Drept fiscal. Impozite şi taxe locale.
Art. 282 şi 248 din Codul fiscal,
art. 26 alin. 5 din O.U.G. nr. 45/2003,
art. III din Legea nr. 343/2006
În condiţiile în care taxa de salubritate contestată nu este, în realitate, o taxă în sensul art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003, nu poate fi aplicat nici termenul de 15 zile prevăzut de alin. 5 al art. 26. Prin urmare, în privinţa procedurii de contestare aplicabile sunt dispoziţiile dreptului comun la data formulării acţiunii, respectiv dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
Contribuţia bănească impusă persoanelor juridice prin hotărârea contestată este nelegală având figura juridică a unui impozit, definit de art. 2 pct. 37 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 ca fiind o prelevare obligatorie, fără contraprestaţie imediată, directă şi nerambursabilă, pentru satisfacerea necesităţilor de interes general; la pct. 49, taxa este definită ca fiind suma plătită de o persoană fizică sau juridică pentru serviciile prestate acesteia de către o instituţie publică sau un serviciu public organizat în structura unei autorităţi a administraţiei publice locale. Ori, în cauză, nu este vorba despre prestarea unui serviciu direct către persoanele juridice în sarcina cărora este impusă sarcina fiscală litigioasă.
Curtea de Apel Bacău – Secţia comercială,
de administrativ şi fiscal
Decizia civilă nr. 1210 din 3 decembrie 2009
Prin cererea înregistrată sub nr. 879/110/2009 (5075/110/2008) la Tribunalul Bacău reclamanta S.C. E.M. S.R.L. Bacău a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Oneşti şi Consiliul Local Oneşti, anularea art. 4 din H.C.L. nr. 42/10.10.2005 şi art. 4 din H.C.L. nr. 72/2006.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, în baza dispoziţiilor art. 26 alin. 5 din O.U.G. nr. 45/2003. Pe fond a arătat ca taxa de salubritate mediu a fost instituită prin HCL 72/2006 ca o taxa pentru activităţile de întreţinere a străzilor şi zonelor publice din mun. Oneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 289/16.03.2009 Tribunalul Bacău a respins excepţia tardivităţii ca nefondată, a admis acţiunea, dispunând anularea dispoziţiilor art. 4 din H.C.L. nr. 42/10.10.2005 şi art. 4 din H.C.L. nr. 72/2006, hotărâri emise de către Consiliul Local al mun. Oneşti, jud. Bacău, a obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 4,15 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin dispoziţiile art. 4 din H.C.L. nr. 42/2005 şi nr. 72/2006, Consiliul Local Oneşti a instituit o taxă specială denumită taxă de salubrizare şi mediu, în sarcina persoanelor juridice care produc deşeuri menajere şi nemenajere, care beneficiază de zonele de agrement şi spaţiile verzi din municipiu, care solicită măsuri de deratizare, dezinsecţie sau tăieri arbori, precum şi de cei care utilizează drumurile publice pe raza municipiului Oneşti. Taxa este variabilă, funcţie de numărul de angajaţi, respectiv câte 10 lei RON/lună/angajat.
Excepţia tardivităţii acţiunii este nefondată având in vedere dispoziţiile art. 4 alin. 4 teza a II-a din Legea nr. 554/2004 şi natura de acte administrativ cu caracter normativ a H.C.L. 42/2005 şi 72/2006, decizia nr. 32/2007 a ICCJ nefiind incidentă în cauză. În ceea ce priveşte abrogarea HCL 42/2005 instanţa apreciază că această hotărâre poate face obiectul prezentei acţiuni din moment ce a produs efecte faţă de reclamantă, in baza acesteia fiind calculată taxa de salubrizare şi mediu reclamantei pentru anul 2006.
Dispoziţiile din art. 4 din H.C.L. nr. 42/2005 şi nr. 72/2006 încalcă dispoziţiile din O.U.G. nr. 45/2003 şi Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale. Potrivit art. 26 alin. 6 din O.U.G. nr.45/2003 (art. 30 alin. 6 din Legea nr. 273/2006) taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective. Potrivit art. 2 pct. 49 din O.U.G. nr. 45/2003 (art. 2 pct. 55 din Legea 273/2006) prin taxă se înţelege suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un operator economic, o instituţie publică ori un serviciu public. Potrivit art. 282 alin. 3 din Codul Fiscal taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituţia/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu.
Aşa cum este redactat textul din anexele la hotărâri, cu privire la scopul acestei taxe, se constată că nu concretizează un serviciu în interesul persoanelor, ci mai degrabă un impozit datorat lunar şi calculat după un anumit algoritm, respectiv numărul de salariaţi. Aceasta rezultă din faptul că taxa de salubritate-mediu este datorată de persoanele juridice care produc deşeuri menajere sau nemenajere, această categorie cuprinzând practic toate persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în mun. Oneşti, iar din conţinutul art. 1 al anexelor 5, respectiv 6 ale celor două hotărâri nu rezultă că serviciului public „Direcţia Tehnică a Domeniului Public Privat” din cadrul Primăriei Oneşti ar desfăşura activităţi în legătură cu deşeurile menajere sau nemenajere produse de persoanele juridice şi cu atât mai puţin că aceste persoane ar beneficia de aceste activităţi.
Văzând diferenţa între formă şi conţinut a taxei şi mai ales termenul juridic al stabilirii acesteia care excede atât art. 282 Cod fiscal, cât şi O.U.G. nr. 45/2003 privind impozitele şi taxele locale, acţiunea se impune a fi admisă.
În termen legal împotriva hotărârii tribunalului, pârâtul Consiliul local al Municipiului Oneşti a formulat prezentul recurs în motivarea căruia a arătat următoarele:
Acţiunea promovată de reclamantă a avut ca obiect anularea art. 4 din H.C.L. nr. 42/2005 şi art. 4 din H.C.L. nr. 72/2006. În motivarea sentinţei tribunalul a reţinut în mod greşit art. 4 din Legea nr. 554/2004 care se referă la excepţia de nelegalitate.
Instanţa de fond avea a se raporta la dispoziţiile art. 26 alin. 5 din O.U.G. nr. 45/2003, preluate şi de art. 30 din Legea nr. 273/2006. Aceste prevederi sunt menţinute şi în prezent prin dispoziţiile art. 196 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004. Având în vedere că taxa de salubritate mediu este o taxă specială prevăzută de o lege specială, calea de atac împotriva acesteia este contestaţia care se introduce în termen de 15 zile de la afişarea sau publicarea actului a cărui revocare se cere. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 32/16.04.2007.
De asemenea, sunt de reţinut dispoziţiile art. 49 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 215/2001.
Hotărârile Consiliului Local Oneşti sunt aduse la cunoştinţa prin publicarea pe site-ul instituţiei – www.onesti.ro – prin afişare la sediul instituţiei, prin publicarea lor în Curierul Primăriei Municipiului Oneşti, devenind astfel opozabile faţă de terţi. Prin urmare, reclamanta trebuia să conteste H.C.L. 72/2006 în termen de 15 zile de la afişarea sau publicarea acesteia. Aşadar, acţiunea în anularea art. 4 din această hotărâre este tardivă.
În privinţa H.C.L. nr. 42/2005 instanţa de fond s-a pronunţat în mod incert. Atâta vreme cât un act normativ a fost abrogat definitiv nu se mai poate dispune anularea acestuia.
Taxa de salubritate mediu a fost stabilită în aplicarea art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003, ca o taxă pentru activităţile de întreţinere a străzilor şi zonelor publice asigurate de Direcţia tehnică a domeniului public, în baza gestiunii directe delegate de către Consiliul local al mun. Oneşti.
Taxa se percepe în baza legii, iar serviciul public din cadrul instituţiei utilizează integral veniturile obţinute din această taxă pentru salubrizarea şi întreţinerea domeniului public, a străzilor şi zonelor publice..
Alături de toate societăţile comerciale din mun. Oneşti, reclamanta beneficiază de aceste servicii, finalitatea lor vizând toate persoanele fizice şi juridice care utilizează infrastructura stradală şi zonele publice ale mun. Oneşti.
Mai mult, în sensul celor arătate, este de reţinut decizia nr. 183/2008 pronunţată de Curtea Constituţională.
Examinând hotărârea recurată în raport de motivele de recurs invocate, curtea de apel constată următoarele:
Tribunalul a soluţionat acţiunea în limitele obiectului acesteia, pronunţându-se doar cu privire la ceea ce s-a cerut, respectiv anularea unor dispoziţii cuprinse în două hotărâri adoptate de Consiliului Local al mun. Oneşti. Referirea instanţei de fond la art. 4 din Legea nr. 554/2004 este o simplă eroare materială având în vedere faptul că tribunalul a reţinut dispoziţiile tezei a doua (alin. 4 al art. 4 având o singură teză) şi natura de acte administrative cu caracter normativ a H.C.L. nr. 42/10.10.2005 şi H.C.L. nr. 72/2006. Ori, alin. 4 teza a doua din Legea nr. 554/2004 care reglementează imprescriptibilitatea acţiunilor în anularea actelor administrative cu caracter normativ este al art. 11 şi nu al art. 4.
Tardivitatea acţiunii a fost susţinută în recurs numai în ceea ce priveşte art. 4 din H.C.L. nr. 72/2006. În privinţa art. 4 din H.C.L. nr. 42/2005 recurentul a susţinut faptul că nu mai putea fi anulată după ce fusese abrogată prin H.C.L. nr. 72/2006.
Hotărârea Consiliului Local nr. 45/2005 a fost abrogată implicit prin Hotărârea Consiliului Local nr. 76/2006. Însă, efectele juridice ale acestei hotărâri au continuat să se producă, perceperea taxei de salubritate-mediu pentru anul 2006 făcându-se în baza hotărârii în discuţie. Aşadar, atâta vreme cât H.C.L. nr. 42/2006 continuă să producă efecte juridice, anularea sa poate fi dispusă de instanţă. Abrogarea unui act normativ are loc la data prevăzută în actul abrogator – în cauză, abrogarea H.C.L. 42/2005 s-a produs la data intrării în vigoare a H.C.L. nr. 72/2006, adică la data de 1.01.2007; întrucât nulitatea retroactivează anularea unui act normativ produce efecte ex tunc, ceea ce înseamnă că respectivul act nu putea produce niciun efect juridic încă de la data adoptării sale.
Tardivitatea acţiunii în ceea ce priveşte Hotărârea Consiliului Local nr. 72/2006 se impune a fi analizată împreună cu chestiunile de fond având în vedere că termenul de 15 zile reglementat de art. 26 alin. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 este aplicabil numai în privinţa taxelor speciale pentru funcţionarea unor servicii publice locale. Ori, ceea ce se contestă în cauză este tocmai caracterul de taxă specială a sumelor impuse prin art. 4 din H.C.L. 72/2006. În condiţiile în care taxa contestată nu este, în realitate, o taxă în sensul art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003, nu poate fi aplicat nici termenul de 15 zile prevăzut de alin. 5 al art. 26.
Hotărârea Consiliului Local nr. 76/2006 a fost adoptată în şedinţa din 30.11.2006, dată la care mai era în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 – abrogată prin Legea nr. 273/2006. Această din urmă lege a intrat în vigoare la data de 1.01.2007, astfel că incidenţa dispoziţiilor sale nici nu poate fi analizată. Totodată, este de constatat că, la data adoptării acestei hotărâri, erau în vigoare dispoziţiile Codului fiscal, dispoziţii care, de altfel, au fost reţinute şi în preambulul H.C.L. 72/2006.
Impozitele şi taxele locale sunt cele prevăzute de art. 248 din Codul fiscal. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 are ca obiect stabilirea principiilor, cadrului general şi procedurilor privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul finanţelor publice locale (art. 1 alin. 1), dispoziţiile sale aplicându-se în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti (art. 1 alin. 2 lit. a).
În Codul fiscal taxele speciale sunt prevăzute de art. 248 lit. h), art. 282. Potrivit art. 282 alin. 1 – care la data adoptării H.C.L. 72/2006 avea doar două alineate, alin. 3 şi 3 fiind introduse prin Legea nr. 343/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (publicată în Monitorul Oficial al României 662/1.08.2006) care au intrat în vigoare la data de 1.01.2007 – pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale (judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz) pot adopta taxe speciale. Domeniile în care consiliile locale pot adopta taxe speciale pentru serviciile publice locale, precum şi cuantumul acestora se stabilesc în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale (alin. 2). Alin. 3 al textului, în vigoare de la 1.01.2007 prevede că taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituţia/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu.
Trimiterea pe care art. 248 alin. 2 din Codul fiscal o face la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 se limitează doar la domeniile în care consiliile locale pot adopta taxe speciale pentru serviciile publice locale, precum şi cuantumul acestora, nu şi la procedura de contestare a hotărârilor prin care consiliul local stabileşte asemenea taxe. Prin urmare, în privinţa procedurii de contestare aplicabile sunt dispoziţiile dreptului comun la data formulării acţiunii, respectiv dispoziţiile Legii nr. 554/2004. Nu sunt relevante nici dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 215/2001, căci prin aceste dispoziţii nu se stabileşte o procedură şi termene în care poate fi contestată o hotărâre a consiliului local, ci se prevede doar momentul de la care hotărârile cu caracter normativ produc efecte.
În ceea ce priveşte legalitatea taxei de salubritate mediu se constată că prin Regulamentul privind stabilirea acestei taxe, plata sa este doar în sarcina persoanelor juridice, deşi beneficiari ai respectivului serviciu public sunt locuitorii municipiului Oneşti – fiind vorba de salubrizarea şi întreţinerea străzilor şi a zonelor publice – ceea ce înseamnă că aşa numita taxă este destinată satisfacerii necesităţilor de ordin general ale municipiului Oneşti. Aşa fiind, contribuţia bănească impusă persoanelor juridice are figura juridică a unui impozit, definit de art. 2 pct. 37 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 ca fiind o prelevare obligatorie, fără contraprestaţie imediată, directă şi nerambursabilă, pentru satisfacerea necesităţilor de interes general; la pct. 49, taxa este definită ca fiind suma plătită de o persoană fizică sau juridică pentru serviciile prestate acesteia de către o instituţie publică sau un serviciu public organizat în structura unei autorităţi a administraţiei publice locale. Ori, în cauză, nu este vorba despre prestarea unui serviciu direct către persoanele juridice în sarcina cărora este impusă sarcina fiscală litigioasă.
Totodată, prin art. III, Legea nr. 343/2006 s-a prevăzut ca, în termen de până la 60 de zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României, prin hotărâre a Guvernului, se vor aproba impozitele şi taxele locale aplicabile în anul fiscal 2007, instituite prin Codul fiscal şi Legea nr. 343/2006. Potrivit alin. 2, în termen de până la 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a hotărârii Guvernului prevăzute la alin. (1), autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale adoptă hotărâri privind impozitele şi taxele locale aplicabile în anul fiscal 2007, în condiţiile legii, iar potrivit alin. 3, hotărârile adoptate până la data prevăzută la alin. (2) de către autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale îşi încetează aplicabilitatea. Recurentul-pârât nu a făcut dovada că s-a conformat art. III alin. 2 din Legea nr. 343/2006 la data la care a adoptat H.C.L. nr. 72/2006.
Decizia Curţii Constituţională nr. 183/26.02.2008 (invocată de recurent) – publicată în Monitorul Oficial al României 255/1.04.2008 – a fost respinsă, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 şi ale art. 282 din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal, ale art. 30 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale şi ale art. 9 alin. (1) lit. b) şi c), ale art. 13 lit. i), ale art. 14 alin. (3), ale art. 15, ale art. 26 alin. (3) lit. b), ale art. 28 alin. (1) şi (2), ale art. 31 alin. (3), ale art. 37 lit. d) şi ale art. 66 din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de şi în regim de închiriere. S-au reţinut dispoziţiile art. 56 alin. 1 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii au obligaţia să contribuie la cheltuielile publice, prin impozite şi taxe; totodată, s-a reţinut că, în conformitate cu art. 139 alin. 2 din Constituţie, impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene “în limitele şi în condiţiile legii”. Aşadar, prin chiar decizia invocată de recurent, stabilirea taxelor şi impozitelor locale trebuie să se facă în limitele şi condiţiile legii, ceea ce, potrivit celor anterior reţinute, nu a făcut Consiliul local al Mun. Oneşti.
Faţă de cele ce preced, curtea constată că nu există motive de casare ori de modificare a hotărârii recurate
