Art.4 şi art.161din Legea nr.554/2004
Sub aspectul excepţiei de nelegalitate (art.4 din Legea nr.554/2004), raportul procesual subiectiv nu a fost legat de către reclamanţi şi intervenientul principal prin chemarea în judecată a emitentului actului, iar procedura s-a derulat în raport cu o persoană fără legitimare procesuală pasivă.
Este real că, potrivit art.161din Legea nr.554/2004 „Instanţa de administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.”.
Se apreciază însă că textul se constituie într-o garanţie pe care legiuitorul a dorit să o asigure terţilor, faţă de raportul procesual principal dintre reclamant şi pârât, terţ care însă, având în vedere şi dispoziţiile art.1 alin.2 din actul normativ precitat, pot avea interes în a participa la judecata ce poartă asupra unui act ce le este adresat. De aceea, nu se poate reţine că art.161din lege se constituie într-o cerinţă obligatorie pentru instanţă de a interveni în raportul procesual creat de reclamant, stabilind, cu încălcarea dreptului de dispoziţie, un alt pârât decât cel chemat în judecată.
O altă apreciere ar nesocoti dreptul de dispoziţie al părţii, ar echivala cu o imposibilitate de invocare în litigiile de contencios administrativ a lipsei calităţii procesuale pasive şi, în sfârşit, ar adăuga la text, care vorbeşte de alte subiecte de drept decât cele ce trebuie să constituie raportul procesual subiectiv.
Pentru aceste raţiuni, reţinându-se că este incidentă în cauză excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se apreciază că în mod corect acţiunea a fost respinsă.
Chiar dacă s-ar trece de acest aspect ar urma să se observe că se impune concluzia şi în raport de raţiunile ce au fost invocate, pentru a se admite excepţia de nelegalitate a HCL nr.305/2011.
Legalitatea unui act administrativ se verifică în condiţiile art.4 din Legea nr.554/2004, observându-se ce norme legale imperative, cu putere superioară actului pus în discuţie, au fost nesocotite. Altfel spus, ce dispoziţii legale au fost încălcate prin emiterea sa.
În acest cadru procesual instanţa nu face verificări de temeinicie, de oportunitate şi nici nu statuează, cum se cere în cauză, asupra titularului unui drept de proprietate, atribuţie ce revine instanţei de drept comun.
Din verificarea cererii privind excepţia de nelegalitate, ca de altfel şi din recursul declarat, nu rezultă care este norma legală ce a fost nesocotită prin adoptarea HCL nr.305/2011. Reclamanţii ca de altfel şi intervenientul principal s-au limitat la a susţine că un teren proprietatea lor a fost cuprins în inventarul unităţii administrativ teritoriale, fără ca aceasta să fie titulara vreunui drept.
Concluzionând în sensul că, în cauză, nu s-a invocat nesocotirea unei norme legale la adoptarea actului administrativ a cărei nelegalitate se cere a se pronunţa, se apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele art.4 din Legea nr.554/2004 şi cererea se impune a fi respinsă.
(Decizia nr. 4074/R-CONT/18 Decembrie 2013)
Prin acţiunea înregistrată la 20 iunie 2011, reclamanţii DIA şi DSM au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Piteşti prin Primarul TP, pentru a se dispune obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi posesie două suprafeţe de teren înregistrate primul, la ANCPI sub nr.3527/25.02.2005 şi cel de-al doilea, la ONCPI sub nr.7112/06.11.2001, şi să fie stabilită linia de hotar conform coordonatelor stereo 6, 7, 8, 11, 13, 17 din planul de situaţii înregistrat la ONCPI la 06.11.2001.
La 16 ianuarie 2012 reclamanţii, în contradictoriu cu acelaşi pârât, şi-au completat acţiunea solicitând desfiinţarea hotărârii Consiliului Local Piteşti nr.305/09.08.2011 şi radierea înscrierii la OCPI nr.29269/16.08.2011.
În ceea ce priveşte cererea de desfiinţare a HCL, aceasta a fost motivată în sensul că ea a fost emisă cu încălcarea HG nr.447/2002 şi a titlului de proprietate al reclamanţilor, întrucât prin hotărârea de guvern au fost inventariate mai multe imobile aflate pe raza Municipiului Piteşti în baza HCL nr.194/1999, inventariere ce nu a cuprins însă şi terenul proprietatea reclamanţilor.
În ceea ce priveşte terenul de 41833 mp., identificat de HCL nr.194/1999 şi apoi în HG nr.477/2002, teren situat în Calea Drăgăşani, Turceşti – Pădure, acesta nu este localizat exact şi nu cuprinde suprafaţa de 8156 mp..
Astfel prin HCL 305/2011 s-a ajuns să se completeze inventarul din HCL nr.194/1999, fără o nouă hotărâre de guvern, completare ce s-a făcut cu terenul proprietatea reclamanţilor.
În şedinţa din 23 octombrie 2012, Judecătoria Piteşti, în raport de precizarea apărătorului reclamanţilor potrivit căreia prin cererea de completare a acţiunii s-a înţeles să se invoce excepţia de nelegalitate a HCL nr.305/2011, a sesizat cu această solicitare Tribunalul Argeş şi a suspendat judecata de fond.
După înregistrarea cauzei la Secţia de contencios a Tribunalului Argeş, la 5 februarie 2013 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu TM, cerere prin care a arătat că îşi însuşeşte întrutotul excepţia de nelegalitate, justificându-şi interesul prin aceea că are calitatea de cesionar într-un contract de transmisiune a dreptului litigios privind imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr.1824/2013, Tribunalul Argeş a respins excepţia de nelegalitate şi a dispus restituirea dosarului la Judecătoria Piteşti, reţinând că terenul în litigiu de 8156 mp. este dobândit de Municipiul Piteşti prin HG nr.447/2002 şi este distinct de proprietatea reclamanţilor, proprietate situată în patru puncte diferite de pe raza Municipiului Piteşti, str. Tudor Argezi.
A mai apreciat tribunalul că litigiul dintre părţi a fost promovat cu ocazia demarării lucrărilor de asfaltare şi iluminat public din zonă, lucrări care însă nu afectează imobilul proprietatea reclamanţilor.
La 23 martie 2013, intervenientul TM a formulat recurs împotriva sentinţei pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041Cod procedură civilă, susţinând în esenţă următoarele:
– terenul în litigiu şi la care se referă HCL nr.305/2011 a fost reconstituit în proprietatea reclamanţilor prin titlurile de proprietate emise la 3 noiembrie 1995, în baza propunerii Comisiei Locale Colibaşi, aşa încât Municipiul Piteşti nu putea să dispună de imobilul ce aparţinea unei alte persoane;
– suprafaţa de 41833 mp. menţionată în HCL nr.194/1999 este distinctă de terenul în litigiu de 8156 mp., aspect ce rezultă şi din faptul că el a făcut obiectul unei reconstituiri de către Comisia Locală Colibaşi în anul 1995;
– HCL nr.305/2011 a fost emisă la 9 august 2011 cu ocazia formulării de către reclamanţi a celei de-a doua cereri de întabulare, astfel că se impune aprecierea că ea a fost adoptată pro causa.
La 23 aprilie 2013, acelaşi intervenient a formulat cerere de completare a motivelor de recurs declarate împotriva sentinţei nr.3826 din 18 decembrie 2012 în dosarul nr.25257/109/2011, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi art.304 pct.9 din şi susţinând în esenţă următoarele:
– în mod greşit instanţa a apreciat că soţii Dragomir nu au interes în promovarea excepţiei de nelegalitate, întrucât aceştia au înstrăinat întregul teren ce le-a fost reconstituit, apreciere greşită întrucât reconstituirea a privit suprafaţa de 24335 mp, iar vânzarea numai 22814 mp.;
– terenul menţionat în HCL nr.305/2011 nu a fost inventariat prin HG nr.447/2002 şi nici nu putea face obiectul unei astfel de inventarieri;
– nici prin HCL nr.89/2001 nu se poate pretinde că pârâtul a dobândit proprietatea terenului în litigiu, întrucât această hotărâre a făcut numai să atribuie numere poştale în zonă;
– nici aprobarea unui PUZ nu poate conduce la transferul dreptului de proprietate, aşa încât, reţinându-se că imobilul nu s-a aflat în proprietatea pârâtei, se impune modificarea în tot a HCL nr.305/2011.
Examinând criticile formulate, în raport şi de motivele de ordine publică ridicate din oficiu, în condiţiile art.306 alin.2 din Codul de procedură civilă, se apreciază că acestea sunt incidente în cauză.
Anterior acestei verificării se impune să se observe că cererea din 23 aprilie 2013, prin care s-a solicitat completarea motivelor de recurs, este formulată în termenul la care se referă art.4 alin.3 din Legea nr.554/2004.
Referirea însă la sentinţa nr.3826/18.12.2012 este străină cauzei, întrucât o astfel de hotărâre nu a fost pronunţată în acest dosar, iar potrivit precizării apărătorului recurentului, este rezultatul unei erori materiale.
Cu privire la excepţie se apreciază că este incidentă în cauză şi ea ţine de raportul juridic subiectiv.
Astfel, urmează să se observe că excepţia de nelegalitate priveşte o hotărâre a Consiliului Local Piteşti, autoritate publică ce nu a fost chemată în judecată, nici cu ocazia acţiunii principale, nici a completării şi nici prin cererea de intervenţie.
În materia contenciosului administrativ legitimare procesuală are autoritatea publică emitentă a actului (sau care refuză adoptarea acestuia) independent de existenţa personalităţii juridice, întrucât autoritatea este titulara unei capacităţi de drept public în temeiul căreia are calitatea de a emite, modifica sau revoca acte administrative.
Aşadar, sub aspectul excepţiei de nelegalitate (art.4 din Legea nr.554/2004), raportul procesual subiectiv nu a fost legat de către reclamanţi şi intervenientul principal prin chemarea în judecată a emitentului actului, iar procedura s-a derulat în raport cu o persoană fără legitimare procesuală pasivă.
Este real că, potrivit art.161din Legea nr.554/2004 „Instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.”.
Se apreciază însă că textul se constituie într-o garanţie pe care legiuitorul a dorit să o asigure terţilor, faţă de raportul procesual principal dintre reclamant şi pârât, terţ care însă, având în vedere şi dispoziţiile art.1 alin.2 din actul normativ precitat, pot avea interes în a participa la judecata ce poartă asupra unui act ce le este adresat. De aceea, nu se poate reţine că art.161din lege se constituie într-o cerinţă obligatorie pentru instanţă de a interveni în raportul procesual creat de reclamant, stabilind, cu încălcarea dreptului de dispoziţie, un alt pârât decât cel chemat în judecată.
O altă apreciere ar nesocoti dreptul de dispoziţie al părţii, ar echivala cu o imposibilitate de invocare în litigiile de contencios administrativ a lipsei calităţii procesuale pasive şi, în sfârşit, ar adăuga la text, care vorbeşte de alte subiecte de drept decât cele ce trebuie să constituie raportul procesual subiectiv.
Pentru aceste raţiuni, reţinându-se că este incidentă în cauză excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se apreciază că în mod corect acţiunea a fost respinsă.
Chiar dacă s-ar trece de acest aspect ar urma să se observe că se impune concluzia şi în raport de raţiunile ce au fost invocate, pentru a se admite excepţia de nelegalitate a HCL nr.305/2011.
Legalitatea unui act administrativ se verifică în condiţiile art.4 din Legea nr.554/2004, observându-se ce norme legale imperative, cu putere superioară actului pus în discuţie, au fost nesocotite. Altfel spus, ce dispoziţii legale au fost încălcate prin emiterea sa.
În acest cadru procesual instanţa nu face verificări de temeinicie, de oportunitate şi nici nu statuează, cum se cere în cauză, asupra titularului unui drept de proprietate, atribuţie ce revine instanţei de drept comun.
Din verificarea cererii privind excepţia de nelegalitate, ca de altfel şi din recursul declarat, nu rezultă care este norma legală ce a fost nesocotită prin adoptarea HCL nr.305/2011. Reclamanţii ca de altfel şi intervenientul principal s-au limitat la a susţine că un teren proprietatea lor a fost cuprins în inventarul unităţii administrativ teritoriale, fără ca aceasta să fie titulara vreunui drept.
Concluzionând în sensul că, în cauză, nu s-a invocat nesocotirea unei norme legale la adoptarea actului administrativ a cărei nelegalitate se cere a se pronunţa, se apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele art.4 din Legea nr.554/2004 şi cererea se impune a fi respinsă.
Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu prevederile art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul, suplinindu-se astfel motivarea primei instanţei şi apreciind că a devenit inutilă verificarea în fond a criticilor din calea de atac.
