Prin sentinţa civilă nr. 1421/2007a Tribunalului Covasna a fost respinsă acţiunea reclamanţilor T.T. şa în contradictoriu cu MP P- ÎNCCJ, P – T.BV, P. T. CV, MEF, având ca obiect recunoaşterea şi plata drepturilor băneşti reprezentând sporul de confidenţialitate de până la 15%
Pentru a pronunţa această hotărâre , cu privire la fondul cauzei , instanţa a reţinut următoarele:
În fapt reclamanţii sunt sau au fost, potrivit înscrierilor din carnetele de muncă şi deciziilor de eliberare din funcţie salariaţi ai Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sf. Gheorghe, Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Secuiesc şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Întorsura Buzăului.
În conformitate cu dispoziţiile legale invocate de reclamanţi – art.3 din Legea nr. 444/2006 ,, cadrele militare în activitate, funcţionarii publici cu statut special, militarii angajaţi pe bază de contract şi personalul civil din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază”.
Totodată, prin dispoziţiile art.15 alin.1 din OG nr.6/2007 s-a prevăzut un spor de confidenţialitate în cuantum de până la 15% care se acordă nu numai categoriilor de funcţionari publici prevăzute în Legea nr. 444/2006, ci şi din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum şi funcţionarilor publici din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcţiilor subordonate ministrului delegat pentru comerţ din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, Consiliului Legislativ.
Potrivit art. 20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, s-a acordat acest spor de confidenţialitate de până la 15% şi membrilor plenului, precum şi altor categorii de personal din cadrul Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor. Sporul respectiv se mai acordă şi personalului din aparatul Consiliului pentru Disciminare care se calculează la salariul de bază brut.
Prin dispoziţiile art. 21 din OG nr. 137/2000 se stabileşte că persoana care se consideră discriminată poate formula acţiune privind acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.
În speţă salarizarea personalului din sistemul autorităţii judecătoreşti şi stabilirea drepturilor de care aceştia beneficiază este reglementată prin legi speciale , având astfel un regim de salarizare distinct faţă de alte categorii de personal.
În acest sens potrivit dispoziţiile OG 27/2006 magistraţii beneficiază de indemnizaţie lunară şi de alte sporuri. Reclamanţii au fost retribuiţi cu o indemnizaţie potrivit actelor normative în vigoare, la care s-au adăugat sporurile prevăzute de legiuitor.
Cât priveşte sporul de confidenţialitate se constată că acesta se acordă restrictiv , şi anume doar cadrelor militare în activitate, funcţionarilor publici cu statut special, militarilor angajaţi pe bază de contract şi personalului civil din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţa naţională, prin ordin al ministrului sau al conducătorului instituţiei centrale din sectorul de apărare naţională , ordine publică şi siguranţă naţională.
Reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea sporului de confidenţialitate, în cauză neexistând vreo faţă de alte categorii profesionale, deoarece dispoziţiile OG 137/2000 prevăd că exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul acestui articol priveşte persoanele aflate în situaţii comparabile.
Conţinutul concret al atribuţiunilor de serviciu ale magistraţilor faţă de alte categorii profesionale , precum şi sistemele diferite de salarizare ale diferitelor categorii profesionale fac să nu poată fi reţinută o situaţie comparabilă între categorii profesionale distincte , respectiv magistraţi, funcţionari publici, demnitari , alţi salariaţi., şi prin urmare se justifică existenţa unor tratamente diferite, fiind vorba despre reglementări diferite ale unor situaţii diferite.
În speţa de faţă instanţa apreciază că nu suntem în prezenţa unei discriminări în sensul prevederilor O.U.G. nr.137/2000 care să justifice acordarea de despăgubiri. În acest sens, s-a pronunţat Consiliul Naţional pentru combaterea discriminării, care a stabilit prin Hotărârea nr.232/29.08.2007 că neacordarea sporului de confidenţialitate magistraţilor, deşi aceştia au obligaţia păstrării secretului profesional, nu reprezintă un tratament diferenţiat, discriminatoriu potrivit art.2 din O.U.G. nr.137/2000. Deşi această hotărâre nu este obligatorie pentru instanţă, aceasta va reţine ca fiind întemeiate considerentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei.
Astfel, potrivit practicii C.E.D.O. diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din convenţie, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Curtea a apreciat în jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs o parte dintre reclamanţi , iar prin motivele de recurs soluţia atacată este criticată pentru nelegalitate , pentru considerentele reţinute cu privire la „ neexistenţa discriminării” şi a „ situaţiei comparabile”.
În ceea ce priveşte stabilirea inexitenţei discriminării , prin neacordarea sporului de confidenţialitate , instanţa de fond nu a analizat situaţia creată în raport cu alte categorii socio-profesionale , tratamentele care se aplică acestora , justificările şi criteriile tratamentelor diferenţiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare ( aquis –ul comunitar în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării , publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000 ) , în vederea definitivării şi constatării discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane şi situaţii doar comparabile , iar nu neapărat în situaţii chiar similare.
Obligaţia profesională, imperativă , specială şi specifică de confidenţialitate , îndeplinită în cadrul raporturilor de muncă reprezintă pentru procurori şi personalul auxiliar de specialitate o clauză legală conform art. .99lit. d, art. 4 alin 1 , respectiv art. 78 alin . 1 din Legea 567/2004 şi art. 9 din Codul deontologic.
Aşadar , deşi reclamanţii au obligaţia de confidenţialitate , totuşi pentru îndeplinirea acestei obligaţii speciale şi specifice nu li se recunoaşte sporul salarial de confidenţialitate , aşa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Existenţa discriminării directe rezultă şi din dispoziţiile art. 7 şi art. 23 din declaraţia Universală a Dreptului Omului ( care garantează dreptul tuturor la protecţia egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare) , art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice , sociale şi culturale , ratificat prin Decretul nr. 212/1974 ( care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitatea de tratament în salarizare , fără nici o distincţie), art. 14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale , respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenţie ( care interzic discriminările ), art. 4 din Carta socială europeană revizuită ( ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5 , art. 6 , art. 8 , art. 39 alin 1 lit. a, art. 40 alin . 2 lit. c şi f , art. 154 alin . 3 şi art. 165 şi art. 155 raportat la art. 1 din legea nr. 53/2003 ( care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări , restrângeri sau limitări ), art. 20, art. 16 alin 1 , art. 53 şi art. 41 din Constituţie ( care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu , drept acre face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă) şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
Criteriul după care s-a făcut distincţia de către instanţa de fond , este categoria socio – profesională, criteriu de diferenţiere injust a personalului din unităţile bugetare , fiind de neconceput şi absurd a se accepta ca obligaţia legală de confidenţialitate se execută doar raportat la o anumită profesie.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului , exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2 , în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor sale , fiecărei persoane este suspus doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării , recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi , în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenţia nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei prevede că diferenţierile , excluderile sau preferinţele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupaţie , nu sunt considerate discriminatorii , dar în speţă neacordarea sporului de confidenţialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă şi rezonabilă deoarece restul personalului bugetar nu primeşte sporul de confidenţialitate pentru calificările cerute de ocupaţia acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligaţiei de confidenţialitate.
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidenţialitate , îndeplinirea obligaţiei de confidenţialitate , care este unicul criteriu aplicabil şi posibil în materie.
Recursul reclamanţilor este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanţii nu au beneficiat şi nu beneficiază nici în prezent de drepturile salariale solicitate, neexistând un act normativ care să prevadă acordarea sporului de confidenţialitate categoriei magistraţilor .
Este adevărat că acest spor a fost recunoscut prin lege unor categorii de funcţionari publici , dar aceste dispoziţii legale nu pot fi extinse şi la categoria magistraţilor câtă vreme acest lucru nu este prevăzut expres în actul normativ respectiv ( Legea 444/2006).
Nu poate fi reţinută nici discriminarea faţă de funcţionarii publici care beneficiază de acest spor deoarece cele două categorii de subiecte nu se află în situaţii comparabile , respectiv prestează activităţi diferite şi beneficiază de legi de salarizare diferite.
De asemenea , nu sunt incidente nici prevederile art. 2 alin . 2 din OG nr. 137/2000 întrucât , nu este îndeplinită condiţia situaţiei comparabile , iar fără această premisă obligatorie nu se poate pune problema nici a criteriului de discriminare .
În altă ordine de idei pretenţiile reclamanţilor au la bază premisa potrivit căreia dispoziţiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalităţii instituit atât de Convenţia României cât şi de art. 23 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului .
Cu privire la acest aspect curtea reţine că instanţele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecţilor de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie şi nici extinderea aplicării ei altor subiecţi de drept.
În situaţia în care un act normativ conţine dispoziţii discriminatorii cu privire la anumiţi subiecţi de drept, soluţia legală este aceea de a invoca şi a se constata neconstituţionalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalităţii instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituţională are competenţa legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare şi încalcă acest prin principiu , ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalităţii. În acest sens părţile sau instanţele ordinare din oficiu pot invoca excepţia de neconstituţionalitate în cadrul procesului pendinte.
În contextul în care norma legală invocată nu a fost declarată neconstituţională în perioada în care aceasta este în vigoare, instanţele ordinare au obligaţia de a respecta conţinutul respectivei norme , în caz contrar actul de justiţie căzând în derizoriu.
Faţă de aceste considerente , în baza art. 312 Cod procedură civilă recursul reclamanţilor va fi respins.
Decizia 215/M/27.02.2008 – Red C.Ş.
