Prin sentinţa civilă nr. 709/21.11.2007 a Tribunalului Brăila, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul S.O. Făurei în contradictoriu cu pârâta G.A.E. şi în consecinţă:
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 50.996 lei reprezentând despăgubiri.
S-a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la acest tribunal sub nr. 2688/113/8 iunie 2006, reclamantul S.O. Făurei cheamă în judecată pe pârâta G.A.E. pentru a fi obligată să plătească suma de 50.996 RON reprezentând cheltuieli suportate de reclamant pentru pregătirea pârâtei ca medic specialist.
Reclamantul a susţinut că a încheiat cu pârâta contractul individual de muncă nr. 11 din 7 aprilie 2000, în baza căruia aceasta trebuia să presteze muncă de medic în cadrul instituţiei reclamante. La aceeaşi dată – 7 aprilie 2000 – pârâta a semnat actul adiţional la contractul de muncă prin care s-a obligat ca după terminarea rezidenţiatului (specializarea în domeniul pediatrie) să funcţioneze minim 5 ani în această specialitate în cadrul S.O. Făurei. În caz contrar, s-a obligat să suporte toate cheltuielile efectuate pentru pregătirea sa ca medic specialist.
Pârâta, după trecerea perioadei de specializare, şi-a dat demisia, situaţie în care reclamantul a emis decizia nr. 4/6.02.2006 şi a promovat acţiunea de faţă.
Pârâta, prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii iar pe fond – respingerea acţiunii ca nefondată.
Pârâta s-a apărat, susţinând că actul adiţional la contractul de muncă l-a semnat ca urmare a constrângerii morale ce a suportat-o.
În lipsa unui asemenea act adiţional nu putea fi admisă la examenul de rezidenţiat şi nu se putea specializa în domeniul dorit. La semnarea actului adiţional nu i-a fost adusă la cunoştinţă suma sau elementele care să determine suma de plată în cazul când nu s-ar întors să lucreze ca medic specialist la S.O. Făurei.
Pârâta a mai arătat că suma de bani pretinsă prin acţiune a fost de fapt suportată de la bugetul statului, aşa cum prevede art.5 al.2 din OUG nr.58/2001. Prin urmare, nu S.O. Făurei are dreptul să o solicite.
Pe fond, acţiunea nu este fondată, întrucât nu i se poate solicita restituirea salariului pe care l-a primit pentru munca prestată, fără a i se încălca drepturile fundamentale.
Tribunalul, pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, a reţinut următoarele:
În baza actului adiţional din 7 aprilie 2000 la contractul individual de muncă, încheiat între reclamant şi pârâtă, cea din urmă s-a obligat ca după terminarea rezidenţiatului să funcţioneze minim 5 ani în calitate de medic specialist în cadrul S.O. Făurei.
În caz de nerespectare a acestei clauze, pârâta s-a obligat să suporte toate cheltuielile legate de pregătirea sa ca medic specialist.
Acest înscris numit „act adiţional” are valoarea unui contract, în domeniul dreptului muncii şi, fiind legal întocmit, are putere de lege între părţile semnatare.
Apărarea pârâtei G.A.E. în sensul că a fost constrânsă să semneze actul adiţional de necesitatea de a se specializa, nu este de natură să lipsească de efecte actul adiţional. Pârâta nu a făcut dovezi că voinţa sa de a contracta a fost alterată, iar actul nu a fost anulat.
Tot pe baza susţinerilor părţilor, tribunalul a mai reţinut că, după ce pârâta şi-a terminat perioada de rezidenţiat şi-a dat demisia, determinând angajatorul să o concedieze.
Urmare a acestui fapt, reclamantul a calculat sumele pe care le-a cheltuit pentru pregătirea pârâtei ca medic specialist şi a promovat acţiunea de faţă.
Fiind cunoscut statutul reclamantului de instituţie bugetară, fiind finanţat direct de la bugetul statului sau prin C.A.S., reclamantul are calitatea de ordonator terţiar de credite şi titular de buget propriu. Suma de bani solicitată prin acţiune a fost cheltuită de reclamant pentru specializarea pârâtei, în baza reglementărilor ce se găsesc în dispoziţiile OUG nr. 58/2001 dar şi a actului adiţional la contractul individual de muncă al pârâtei. În lipsa actului adiţional, S.O. Făurei nu ar fi cheltuit suma de 50.996 lei, iar dacă pârâta ar fi respectat obligaţia de a lucra în cadrul S.O. Făurei ca medic specialist timp de cinci ani după rezidenţiat cheltuiala de mai sus ar fi fost recuperată prin serviciile medicale pe care aceasta le-ar fi prestat. Pentru aceste considerente este nefondată excepţia invocată în apărare privind lipsa de interes a reclamantului în promovarea acţiunii.
Întrucât pârâta a înţeles să demisioneze, adică să-şi exprime în mod clar intenţia de a înceta raporturile de muncă cu S.O. Făurei, în mod legal şi temeinic angajatorul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor efectuate. Acţiunea reclamantului se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 270 în referire la art. 188 şi următoarele din Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile OUG nr. 58/2001 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiarii şi activităţi de cercetare medicală în sectorul sanitar.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs pârâta G.A.E., considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
1. A considerat că este întemeiată excepţia lipsei de interes a reclamantului.
Astfel, a susţinut că reclamantul nu este titularul creanţei invocate în prezenta cauză pentru că drepturile salariale ale rezidenţilor din primii doi ani de rezidenţiat se suportă din bugetul Ministerului Sănătăţii, conform art. 5 alin. 2 din OUG nr. 58/2001.
2. Pe fondul cauzei, a precizat că, la data semnării contractului individual de muncă şi a actului adiţional, 07.04.2000, era în vigoare Ordinul nr. 1214/1993 privind înfiinţarea rezidenţiatului ca formă de pregătire în specialitate a medicilor şi farmaciştilor, act normativ ce nu prevedea răspunderea materială în sarcina medicului rezident.
Ulterior angajamentului luat la data de 07.04.2000, a intrat în vigoare OUG nr. 259/07.12.2000 care, la data de 19.04.2001 era abrogat explicit de OUG nr. 58/2001 care, la rândul ei, a suferit mai multe modificări.
Astfel, a arătat recurenta că, în prezent, există două cerinţe legale în ceea ce priveşte răspunderea medicului rezident şi anume respectarea legislaţiei în vigoare şi respectarea normelor Uniunii Europene cu privire la libera circulaţie a persoanei.
Unica răspundere ce îi revine este asumată în temei contractual, respectiv contractul nr. 11/07.04.2000 completat prin act adiţional.
Ori, contractul individual de muncă respectiv actul adiţional prevede obligaţia sa de a suporta toate cheltuielile legale efectuate pentru pregătirea sa ca medic specialist şi nicidecum ceea ce a solicitat reclamantul.
A precizat că legea părţilor-contractele se supun normelor în vigoare de la data semnării respectiv Ordinul nr. 1214/1993, act ce nu stabileşte nici un fel de răspundere materială a medicului rezident.
Angajamentul său a fost de a suporta cheltuielile efectuate pentru pregătirea sa ca medic specialist ori cheltuielile reclamantului au fost de rezidenţiat.
3. Nu se face o distincţie clară între cheltuieli legale efectuate cu pregătirea ca medic specialist şi drepturi salariale, fiind inadmisibil şi în totală contradicţie cu dispoziţiile legale în vigoare obligarea unei persoane la restituirea sumelor de bani cu titlu de drepturi salariale primite în contul muncii prestate.
În concluzie, a învederat că sentinţa recurată este greşit întemeiată în baza reglementărilor OUG nr. 58/2001 iar speţa de faţă nu se întemeiază pe tărâmul juridic al instituţiei formării profesionale, pentru a fi aplicabile disp. art. 188 şi 207 Codul muncii.
Astfel, instanţa a pronunţat o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
În drept, a invocat disp. art. 304 indice 1 C.pr. civilă.
Prin decizia civilă nr. 121 din 27.02.2008 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta G.A. împotriva sentinţei civile nr. 709/21.11.2007 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. 2688/113/2006.
Au fost avute în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a reclamantului, invocată de către recurenta pârâtă, s-a apreciat că în mod corect a fost respinsă de către prima instanţă.
Astfel, faptul că fondurile sunt alocate spitalelor de către M.S. sau C.N.A.S. nu înseamnă că pârâta nu are nici o obligaţie de restituire a sumelor cheltuite de reclamanta intimată pentru pregătirea sa profesională, recurenta având raporturi de muncă cu S.O. Făurei.
Unităţile bugetare arătate mai sus alocă fonduri pentru plata salariilor, aşa cum a învederat recurenta însă, corect, răspunderea materială a pârâtei recurente este faţă de angajator, cu care are raporturi de muncă şi nu faţă de ceilalţi ordonatori de credite, cu atât mai mult cu cât temeiul de drept al acţiunii este art. 270 din Codul muncii, în baza căruia răspunderea materială a salariatului este faţă de angajatorul său şi faţă de alte persoane, indiferent de faptul că sunt ordonatori principali sau secundari de credite.
Este cert faptul că fondurile au fost alocate într-adevăr, reclamantei intimate de către ordonatorul de credite însă au fost cheltuite de aceasta pentru pregătirea profesională a recurentei astfel că, în mod corect este titularul dreptului pretins.
Afirmaţia recurentei în sensul că, potrivit notei de calcul depusă la dosarul de fond, s-au efectuat cheltuieli reprezentând drepturi salariale ale recurentei nu s-a reţinut deoarece din această notă de calcul rezultă că suma reprezintă cheltuieli efectuate de unitate pentru pregătirea ca medic specialist în perioada 17.04.2000-31.12.2005 constând în drepturile salariale primite în perioada şcolarizării, şi deci este arătat în ce constă prejudiciul adus unităţii.
Pentru aceste considerente, nu s-a reţinut ca fiind întemeiat primul motiv de recurs.
Asupra fondului cauzei, de asemenea, s-a apreciat ca fiind legală şi temeinică sentinţa primei instanţe pentru următoarele motive:
S-a reţinut că recurenta reclamantă a semnat actul adiţional la contractul individual de muncă, la data de 07.04.2000.
Chiar dacă actul normativ în vigoare la acea dată (Ordinul nr. 1214/1993) nu prevedea răspunderea materială în sarcina medicului rezident, devin incidente dispoziţiile Codului muncii care nu interzic încheierea un act prin care salariatul să îşi asume anumite obligaţii, atât timp cât şi în cadrul relaţiilor de muncă este instituit principiul libertăţii contractuale.
De altfel, chiar şi prin art. 8 din Codul muncii s-a instituit principiul consensualismului şi al bunei credinţe în relaţiile de muncă.
Şi în materia dreptului muncii se aplică regulile generale specifice ale dreptului civil, cu distincţiile particulare care nu se aplică în cazul de faţă, potrivit disp. art. 295 din Codul muncii.
Prin art. 969 Cod civil este consacrat principiul libertăţii actelor juridice civile, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Deci, dacă se respectă legea şi morala, subiectele de drept sunt libere să încheie convenţii sau orice acte juridice.
Unul din efectele acestui principiu este şi acela că, în cazul în care încheie un act juridic, părţile sunt libere să stabilească aşa cum doresc, conţinutul acestuia numai cu condiţia să se încadreze în limitele prevăzute de lege.
Aşa cum s-a arătat mai sus clauzele actului adiţional nu încalcă în nici un fel dispoziţii imperative ale legii
Prin semnarea actului adiţional de către recurenta pârâtă şi acordul acesteia la suportarea cheltuielilor de şcolarizare nu se încalcă nici o prevedere legală imperativă ci este doar o asumare a unei obligaţii de către recurentă neinterzisă de legea specială în vigoare la acel moment.
Nici Codul muncii nu prevede obligaţii dar nici nu interzice încheierea de acte juridice prin care părţile să îşi poată exprima opţiunile.
Din aceste motive nu s-a reţinut ca întemeiată nici susţinerea recurentei în ceea ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în prezent deoarece analizăm prevederile legale în vigoare la data semnării actului adiţional.
Mai mult, acţiunea este întemeiată pe disp. art. 270 din Codul muncii care instituie răspunderea salariaţilor.
În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei în sensul că este interzisă munca forţată, arătăm că acest aspect a fost analizat şi de către Curtea Constituţională care, prin decizia nr. 271/2005, s-a pronunţat asupra conformităţii textului art. 195 alin. 1, 2 şi 3 din Codul muncii cu dispoziţiile legii fundamentale.
A arătat Curtea Constituţională că norma prohibitivă nu este absolută ci doar condiţionează iniţiativa salariatului de a înceta un contract de muncă de suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională şi, implicit, de respectarea unei obligaţii asumate prin act adiţional.
Această dispoziţie din Codul muncii interzice salariatului doar iniţierea încetării contractului de muncă înainte de expirarea timpului prevăzut în actul adiţional, în care trebuia să presteze munca în folosul angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională. Salariatul nu este ţinut cu forţa la acel loc de muncă însă, dacă nu îşi respectă obligaţia asumată prin actul adiţional, poate fi obligat să restituie angajatorului cheltuielile suportate de acesta. În acest mod, nu se încalcă nici una din normele Uniunii Europene.
Nu s-a reţinut ca întemeiată nici afirmaţia recurentei în sensul că au fost efectuate cheltuieli pentru rezidenţiat iar angajamentul a fost legat de pregătirea sa ca medic specialist, întrucât din nota de calcul rezultă că se au în vedere cheltuielile efectuate de unitate pentru pregătirea ca medic specialist şi nu de rezidenţiat.
Chiar dacă în actul adiţional nu era precizat cuantumul cheltuielilor, arătăm că această creanţă este determinabilă, fiind specificat „cheltuieli legale efectuate pentru pregătirea ca medic specialist”.
Ori, dacă pregătirea a avut loc în anii 2000-2005, nu era nicidecum posibilă cuantificarea unei sume prin actul adiţional întocmit în anul 2000.
Referitor la distincţia între cheltuielile efectuate cu pregătirea ca medic specialist şi drepturi salariale, s-a apreciat că suma solicitată de intimată reclamantă este echivalentă cu drepturile salariale încasate pe perioada rezidenţiatului, proporţional cu perioada nelucrată.
În consecinţă, în baza disp. art. 312 alin. 1 C.p.civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă G.A.E., hotărârea instanţei de fond fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii.(V.F.)
