Plângere întemeiată pe dispoziţiile art.2781 Cod procedură penală. Exercitarea profesiei de avocat. Depunere de note scrise. Inexistenţa infracţiunii de denunţare calomnioasă.
Acordarea de asistenţă juridică în cauză, prin formularea şi depunerea la dosar a unor note scrise, se circumscrie exerciţiului normal al profesiei de avocat, neexistând indicii că intimata avocat a desfăşurat, distinct, şi acte de inducere în eroare a instanţei, care să angajeze răspunderea penală.
Existenţa denunţării calomnioase are ca situaţie premisă formularea unui denunţ ori a unei plângeri penale conţinând învinuiri mincinoase, notele scrise depuse de către intimată în cauza civilă neavând acest caracter.
– art.2781 C. pr. pen.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A II-A PENALĂ
SENTINŢA PENALĂ NR.53 din 30.01.2012)
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
La data de 02.12.2011 a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe, sub numărul 10257/2/2011 (3925/2011), plângerea formulată de petentul R N împotriva ordonanţei nr. 1402/P/2011 din data de 19.10.2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C.p.p.
În motivarea plângerii, petentul a arătat, în esenţă, că soluţia de neîncepere a urmăririi penale este netemeinică, deoarece procurorul nu a examinat în ce măsură intimata-avocat avea obligaţia de a oferi clientei sale asistenţă juridică în instanţă, numai prin formularea unor note scrise întemeiate pe înscrisuri legale, iar nu a unor note ce nu se sprijină pe vreun mijloc de probă. Petentul a apreciat că, prin notele depuse, intimata T E a reuşit să inducă în eroare instanţa de judecată şi să determine pronunţarea unei hotărâri nelegale.
În memoriul adresat instanţei la data de 24.01.2012, petentul a invocat şi faptul că organele de cercetare penală nu au administrat toate probele certe, apte să permită lămurirea cauzei, iar declaraţiile date de către făptuitoare sunt neadevărate, solicitând, în esenţă, trimiterea cauzei la parchet în vederea efectuării cercetărilor.
Curtea a dispus ataşarea dosarului de urmărire penală nr. 1402/P/2011, în care s-a pronunţat ordonanţa atacată prin plângerea dedusă judecăţii, precum şi a rezoluţiei nr. 3209/II-2/2011 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:
La data de 01.06.2011, petentul R N a formulat plângere penală împotriva numitelor T E (avocat în cadrul Baroului Bucureşti) şi M M, pentru săvârşirea faptelor de fals intelectual şi înşelăciune, arătând că M M, în calitate de reclamant în dosarele nr. 3965/4/2006 şi nr. 21756/4/2010, a solicitat neîntemeiat obligarea sa la despăgubiri civile pentru lipsă de folosinţă şi desfiinţarea prin demolare a unor construcţii.
Petentul a precizat că expertiza efectuată în cauza civilă a stabilit că foloseşte în exclusivitate 50,80 mp din anexa corp B şi camera de 15,30 mp, fără ca expertul să stabilească în ce constă lipsa de folosinţă. Or, avocata T E s-a substituit expertului, precizând în mod expres ca suprafaţa folosită în exclusivitate de către petent, respectiv 79 mp, reprezintă lipsa de folosinţă. O atare susţinere a fost apreciată ca nereală, contrară actelor sale de proprietate şi de natură a induce în eroare instanţa de judecată, care a pronunţat sentinţa civilă nr. 955/13.02.2009, obligându-l nejustificat la plata daunelor pentru lipsă de folosinţă.
Petentul R N a apreciat că susţinerile făcute în procesul civil de către M M şi apărătoarea acesteia – intimata T E constituie şi un „denunţ calomnios”, în baza căruia instanţa l-a considerat „vinovat” de ridicarea construcţiilor fără acordul reclamantei.
Prin ordonanţa nr. 1402/P/2011 din data de 19.10.2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 228 alin. 6 C.p.p. şi art. 10 lit. a C.p.p., neînceperea urmăririi penale faţă de avocata T E, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 289 C.p., art. 215 alin. 1 C.p. şi art. 259 C.p., precum şi disjungerea cauzei faţă de M M şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
În esenţă, procurorul a reţinut că nu există probe din care să rezulte săvârşirea infracţiunilor imputate, făptuitoarea-avocată formulând note scrise în conformitate cu dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 51/1995, activitate care nu poate atrage răspunderea sa penală, date fiind prevederile art. 39 alin. 7 din aceeaşi lege. Sub aspectul infracţiunii de denunţare calomnioasă, s-a reţinut că făptuitoarea nu l-a învinuit pe petent de săvârşirea vreunei infracţiuni printr-un denunţ sau prin vreo plângere.
Împotriva acestei rezoluţii, petentul R N a formulat plângere în condiţiile prevăzute de art. 275-278 C.p.p., prin rezoluţia nr. 3209/II-2/2011 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti dispunându-se respingerea plângerii ca neîntemeiată.
Prezenta plângere adresată instanţei de judecată a fost formulată în termen legal, conform dispoziţiilor art. 2781 alin. 1 C.p.p., însă din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea constată că ea este nefondată.
Petentul R N a avut calitatea de pârât în cauza civilă ce a făcut obiectul dosarului nr. 3965/4/2006 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 955/13.02.2009, definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului la data de 22.01.2010. Calitatea de reclamant a aparţinut numitei C E, mama făptuitoarei M M care, la rândul său, a avut calitatea de intervenient în interes propriu.
Prin hotărârea irevocabilă a instanţei civile s-a dispus obligarea petentului R N la plata către reclamantă a sumei de 5168 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru teren şi obligarea pârâtului la desfiinţarea mai multor construcţii expres indicate în dispozitivul sentinţei. Instanţa civilă a reţinut, în esenţă, că reclamanta C E şi petentul s-au aflat, în perioada 2002-2007, în stare de coproprietate stabilă şi forţată asupra terenului în suprafaţă reală de 531 mp, iar cea dintâi a fost lipsită în mod efectiv de unul dintre atributele dreptului de proprietate, respectiv prerogativa folosinţei. Totodată, s-a constatat că petentul a folosit în exclusivitate o suprafaţă de 79,3 mp, deşi avea un drept de folosinţă de 50%, şi că a constatat că petentul a menţinut pe terenul – proprietate comună o serie de construcţii, fără acordul intervenientei M M.
Pe parcursul soluţionării cauzei civile, la data de 01.11.2007, reclamanta C E a depus la dosar o precizare semnată de către apărătorul său ales – avocat T E, în care a arătat că suprafaţa de teren ocupată exclusiv de către pârât este de 79,3 mp.
Acest înscris reflectă pretenţiile concrete ale reclamantei în procesul civil, întocmirea şi depunerea sa la dosar constituind expresia exercitării fireşti a drepturilor procesuale ale părţii. Contestarea de către petent a realităţii menţiunilor inserate în aceste note nu le conferă caracter fals, în sensul art. 289 C.p., infracţiunea de fals intelectual implicând, în esenţă, atestarea cu ştiinţă a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului cu prilejul întocmirii unui înscris oficial.
Pe de altă parte, Curtea constată că, sub aspectul infracţiunii analizate, este justă aprecierea că intimata T E nu a săvârşit acte materiale ce s-ar putea circumscrie infracţiunii de fals intelectual, cât timp făptuitoarea nu are calitatea de funcţionar în sensul cerut de lege şi nici atribuţii de „serviciu” a căror exercitare să reclame întocmirea unor înscrisuri oficiale.
Acordarea de asistenţă juridică în cauza civilă menţionată, prin formularea şi depunerea la dosar a unor note scrise, se circumscrie exerciţiului normal al profesiei de avocat, neexistând vreun minimum de indicii care să ateste că intimata a desfăşurat, distinct, şi acte de inducere în eroare a instanţei, prin prezentarea ca adevărată a unor fapte mincinoase în scopul prevăzut de art. 215 C.p. Instanţa civilă nu a pronunţat sentinţa exclusiv în baza notelor scrise depusă de către intimata-avocat, cum eronat pare a considera petentul, ci a evaluat temeinicia pretenţiilor reclamantei prin examinarea tuturor probelor existente în cauză.
În privinţa infracţiunii de denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 C.p., soluţia de neurmărire dispusă este, de asemenea, temeinică, intimata-avocat neformulând împotriva petentului vreun denunţ sau plângere, în sensul art. 222-223 C.p.p., care să justifice cercetarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii menţionate. Or, existenţa denunţării calomnioase are ca premisă formularea unui denunţ ori a unei plângeri penale conţinând învinuiri mincinoase, notele scrise depuse de către intimată în cauza civilă neavând acest caracter.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază legală şi temeinică soluţia de neîncepere a urmăririi penale şi nefondate criticile petentului R N.
În consecinţă, în baza art. 2781 alin. 8 lit. a C.p.p., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R N împotriva ordonanţei nr. 1402/P/2011 din data de 19.10.2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a rezoluţiei nr. 3209/II-2/2011 din data de 17.11.2011 a Procurorului General al aceluiaşi parchet.
Va menţine ordonanţa şi rezoluţia atacate.
În baza art. 192 alin. 2 C.p.p. va obliga petentul la 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
