locale, inclusiv posibilitatea instituirii altora în anumite domenii expres prevăzute. Cum printre aceste categorii nu se încadrează şi taxa de salubritate pretinsă de către recurentă, nu sunt fundamentate legal hotărârile de consiliu locale invocate ca temei al calculului obligaţiilor fiscale.
După intrarea în vigoare a Codului fiscal – la data de 01 ianuarie 2003, prin dispoziţiile art. 282, 283 au fost reglementate taxele speciale, respectiv alte taxe locale. Referitor la taxele speciale s-a prevăzut posibilitatea adoptării acestora pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice, domeniile şi cuantumul acestora stabilindu-se conform O.U.G. 45/2003 care la art. 26 alin. 6 condiţiona încasarea acestora de la persoanele fizice şi juridice de folosirea serviciilor pentru care au fost instituite respectivele taxe. în prezenta cauză recurenta – pârâtă nu a depus dovezi privind prestarea serviciului vizat de taxa menţionată, limitându-se la enunţarea generică a dispoziţiilor legale care îi recunosc posibilitatea instituirii de taxe speciale.
Nici dispoziţiile privind alte taxe locale (art. 283 Cod fiscal) nu conţin referiri la această taxă, având în vedere alte domenii străine de prezenta cauză.
Împrejurarea că reclamanta a depus anual declaraţii de impunere şi a solicitat copii ale hotărârilor consiliului local privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale nu reprezintă o validare a obligaţiilor fiscale stabilite prin actele contestate în prezenta cauză în măsura în care nu cuprindeau şi aceste taxe, astfel cum au fost stabilite prin raportul de inspecţie fiscală, ci doar taxele şi impozitele considerate ca fiind datorate, conform dispoziţiilor pct. 78.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală aprobate prin HG. 1050/2004.
În consecinţă, hotărârea primei instanţe fiind conformă dispoziţiilor legale aplicabile situaţiei de fapt ce rezultă din probatoriul cauzei, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă a fost respins recursul ca nefondat.
Hotărârea indicată este irevocabilă.
