C. civ., art. 480, art. 481
Decizia Î.C.C.J. nr. 33/09.06.2008
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6
Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 1
Potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Pe cale de consecinţă, în cazul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă şi care se află în proprietatea statului nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, astfel că acţiunea în revendicare de drept comun este admisibilă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,
Decizia civilă nr. 794/R din 6 octombrie 2010, G.O.
Prin Decizia civilă nr. 794 din 6 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanta H.M. împotriva Deciziei civile nr. 125/08.04.2010 a Tribunalului Arad şi Sentinţa civilă nr. 7782/28.10.2008 a Judecătoriei Arad, pe care le-a casat şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Arad.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a avut în vedere considerentele mai jos redate.
În mod greşit ambele instanţe au respins acţiunea reclamantei cu motivarea că nu poate recurge la revendicarea terenurilor pe drept comun, atâta vreme cât avea la îndemână procedura specială a legilor fondului funciar, de care însă nu a făcut uz în termen.
Reţinându-se inadmisibilitatea acţiunii pe calea dreptului comun, i s-au îngrădit reclamantei accesul la justiţie şi dreptul al un proces echitabil, garantate atât prin legislaţia internă (, Codul Civil), cât şi prin cea internaţională [art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului].
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din extrasele de carte funciară depuse la dosar, terenurile în litigiu au fost preluate de Statul Român de la antecesorii reclamantei cu titlul de în baza unor acte administrative din 1945, iar întabularea statului ca proprietar s-a efectuat în 1947.
Prin urmare, este evident că aceste terenuri nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fondului funciar şi nici a celor de modificare sau completare a acesteia; aceste legi au avut în vedere reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate de stat prin cooperativizarea comunistă care s-a realizat în perioada 1949 – 1962.
Preluarea de către stat a terenurilor proprietatea antecesorilor reclamantei s-a efectuat anterior acestei perioade şi a avut în vedere cu totul alte considerente, pe care instanţele ar fi trebuit să le verifice, având în vedere că reclamanta contestă printr-un capăt de cerere valabilitatea titlului statului.
Admisibilitatea acţiunii reclamantei, dreptul de a i se analiza acţiunea pe fond în condiţiile dreptului comun nu intră în contradicţie nici cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 33/9.06.2008, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocate de altfel şi de prima instanţă.
Având în vedere principiul „specialia generalibus derogant”, instanţa supremă a statuat că legea specială are prioritate în raport cu legea generală; se avea în vedere, în această decizie dată în interesul legii, Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a exclus însă nici posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun, atunci când nu s-a urmat calea legii speciale, dacă sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
În cauza de faţă terenurile revendicate se află încă în proprietatea statului, al cărui titlu este contestat; prin urmare, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate.
În consecinţă, în speţă s-a impus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, care va analiza pe fond acţiunea reclamantei.
