Prin cererea formulata la data de 17 mai 2010 si înregistrata pe rolul Judecatoriei Tg-Jiu, sub nr. 8740/318/2010, reclamantul M.T. a chemat în judecata pe pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finantelor, solicitând instantei ca, prin sentinta ce va pronunta, sa se dispuna obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 lei RON, reprezentând daune morale ce se cuvin pentru suferintele sale si ale parintilor sai, ca urmare a deportarii în Transnistria pe motive etnice, precum si la cheltuieli de judecata.
În motivarea actiunii, reclamantul a aratat ca, la data de 1 iulie 1942, a fost ridicat de la domiciliu împreuna cu parintii sai, de catre organele de represiune ale statului si îmbarcati în vagoanele de transport marfa pentru a fi transportati în Transnistria, ca în timpul transportului au avut conditii total necorespunzatoare, fiind înghesuiti câte 100-150 de persoane în vagon, ca ferestrele de aerisire au fost acoperite cu scânduri batute în cuie pentru ca nimeni sa nu poata iesi, mergând saptamâni în sir fara apa si fara mâncare, flamânzi, goi, si batuti de jandarmi ca la destinatie, au fost cazati în grajd de vite câte 30-40 de persoane într-un spatiu restrâns, fara usa si geam, dormeau pe jos, neavând geamuri la ferestre si fara usi; ca au fost folositi la munci grele, la spartul pietrei, la repararea drumurilor si a terasamentelor de cale ferata, la fasonatul lemnelor, la taierea salciilor de pe malul Bugului, la taierea lemnelor în paduri, fiind hraniti cu apa si putina pâine, iar datorita înfometarii si frigului multe persoane mureau.
În drept, reclamantul si-a întemeiat cererea pe prevederile Legii nr.189/2000, Decretul – Lege nr.118/1990 si art. 998-999 Cod civil.
La dosar, a fost depusa întâmpinare de catre pârâta Directia Generala a Finantelor Publice Gorj, în numele si pentru pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, în situatia în care reclamantul si-a întemeiat pretentiile pe dispozitiile OG nr.105/1999.
S-a invocat exceptia netimbrarii cererii, având în vedere faptul ca reclamantul si-a întemeiat actiunea pe dispozitiile art.998-999 si exceptia prescrierii dreptului la actiune, întrucât a fost depasit termenul prevazut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei, a aratat ca actiunea nu este întemeiata, deoarece reclamantul nu a facut dovada consecintelor grave suferite pe plan fizic si psihic, masura în care valorile sale morale si drepturile fundamentale au fost lezate, invocând jurisprudenta CEDO, solicitând judecarea cauzei si în lipsa.
Prin sentinta civila nr. 6755/18.10.2010, pronuntata de Judecatoria Tg-Jiu, în dosarul nr. 8740/318/2010, a fost respinsa exceptia de netimbrare a actiunii si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive.
A fost admisa exceptia prescriptiei dreptului material la actiunea precizata si a fost respinsa actiunea precizata formulata de reclamantul M.T. împotriva pârâtului Statul Român – prin Ministerul de Finante, ca fiind prescrisa.
Instanta a respins exceptia de netimbrare a actiunii, retinând ca obiectul dosarului consta în daune morale solicitate ca urmare a deportarii fortate în regimul Antonescu, fiind aplicabile dispozitiile art.15 lit. f ind.1 din Legea nr.146/1997 privind taxele de timbru, ce prevad ca sunt scutite de plata taxei de timbru actiunile ce vizeaza stabilirea si acordarea de despagubiri persoanei fizice pentru daunele morale aduse onoarei, demnitatii, reputatiei, vietii intime, familiale sau private, ori dreptului la imagine.
Exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de pârâta prin întâmpinare, instanta a respins-o.
În legatura cu exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, instanta a retinut ca prescriptia dreptului la actiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curga de la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atât paguba cât si pe cel care raspunde de ea, asa cum rezulta din prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul – Lege nr.167/1958.
Toate aceste dispozitii legale enuntate sunt norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile, fiind satisfacuta astfel exigenta din perspectiva jurisprudentei CEDO, a respectarii dreptului la un proces echitabil, de acces la instanta (cauza Hentrich împotriva Frantei). În aceeasi ordine de idei, CEDO s-a mai pronuntat în sensul urmator: “având în vedere ca reglementarea privind formalitatile si termenele ce trebuie respectate este menita sa asigure buna administrare a justitiei si respectul principiului securitatii juridice, cei interesati trebuie sa se poata astepta ca aceste reguli sa fie puse în aplicare”, “iar instantele nationale sunt cele care, în primul rând, trebuie sa se pronunte cu privire la regimul de prescriptie extinctiva în dreptul intern”. (Cauza Virgil Ionescu împotriva României paragrafele 43 si 52), neexcluzând posibilitatea stingerii unui drept de creanta prin prescrierea dreptului la actiune (Cauza Weissman si altii împotriva României – paragraful 68).
În cauza de fata, la data de 7 iunie 2010, reclamantul a formulat împotriva Statului Român o actiune în pretentii, solicitând despagubiri banesti pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morala, întemeindu-si în drept cererea pe dispozitiile art. 998 si urm. Cod civil, norme de drept comun care reglementeaza regulile ce guverneaza raspunderea civila delictuala.
Pe de o parte, activitatea delictuala invocata de reclamant a durat pâna în anul 1944, inclusiv, si pe de alta parte, pâna în anul 1989 reclamantul era în imposibilitatea obiectiva sa formuleze mai înainte de anul 1990 o astfel de actiune cu un asemenea obiect – întrerupatoare de prescriptie în sensul art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958 , actiune pe care sa o îndrepte împotriva statului caracterizat printr-un regim totalitar. Ca urmare a acestei situatii, instanta a apreciat ca a operat suspendarea cursului prescriptiei potrivit art. 13 lit. a din decret.
Începând cu anul 1990, s-a instaurat un nou regim democratic, care a recunoscut activitatea de reprimare realizata de stat prin structurile sale, motiv pentru care s-au emis o serie de acte normative speciale pentru categorii de persoane afectate de regimul totalitar. În aceasta situatie, se pune întrebarea pâna când a durat suspendarea cursului prescriptiei si care este momentul de la care (cel mai devreme) si pâna la care (cel mai târziu), se putea formula o astfel de actiune fundamentata pe dreptul comun.
Instanta a apreciat ca în cauza de fata Statul Român a acceptat nedreptatile suferite de deportati prin emiterea OG nr.105/30.08.1999, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, aprobata prin Legea nr.189/2000, care prevede anumite drepturi de care beneficiaza persoanele care se încadreaza în astfel de situatii.
S-a constatat ca acest act normativ a fost modificat prin Legea nr. 586/2002 care prevede ca cererile prevazute la art. 7 alin. 2 din OG nr. 105/1999 se depun pâna la 31 decembrie 2003, iar ulterior, prin art. II din Legea nr.323/2004, s-a statuat ca cererile prevazute la art.7 alin 2 din OG nr.105/1999 se depun pâna la 31 decembrie 2006.
Coroborând dispozitiile legale cu situatia deportatilor, instanta a apreciat ca perioada în care reclamantul era tinut sa dovedeasca abuzurile regimului Antonescu s-a încheiat la data de 31.12.2006, iar actiunea a formulat-o la data de 7.06.2010, dupa aproximativ patru ani de zile.
A retinut instanta ca pâna la aparitia acestui act normativ, se poate sustine in mod întemeiat ca prescriptia extinctiva a fost suspendata, în conformitate cu dispozitiile art. 13 lit. a din acelasi act normativ, întrucât cel împotriva caruia ea curge , a fost împiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de întrerupere.
Dar, dupa aparitia acestui act normativ, nu se poate afirma acelasi lucru, întrucât prin lege se reglementeaza dreptul persoanei de a solicita unele drepturi ca urmare a persecutiei la care au fost supuse. Prin lege sunt asigurate pârghii suficiente pentru valorificarea reala a acestui drept, iar procedura se declansa prin formularea unei cereri în acest sens de catre persoana îndreptatita.
În consecinta, perioada cuprinsa între momentul intrarii în vigoare a legii si data formularii cererii nu reprezinta o situatie de întrerupere a prescriptiei, deoarece nu au intervenit evenimente exterioare si piedici insurmontabile cu caracter extraordinar, absolut imprevizibile si inevitabile, care sa-l fi pus pe reclamant în situatia de a nu putea face un act întrerupator de prescriptie – potrivit art. 13 lit. a si art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958.
A constatat instanta ca actiunea reclamantului este formulata la 7 iunie 2010, astfel ca a fost depasit termenul de trei ani prevazut de Decretul nr.167/1958 – art.3.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel apelantul reclamant M.T, criticând-o pentru netemeinicie si nelegalitate, aratând ca în mod eronat instanta a apreciat ca aceste despagubiri au caracter patrimonial, întrucât daunele morale sunt socotite nepatrimoniale.
Prin decizia civila nr.15 din 21.01.2001, Tribunalul Gorj a respins apelul.
Instanta de apel a retinut, în esenta, ca exceptia prescriptiei extinctive a fost corect solutionata de prima instanta, întrucât dreptul pe care-l valorifica reclamantul prin promovarea actiunii este un drept de creanta, deci un drept patrimonial supus prescriptiei.
A motivat instanta ca dreptul la actiune s-a nascut la data repatrierii în 1944, dar reclamantul a fost în imposibilitatea obiectiva, existând obstacole insurmontabile pentru a formula anterior anului 1990 actiune în justitie cu efect întreruptiv de prescriptie în sensul art. 16 din Decretul nr.167/1958, retinând ca a fost suspendat însa cursul prescriptiei extinctive pâna la intrarea în vigoare a Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România cu începere de la 6.09.1940 pâna la 6.03.1945, din motive etnice.
A mai retinut tribunalul ca reclamantul a beneficiat de drepturile prevazute de Legea nr.189/2000 începând cu data de 1.03.2003, asa cum rezulta din Hotarârea nr.416/28.12.2005, astfel ca în cazul sau dreptul la actiune s-a nascut cel mai târziu la data de 20.06.2003 , când a cunoscut cine este raspunzator de prejudiciul moral cauzat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea ambelor hotarâri si trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurentul a sustinut ca cele retinute de instante în privinta drepturilor de care a beneficiat în baza legilor speciale sunt irelevante în cauza, întrucât în baza acelor legi a beneficiat de daune materiale, pe când prin actiune a solicitat daune morale care au caracter nepatrimonial, necuantificabil în bani.
A mai sustinut, într-o teza subsidiara, ca dreptul la actiunea întemeiata pe art. 998 – 999 Cod civil – a început sa curga de la data de 22 ianuarie 2010, când a aparut în Ziarul “Evenimentul zilei” un articol privitor la acordarea daunelor morale unei persoane pentru deportarea la care a fost supusa.
Recursul este nefondat.
În mod corect, instantele au retinut caracterul prescriptibil al actiunii în plata de daune întemeiata pe dispozitiile art. 998 – 999 Cod civil, daune pentru prejudiciul moral – cauzat reclamantului si autorilor sai prin masura abuziva a deportarii acestora în Transnistria în perioada 1942 – 1944.
Trebuie facuta distinctia ce se impune între imprescriptibilitatea drepturilor nepatrimoniale si prescriptibilitatea dreptului la actiunea în repararea prejudiciului moral cauzat prin vatamarea unui drept nepatrimonial.
Imprescriptibilitatea drepturilor personale nepatrimoniale a fost prevazuta ca o garantie a protectiei acestor drepturi.
Din categoria acestor drepturi imprescriptibile fac parte în primul rând drepturile personalitatii, drepturile morale de ori drepturile derivate din starea civila si capacitatea civila a persoanei, precum dreptul la la domiciliu, la viata, la sanatate, la libertate.
Principiul imprescriptibilitatii drepturilor nepatrimoniale se întemeiaza pe caracterul “intuituu personae” si perpetuu al acelor drepturi inseparabile de persoana umana.
În speta, nu se pun în discutie asemenea drepturi personale nepatrimoniale, ci dreptul la actiunea în repararea prejudiciului moral cauzat prin vatamarea unor asemenea drepturi personale nepatrimoniale, respectiv dreptul al actiunea în repararea prejudiciului cauzat prin masura abuziva a deportarii luata de autoritatile Statului Român în perioada 1942 – 1944 – actiune cu caracter patrimonial.
Sustinerile recurentului ca daunele morale sunt de natura nepatrimoniala, nu se pot retine. Dupa cum am aratat deja, drepturile nepatrimoniale sunt drepturi subiective intim legate de persoana titularului, lipsite de continut economic, nesusceptibile de evaluare baneasca.
Daunele solicitate, chiar daca sunt daune morale (în sine nepatrimoniale) repararea lor poate fi atât nepatrimoniala, cât si patrimoniala.
Cât priveste actiunea în reparatie morala nepatrimoniala ea este, ca si drepturile personale nepatrimoniale, încalcata, imprescriptibila extinctiv ( art 54-56 din Decretul nr.31/1954) pentru ca “ubi eadem est ratio ibi eadem solutio debit”.
Dimpotriva actiunea în reparatie patrimoniala a daunei morale cade sub actiunea prescriptiei extinctive, fiind deci prescriptibila. Dreptul la repararea prejudiciului este în fond o creanta si ca în cazul oricarei alte creanta, dreptul la actiunea în realizarea ei este în principiu prescriptibil conform dreptului comun ( art. 1 alin 1 din Decretul nr. 167/1958).
Prejudiciul moral constituie o consecinta negativa, nesusceptibila de o valoare concreta pecuniara care rezulta din lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, cum este, în speta, dreptul la viata, dreptul la libertate. Repararea acestui prejudiciu are ca finalitate producerea unei satisfactii de ordin moral pentru suferintele cauzate pe plan psihic sau fizic, prin încalcarea dreptului. Daunele morale au în vedere repararea prejudiciului raportat la urmarile în viata sociala, importanta valorilor morale lezate, intensitatea la care au fost percepute consecintele vatamarii si masura în care a fost afectata situatia materiala, familiala, profesionala si sociala a victimei.
Prin urmare, daunele morale, chiar daca nu pot fi cuantificate ca în cazul daunelor materiale, ele au continut economic, deoarece prin promovarea actiunii se urmareste dobândirea unor despagubiri de ordin material, o compensare baneasca.
Aceste despagubiri trebuie sa fie drepturi echitabile, rezonabile si proportionale cu gravitatea si suferintele cauzate prin masurile abuzive luate, precum a fost deportarea pe motive etnice.
Despagubirile sunt acordate, asa cum s-a retinut în jurisprudenta CEDO, ca o reparatie pentru starea de teama, de nesiguranta cauzata prin vatamarea drepturilor personale, urmarindu-se realizarea unei satisfactii echitabile în considerarea prejudiciului material si moral, ambele apreciate în echitate.
Posibilitatea compensarii prejudiciului moral are drept scop, nu atât repunerea victimei într-o situatie similara cu cea avuta anterior încalcarii dreptului nepatrimonial, cât a-i produce satisfactia de ordin moral, susceptibila mai mult de recunoasterea si condamnarea însasi a masurii abuzive luata împotriva sa, contrara drepturilor omului.
Daunele morale, reflectându-se în compensatie baneasca, capata un caracter pecuniar, ele devin un drept de creanta cu caracter patrimonial.
Prin actiunea formulata, reclamantul tinde a valorifica pretentii patrimonial, actiunea sa fiind în reparatie patrimoniala a daunei morale, iar nu o actiune în reparatie morala.
Instantele au aplicat corespunzator dispozitiile art.8 din Decretul nr.167/1958 – dispozitii incidente în cazul actiunii în raspundere pentru pagube cauzate prin fapta ilicita si în cazuri similare – tinând cont de împrejurarile spetei.
S-a tinut cont ca se cere repararea unei pagube suferita anterior anului 1989, prin tratamente inumane si prigoana politica, paguba cu un caracter deosebit de complex ce nu poate fi legata sub aspectul cunoasterii întinderii, doar de momentul caderii regimului comunist.
De aceea, s-a avut în vedere ca moment de începere a cursului prescriptiei data la care reclamantul a obtinut în temeiul Legii nr.189/2000 despagubiri prin hotarârea Comisiei Judetene de Pensii Gorj – în considerarea aceleiasi pagube – retinând corect ca acela a fost momentul la care reclamantul si-a putut forma o imagine clara a pagubei morale suferite sub toate aspectele si a aprecierii daca indemnizatia acordata în cuantum stabilit legal, acopera integral paguba.
Regula speciala de determinare a începutului prescriptiei extinctive, cuprinsa în art. 8 din decret se distinge prin stabilirea alternativ – a doua momente de la care prescriptia poate începe sa curga si anume, fie de la momentul subiectiv al cunoasterii pagubei si pe cel care raspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia, dupa împrejurari, sa cunoasca aceste elemente.
Nu se poate retine, cum pretinde recurentul, ca termenul prescriptiei a început sa curga de la data publicarii unui articol într-un cotidian – pentru ca ar însemna a lasa ca începerea prescriptiei sa depinda de fapte aleatorii, doar de elemente subiective.
Or, tocmai pentru a înlatura neajunsul de a amâna un timp prea îndelungat începerea cursului prescriptiei, art. 8 din Decretul nr.165/1958 a stabilit un moment obiectiv de la care începe sa curga prescriptia – si anume data când pagubitul trebuia sa cunoasca atât paguba, cât si pe cel raspunzator de paguba.
Nu se poate retine ca întemeiata nici sustinerea recurentului ca prin legile speciale s-a reglementat doar acordarea de daune materiale, nu si acordarea de daune morale, întrucât atât din dispozitiile Decretului – Lege nr.118/1990 , cât si ale legilor ulterioare de completare, rezulta ca indemnizatiile s-au acordat ca o reparatie patrimoniala a prejudiciului moral.
Fata de toate aceste considerente, nu se constata existenta unor motive de casare ori de modificare a deciziei urmând a se respinge, ca nefondat, recursul.
