Art. 32 alin.1 din Legea nr.22/1969
Art. 270 alin.1 Codul muncii
Însă, lecturând conţinutul art.32 alin.1 din Legea nr.22/1969- modificată, Curtea a reţinut că „la constatarea unei pagube în gestiune, persoana răspunzătoare poate să-şi ia un angajament scris pentru repararea acesteia; angajamentul scris constituie titlu executoriu”.
Acest text se coroborează cu dispoziţiile art.270 alin.1 Codul muncii, potrivit cu care „salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagube materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor”.
Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile textului precitat (art.32), privind natura juridică a angajamentului de plată, Curtea constată că, sub acest aspect, dezlegarea dată de instanţa de fond litigiului de faţă nu răspunde acestor cerinţe, astfel că soluţia de admitere a acţiunii principale nu este corectă.
Aşadar, reclamanta avea la dispoziţie altă modalitate de recuperare a debitului, respectiv punerea în a titlului executoriu şi nu acţiunea în pretenţii adresată instanţei judecătoreşti.
(Decizia nr. 148/R-cont/09 Ianuarie 2014)
Prin acţiunea înregistrată la 07.07.2011, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor – ROMSILVA prin Direcţia Silvică Argeş a chemat în judecată pe pârâtul BSA solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 21.582,96 lei cu titlu de despăgubiri.
În motivarea acţiunii a arătat că pârâtul a fost angajat al Ocolului Silvic Rucăr pe postul de pădurar, titular al Cantonului Silvic nr.10 „Dâmbovicioara”.
În urma inspecţiilor de fond efectuate de organele de control, consemnate prin actele de inspecţie nr.806, respectiv 808/02.07.2009, s-a constatat că acesta a creat o pagubă în gestiune, recunoscută ulterior prin semnarea angajamentului de plată nr.807/02.07.2009, respectiv nr.809/2009, în valoare totală de 46.985,37 lei (28.382,46 lei plus 18.602,91 lei). Din această sumă, pârâtul a achitat parţial pagubele produse, rămânând de recuperat diferenţa de 21.582,96 lei.
La rândul său, pârâtul a formulat cerere reconvenţională în data de 08.12.2011, prin care a solicitat anularea angajamentelor de plată nr.806 şi 808/02.07.2009, invocând viciul de consimţământ – –, precum şi obligarea reclamantului la restituirea sumei de 20.831,78 lei, încasată necuvenit.
În motivarea cererii a precizat că a fost obligat de către reclamant să semneze cele două angajamente de plată, pentru suma totală de 46.985,37 lei, reprezentând o aşa zisă pagubă în gestiune, dar fără să i se prezinte un document justificativ privind cuantumul pagubei sau modul de stabilire a acestuia.
Ca atare, a susţinut că la presiunile exercitate de către conducătorul instituţiei şi la ameninţarea cu concedierea a fost nevoit să semneze angajamentele în discuţie.
Totodată, a precizat că reţinerile sunt abuzive, iar angajamentele de plată, în opinia acestuia, nu constituie titluri executorii, astfel că reţinerile lunare trebuiau făcute numai în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
În fine, a precizat că prin Ordonanţa nr.1410/P/19.11.2010 s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, constatându-se că paguba nu a fost cauzată de acesta, constatare întemeiată pe raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauza penală care a stabilit că valoarea reală a prejudiciului este de 4.970,63 lei, dar că pârâtul nu a comis delictul despre care s-a menţionat în verificarea efectuată de comisie.
Tribunalul Argeş – Secţia civilă, prin încheierea din 22.12.2011, în temeiul art.58 alin.1 din OUG nr.59/2000 a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea către serviciul arhivă pentru repartizarea aleatorie unui complet specializat în administrativ fiscal din cadrul aceleiaşi instanţe.
Ca atare, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei secţii sub nr.3348/109/2011, unde s-a administrat proba cu înscrisuri şi interogatoriu.
Prin sentinţa nr.936/08.02.2013, Tribunalul Argeş a admis acţiunea reclamantei, a obligat pe pârât să plătească acesteia suma de 21.582,96 lei, reprezentând debit nerecuperat şi a respins cererea reconvenţională.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut că pârâtul a fost salariat în cadrul reclamantei ocupând funcţia de maistru silvicultor în cadrul Ocolului Silvic Câmpulung, titular al Cantonului silvic nr.10 Dâmbovicioara, funcţie care este asimilată calităţii de gestionar.
În urma unui control efectuat la data de 02.07.2009, s-a stabilit în gestiunea pârâtului un prejudiciu în sumă totală de 46.958,37 lei.
Pârâtul a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului semnând angajamentele de plată nr.806 şi 808/02.07.2009.
Tribunalul a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada că reclamanta ar fi exercitat vreo constrângere împotriva pârâtului pentru a semna aceste angajamente de plată, raportul de muncă al acestuia încetând de la data de 01.07.2009 prin demisie.
Or, potrivit art.270 alin.1 Codul muncii, s-a reţinut că salariaţii răspund patrimonial conform normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
Astfel, în baza angajamentelor de plată semnate de pârât reclamanta a recuperat până la data introducerii acţiunii suma de 25.802,41 lei, rămânând de recuperat suma de 21.582,96 lei.
Ca urmare, în baza textelor legale sus menţionate, tribunalul a admis acţiunea şi obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 21.582,96 lei reprezentând debit nerecuperat.
Faţă de soluţia dată acţiunii principale, în mod corespunzător a fost respinsă ca nefondată cererea reconvenţională.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, pârâtul-reclamant, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă în sensul că:
Instanţa de fond nu a respectat obligaţia consacrată legislativ în dispoziţiile art.261 Cod procedură civilă, potrivit cu care hotărârea instanţei trebuie să cuprinsă în considerentele acesteia situaţia de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Or, se susţine că în cauză motivarea sentinţei instanţei de fond nu răspunde acestor exigenţe legale deoarece nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, ci doar se mulţumeşte să se menţioneze că cererea reconvenţională va fi respinsă deoarece nu s-a făcut dovada constrângerii, dar fără ca instanţa să-i fi încuviinţat şi proba testimonială solicitată prin nota de probatorii din 14.11.2012, prin care ar fi reuşit să probeze această apărare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe pct.9 al art.304 Cod procedură civilă, recurentul-pârât susţine că, în mod greşit instanţa de fond a respins cererea reconvenţională, fără a-i da posibilitatea să dovedească constrângerea suferită prin semnarea angajamentelor de plată.
Pe de altă parte, instanţa de fond nu a analizat înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă o altă situaţie de fapt, în sensul că prejudiciul real este de numai 4.970,63 lei, în loc de 46.985,37 lei, cât i s-a imputat.
În acest sens a fost invocat raportul de expertiză tehnică efectuat în cursul urmăririi penale de către expertul DE, ordonanţa dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Muscel nefiind contestată.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului.
Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor aduse pe temeiurile invocate, reţine că acesta este fondat cu referire la acţiunea principală, pentru cele ce se vor expune în continuare.
Astfel, în ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat pe dispoziţiile pct.7 al art.304 Cod procedură civilă, referitor la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, Curtea îl apreciază ca nefondat.
Într-adevăr, potrivit art.261 alin.5 Cod procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi considerentele pentru care a admis sau a înlăturat susţinerile părţilor, motivarea fiind de esenţa hotărârii.
Analizând conţinutul sentinţei a cărei casare se solicită prin prezenta cale de atac, Curtea reţine că, din modul în care sunt redate considerentele, exprimarea instanţei este într-adevăr concisă, însă ea permite realizarea controlului judiciar.
De altfel, Curtea reţine că în considerentele hotărârii situaţia de fapt nu trebuie expusă în detaliu, aşa cum opinează recurentul-pârât, ci prin modul în care sunt redate argumentele şi textele de lege aplicabile, raţionamentul logico-juridic trebuie să fundamenteze soluţia adoptată, ceea ce în cauză se constată a se fi realizat de către judecătorul fondului.
Prin urmare, nu se poate reţine vreo încălcare adusă dreptului recurentului în cele două calităţi ale sale – de pârât şi de reclamant – potrivit dispoziţiilor art.6 din CEDO.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiilor pct.9 al art.304 Cod procedură civilă, Curtea reţine, că este fondat, dar cu privire la cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 21.582,96 lei reprezentând diferenţă c/val. prejudiciu creat în calitate de titular al cantonului silvic nr.10 Dâmbovicioara.
Astfel, din probatoriul administrat şi recunoaşterile părţilor, Curtea reţine că recurentul-pârât a deţinut funcţia de pădurar în cadrul Ocolului Silvic Rucăr, mai concret, în cantonul silvic nr.10 Dâmbovicioara, funcţie asimilată celei de gestionar, reglementată de dispoziţiile Legii nr.22/1969( modificată prin Legea nr.54/1994)- privind angajarea gestionarilor,constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice”, în raport cu care acesta a şi depus garanţia ce-i revenea.
Analizând actele întocmite în urma inspecţiei de fond efectuate în acest canton, cu nr.806/2009, respectiv 809/2009, Curtea reţine că recurentul-pârât, în funcţia deţinută, a produs o pagubă în patrimoniul intimatei-reclamante, pe care acesta şi-a însuşit-o prin semnarea angajamentelor de plată nr.807/2009, respectiv 809 din aceeaşi dată, în cuantum de 28.382,46 lei, respectiv 18.602,91 lei.
Sub acest aspect, reţinerea instanţei de fond privind stabilirea în sarcina recurentului-pârât a sumei de 21.582,96 lei este corectă.
Însă, lecturând conţinutul art.32 alin.1 din Legea nr.22/1969- modificată, Curtea a reţinut că „la constatarea unei pagube în gestiune, persoana răspunzătoare poate să-şi ia un angajament scris pentru repararea acesteia; angajamentul scris constituie titlu executoriu”.
Acest text se coroborează cu dispoziţiile art.270 alin.1 Codul muncii, potrivit cu care „salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagube materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.
Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile textului precitat (art.32), privind natura juridică a angajamentului de plată, Curtea constată că, sub acest aspect, dezlegarea dată de instanţa de fond litigiului de faţă nu răspunde acestor cerinţe, astfel că soluţia de admitere a acţiunii principale nu este corectă.
Aşadar, reclamanta avea la dispoziţie altă modalitate de recuperare a debitului, respectiv punerea în executare a titlului executoriu şi nu acţiunea în pretenţii adresată instanţei judecătoreşti.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât referitoare la semnarea angajamentelor de plată prin constrângere, pe care şi-a motivat cererea reconvenţională având ca obiect anularea angajamentelor de plată, pe temeiul art.32 alin.2 din Legea nr.29/1969-modificată, Curtea o apreciază ca nejustificată şi în contradictoriu cu probatoriul depus la dosar, din care rezultă că, anterior semnării acestor titluri executorii, reclamantul şi-a înaintat demisia prin retragerea din activitate, conform cererii înregistrată la Ocolul Silvic Rucăr sub nr.740/24.06.2009.
Ca atare, nu se mai poate susţine şi constata că semnarea actelor invocate anterior s-a realizat sub ameninţarea conducerii instituţiei pârâte cu măsura extremă a desfacerii contractului de muncă al acestuia, măsură de natură a-i provoca prejudicii materiale şi morale.
În contextul prezentat nu poate fi primită nici critica legată de faptul că prin respingerea cererii de probatorii din data de 14.11.2012, respectiv a probei testimoniale, acesta nu a reuşit să dovedească constrângerea, atâta vreme cât a rezultat că a demisionat din funcţia ocupată înainte de a se proceda la semnarea actelor prin care a recunoscut paguba creată.
Aşadar, proba testimonială nu era de natură a înfrânge însăşi recunoaşterea recurentului-reclamant cu privire la prejudiciul creat, faptă care l-a determinat să părăsească instituţia înainte de luarea unei măsuri de sancţionare împotriva sa.
Totodată, se va sublinia că invocarea de către reclamant a concluziilor expertizei realizate în cadrul dosarului de urmărire penală privindu-l pe acesta, cu privire la cuantumul sumei imputate, nu are relevanţă, atâta vreme cât acesta a dat dovadă de neglijenţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, împrejurare în raport de care a prezentat demisia de la Cantonul Silvic pe care îl avea în gestionare.
Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.312 alin.3 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat sentinţa în parte, în sensul că a respins cererea principală în tot, şi a menţinut în rest sentinţa cu privire la soluţia de respingere a cererii reconvenţionale.
