Protecţia salariaţilor. Dreptul la plată egală pentru muncă egală. Criterii de diferenţiere a salariilor Salarizare


Legea nr. 50/1996, art. 19 alin. 3

O.G. nr. 8/2007, art. 3 alin. 8

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 14

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 23 pct. 2

Carta Socială Europeană revizuită, art. 4 pct. 3

O.G. nr. 137/2000, art. 1 alin. 2 lit. i

Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale art. 7 lit. a pct. I

Plata trebuie să fie egală pentru muncă egală. În sistemul public, acest principiu este aplicabil în interiorul aceleaşi ramuri, al aceluiaşi domeniu sau la acelaşi nivel, fiind posibile, însă, deosebiri, întemeiate obiectiv şi rezonabil, între ramuri, domenii sau nivele, fără a se pune problema discriminării. Salarizarea poate fi diferenţiată după următoarele criterii: nivelul studiilor; importanţa şi complexitatea muncii; funcţia, postul sau meseria îndeplinită; cantitatea, calitatea şi valoarea muncii; condiţiile de muncă, care pot fi vătămătoare, grele sau periculoase; vechimea în muncă.

Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 932 din 14 noiembrie 2007

Prin acţiunea introdusă la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. 1697/115/03.05.2007, reclamanţii C.L., F.M., P.A.G., U.A., D.M. şi R.C. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Caraş-Severin la plata drepturilor salariale restante, reprezentând indemnizaţia lunară de 10% din salariul brut, începând cu 01.01.2007 şi până la zi, actualizate în raport de rata de inflaţie la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâţilor la acordarea acestui spor în continuare, cu cheltuieli de judecată. Totodată, au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor la alocarea fondurilor necesare achitării acestor drepturi.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că îndeplinesc funcţia de personal auxiliar de specialitate, respectiv personal conex auxiliar de specialitate, în cadrul Judecătoriei Moldova Nouă şi sunt trataţi inegal în ceea ce priveşte salarizarea. Aceasta, întrucât ei nu beneficiază de indemnizaţia de 10% din salariul brut pe care o primesc grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de penală şi de executare civilă, a actelor comisiei pentru sau care sunt secretari ai comisiilor de cercetare a averii.

În drept, au invocat prevederile art. 19 alin. 3 din Legea nr. 50/1996, modificată şi completată, art. 3 alin. 8 din O.G. nr. 8/2007, art. 6 alin. 2 din Codul muncii, art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 şi art. 20 din României şi dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002 şi modificată prin Legea nr. 27/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 77 din 14 septembrie 2007, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, întrucât reclamanţii nu au solicitat ca pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să constate existenţa discriminării, potrivit procedurii prevăzute de O.G. nr. 137/2000, iar între reclamanţi şi pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor nu există raporturi juridice, cărora să le fie aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

Totodată, a respins acţiunea formulată de către reclamanţii C.L., F.M., P.A.G., U.A., D.M. şi R.C. în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Caraş-Severin ca neîntemeiată, prin raportare la prevederile art. 19 pct. 3 din Legea nr. 50/1996, modificată, şi ale art. 6 alin. 2 din Codul muncii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, potrivit Regulamentului de ordine interioară, grefierii delegaţi la compartimentele specificate de art. 19 pct. 3 din Legea nr. 50/1996, modificată, au atribuţii speciale şi desfăşoară o muncă diferită faţă de grefierii din celelalte compartimente, astfel încât situaţiile juridice în care se află diferitele categorii de grefieri nu sunt egale, iar diferenţa salarială prevăzută de lege nu este discriminatorie.

Reclamantul R.C. a formulat, în termen legal, recurs împotriva sentinţei civile nr. 77 din 14 septembrie 2007 a Tribunalului Caraş-Severin, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii.

În motivarea cererii de recurs se arată că instituirea unor sporuri, precum cel prevăzut de art. 19 pct. 3 din Legea nr. 50/1996, doar în favoarea unor categorii de grefieri conduce la aplicarea unui tratament diferenţiat, care rezidă într-o inegalitate, respectiv într-o în cadrul aceleiaşi profesii. Modalitatea de acordare a îndemnizaţiei de 10 %, prevăzută de art. 19 pct. 3 din Legea nr. 50/1996, reprezintă o practică discriminatorie, iar Ministerul Justiţiei nu poate invoca „propria sa culpă discriminatorie”.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, art. 20 din Constituţia României şi art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Pârâtul-intimat Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că reglementarea prin lege sau prin alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000.

Pe de altă parte, în cadrul fiecărei funcţii sau meserii, salarizarea se diferenţiază în raport de treapta profesională sau gradul profesional, de gradaţia, respectiv clasa de salarizare. Este firesc ca rezultatele muncii, din punct de vedere cantitativ şi calitativ să determine o anumită salarizare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant, că pentru a exista discriminare este necesar ca situaţiile în discuţie să fie comparabile, iar dacă situaţiile sunt comparabile este permisă distincţia doar dacă există o justificare obiectivă şi rezonabilă.

În cazul personalului auxiliar şi conex, atribuţiile sunt delimitate şi stabilite în mod concret prin Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi prin fişa postului, astfel încât diferenţierea de salarizare, dată de acordarea sporului de 10%, nu este arbitrară, ci are la bază criterii obiective, respectiv: complexitatea atribuţiilor de serviciu; responsabilitatea pe care o implică îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către grefierii menţionaţi de art. 19 alin. 3 din Legea nr. 50/1996, modificată şi completată, şi art. 3 alin. 8 din O.G. nr. 8/2007, precum şi volumul de muncă. Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar diferenţiază sub aspectul complexităţii sarcinile de serviciu ale diverselor categorii de personal auxiliar.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 1 alin. 2 şi 3 şi art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 şi art. 155 din Codul muncii.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea apreciază că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, constând din indemnizaţia lunară de 10% din salariul brut, actualizate cu rata inflaţiei la data efectuării plăţii, începând cu 01.01.2007 şi până la zi, precum şi acordarea în continuare a acestor drepturi până la prevederea lor pentru tot personalul auxiliar de specialitate, arătând că, faţă de prevederile Legii nr. 50/1996 şi O.G. nr. 8/2007, art. 6 alin. 2 din Codul muncii, art. 2 din O.G. nr. 137/2000, art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 3 din Legea nr. 567/2004 şi art. 20 din Constituţie, sunt îndreptăţiţi să beneficieze de drepturile susmenţionate la fel ca şi grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizări judiciare şi a falimentului, a actelor de executare penală şi de executare civilă.

Potrivit Hotărârii C.E.D.O., pronunţată în cauza Incze contra Austriei la 28.05.1995, noţiunea de discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cuprinde, în general, cazurile în care un individ sau un grup de indivizi se vede, fără justificare adecvată, mai bine tratat decât altul, chiar dacă dispoziţiile Convenţiei nu impun să-i fie acordat un tratament mai favorabil.

A distinge însă nu înseamnă a discrimina. Astfel, există situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat. Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, doar atunci când autorităţile statale „introduc distincţii între situaţi analoage şi comparabile”, fără ca ele să se bazeze pe „o justificare rezonabilă şi obiectivă” (Hotărârea C.E.D.O., pronunţată în cauza Fredin contra Suediei, la 18.02.1991, parag. 60, Hotărârea C.E.D.O., pronunţată în cauza Hoffmann contra Austriei, 23.06.1993, parag. 31, Hotărârea C.E.D.O., pronunţată în cauza Spadea şi Scalabrino contra Italiei, la 28.09.1995).

Conform art. 41 alin. 4 din Constituţie, art. 23 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 4 pct. 3 din Carta Socială Europeană revizuită, art. 7 lit. a pct. I din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale şi art. 1 alin. 2 lit. i din O.G. nr. 137/2000, plata trebuie să fie egală pentru muncă egală.

În sistemul public, acest principiu este aplicabil în interiorul aceleaşi ramuri, al aceluiaşi domeniu sau la acelaşi nivel, fiind posibile, însă, deosebiri întemeiate obiectiv şi rezonabil între ramuri, domenii sau nivele, fără a se pune problema discriminării.

Prin urmare, angajatul trebuie să demonstreze că pe care a prestat-o are aceeaşi valoare comparativ cu alta pentru a beneficia de drepturile salariale recunoscute celor care prestează activitatea comparată cu a sa.

Salarizarea poate fi diferenţiată după următoarele criterii: nivelul studiilor; importanţa şi complexitatea muncii; funcţia, postul sau meseria îndeplinită; cantitatea, calitatea şi valoarea muncii; condiţiile de muncă, care pot fi vătămătoare, grele sau periculoase; vechimea în muncă.

Potrivit jurisprudenţei , legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice, prime şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, suspenda sau chiar anula.

În speţă, reclamanţii au un volum de muncă, responsabilitate şi atribuţii diferite faţă de grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizări judiciare şi a falimentului, a actelor de executare penală şi de executare civilă, aşa cum rezultă din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, adoptat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/22.09.2005, modificată şi completată, astfel încât acordarea unui spor lunar de 10% din salariul brut grefierilor care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizări judiciare şi a falimentului, a actelor de executare penală şi de executare civilă, conform dispoziţiilor art. 19 alin. 3 din Legea nr. 50/1996 şi art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 8/2007, nu determină o discriminare între reclamanţi şi aceste categorii de grefieri.

Faţă de cele arătate anterior, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ. raportat la art. 3041 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul declarat de către reclamantul-recurent R.C. împotriva sentinţei civile nr. 77 din 14 septembrie 2007 a Tribunalului Caraş-Severin ca neîntemeiat.