Prin sentinţa civilă nr. 583/4.04.2003 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a admis cererea reclamantei S.C. „PT. P.” S.R.L. judeţul Bistriţa-Năsăud împotriva pârâtei S.C. „G.S.” S.R.L. Bistriţa şi s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor materiale ale pârâtei situate la sediul acesteia din B. şi la punctul său de lucru din municipiul Bistriţa.
în motivarea hotărârii, s-a reţinut că reclamanta a acţionat-o în judecată pe pârâtă pentru plata produselor livrate în sumă de 1.336.235.688 lei, creanţa fiind constatată prin acte scrise, respectiv contractul de vânzare-cumpărare şi facturi. Astfel, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 591-596 Cod procedură civilă, pentru instituirea măsurii sechestrului asigurator.
împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta, solicitând admiterea lui şi modificarea sentinţei în temeiul art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă. în motivarea recursului, se susţine că nu a putut achita preţul produselor livrate, deoarece la data de 15 iulie 2001, la societate a avut loc un incendiu devastator care a distrus 90% din baza de producţie. Pârâta a convenit cu reclamanta stingerea obligaţiei de plată prin compensarea cu produse fabricate de S.C. „M.” S.A. Bistriţa, care face parte din grupul de firme condus de acelaşi administrator, dar reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de ridicare a mărfii. Fiind perfect solvabilă, instituirea sechestrului asigurator nu se justifică.
Examinând recursul, Curtea a reţinut următoarele. Reclamanta a chemat în judecată pe pârâta S.C. „G.S.” S.R.L. Bistriţa, pentru obligarea sa la plata preţului produselor livrate în sumă de 1.336.235.688 lei, acţiune ce formează obiectul dosarului aflat pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
în cazul cererilor de chemare în judecată care au ca obiect plata unei sume de bani, reclamantul creditor, pentru a preveni actele de înstrăinare de bunuri mobile ale debitorului, care ar periclita executarea silită în viitor a hotărârii ce se va obţine, poate recurge la măsura sechestrului asigurator. Această măsură constă în indisponibilizarea unei cantităţi de bunuri mobile ale debitorului pârât, care urmează a fi vândute silit pentru realizarea creanţei creditorului, dacă în momentul în care acesta a obţinut hotărârea definitivă, debitorul nu îşi va executa obligaţia în mod benevol.
Pârâta recurentă nu neagă existenţa creanţei, ci invocă intervenirea unei convenţii de stingere a creanţei prin compensarea cu o cantitate de marfă, ce urma a fi livrată de o altă firmă. De asemenea, susţine că este solvabilă şi, de aceea, nu se impune instituirea sechestrului asigurator. Sechestrul este o măsură asiguratorie cu caracter temporar, care nu-i poate fi refuzată creditorului care îndeplineşte cerinţele legale şi care doreşte, astfel, să se pună la adăpost de eventualitatea înstrăinării de către debitor a bunurilor proprietatea acestuia şi care ar putea fi supuse în viitor, executării silite.
împrejurarea că, la data formulării acţiunii în pretenţii, debitorul este solvabil este irelevantă în cauză. El poate deveni insolvabil până la rămânerea definitivă a hotărârii, fie prin vânzarea bunurilor sale, fie în alt mod. De aceea, legea permite creditorului să-şi asigure în viitor posibilitatea executării creanţei prin silită.
Pentru aceste considerente, instituirea sechestrului asigurator este legală.
Dar, în cauză se ridică o altă problemă, aceea a cauţiunii pe care o datorează creditorului.
Potrivit art. 1 Cod comercial, în cauzele comerciale se aplică dispoziţiile Codului comercial, iar acolo unde legea nu dispune, se completează cu dispoziţiile din Codul civil.
Instituţia sechestrului asigurator este reglementată atât de Codul comercial prin art. 907-908, cât şi de Codul de procedură civilă, prin art. 591-596.
Litigiul dintre părţi fiind de natură comercială, îi sunt aplicabile dispoziţiile în materie ale art. 907-908 Cod comercial, potrivit cărora sechestrul se va putea înfiinţa într-o cauză comercială numai cu dare de cauţiune, completându-se cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, având în vedere faptul că, prin art. VIII din O.U.G. nr. 138/2000, modificat prin O.U.G. nr. 59/25.04.2001, au fost păstrate în vigoare cele două articole privitoare la sechestrul asigurator în acţiune comercială.
Dispoziţiile Codului de procedură civilă nu prevăd obligativitatea, ci numai posibilitatea obligării creditorului la plata unei cauţiuni.
Instanţa de fond a soluţionat cauza după dispoziţiile legii civile, nu comerciale şi, de aceea, nu a obligat-o pe reclamantă la plata cauţiunii. Sub acest aspect, sentinţa este nelegală, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, pentru acest motiv, recursul pârâtei a fost admis în parte şi sentinţa modificată, în sensul că, reclamanta a fost obligată să depună o cauţiune în sumă de 75.000.000 lei, în termen de 20 de zile de la pronunţarea deciziei.
Potrivit art. 529 alin. ultim Cod procedură civilă, nedepunerea cauţiunii în termenul fixat de instanţă atrage desfiinţarea de drept a sechestrului.
Curtea de Apel Cluj, decizia civilă nr. 962 din 4 iunie 2003
Notă: Măsura sechestrului asigurator are, într-adevăr, un caracter temporar însă, în materie comercială, deşi hotărârile pronunţate în prima instanţă sunt executorii, instanţa de fond nu poate respinge, ca rămasă fară obiect, cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator, pe considerentul că se pronunţă asupra cererii o dată cu soluţionarea fondului cauzei, chiar şi pentru considerentul că după obţinerea titlului executoriu, sechestrul asigurator se transformă în sechestru definitiv.
Mai mult decât atât, există opinii în literatura de specialitate, potrivit cărora obţinerea unei hotărâri de admitere a acţiunii pe fond, transformă de drept sechestrul provizoriu în sechestru definitiv.
Măsura sechestrului asigurator nu poate opera doar până la soluţionarea fondului cauzei în primă instanţă, aspect care rezultă şi din conţinutul art. 596 Cod procedură civilă. Faptul că valorificarea bunurilor nu se va putea face decât după ce creditorul a obţinut titlul executoriu, confirmă faptul că măsura asiguratorie îşi răsfrânge efectele după momentul obţinerii titlului executor, în înţelesul dat de articolele cuprinse în Secţiunea I Capitolul I Cartea V Cod procedură civilă.
