Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă.
Revizuirea unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Revizuirea priveşte o decizie pronunţată de instanţa de recurs prin care s-a evocat fondul, iar prin hotărârea CEDO s-a constatat că a fost încălcat art. 7 din Convenţie, iar consecinţele acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate altfel.
Consecinţele continuă să se producă întrucât prin decizia curţii de apel, a cărei revizuire se solicită, s-a respins acţiunea reclamantului împotriva actului administrativ prin care s-a dispus anularea permisului de conducere şi deci anularea produce efecte şi în prezent, reclamantul nereintrând în posesia carnetului de conducere.
Consecinţele continuă să se producă întrucât prin decizia curţii de apel, a cărei revizuire se solicită, s-a respins acţiunea reclamantului împotriva actului administrativ prin care s-a dispus anularea permisului de conducere şi deci anularea produce efecte şi în prezent, reclamantul nereintrând în posesia carnetului de conducere.
La data de 25 aprilie 2012, revizuentul M.T. a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 803 din data de 12 iulie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 780/A/2005 (nr. nou 10102/54/2005).
În motivarea cererii de revizuire, a arătat că, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor Omului, revizuentul a depus o cerere la CEDO, înregistrată sub nr. 1051/2006 prin care a semnalat o încălcare flagrantă a drepturilor sale, tocmai prin decizia autorităţilor de a-i anula permisul de conducere la 8 ani de la condamnarea sa definitivă, prin aplicarea unei măsuri administrative complementare în acest sens. Această măsură abuzivă a fost menţinută ca fiind legală de către Curtea de Apel Craiova, prin decizia supusă revizuirii, atunci când s-a admis recursul declarat de IPJ Gorj, a fost modificată sentinţa Tribunalului Gorj şi respinsă acţiunea sa iniţială.
Recent, prin decizia Curţii Europene pronunţată la 23 ianuarie 2012 s-a constatat că în cazul său a fost încălcat art. 7 din Convenţie, rezultând în aplicarea greşită şi abuzivă a legii privind anularea permisului de conducere. Interpretarea s-a făcut în sensul că în contextul în care fusese condamnat în anul 1997, printr-o hotărâre definitivă, la 80.000 lei amendă penală, nu i se putea aplica o măsură administrativă tocmai în anul 2004, în virtutea acestei condamnări.
Pentru o faptă penală se vor aplica sancţiunile existente la momentul săvârşirii ei sau cel târziu la momentul condamnării definitive şi, în nici un caz, la un moment ulterior, pentru că este încălcat principiul neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituţie, legea dispunând numai pentru viitor.
Ca atare, nu se putea dispune această pedeapsă mai grea privind anularea permisului prin aplicarea OUG 195/2002, în situaţia în care el comisese fapta penală încă din 1997, când condamnarea a rămas definitivă. Trebuiau aplicate principiile generale de drept la momentul judecării sale, situaţie în care IPJ nu era obligat la acel moment, prin lege, să anuleze acest permis.
Prin urmarea, dacă această instituţie nu a luat această măsură administrativă la acel moment, în nici un caz nu se mai poate prevala de prevederile OUG 195/2002, în vigoare doar la momentul cererii revizuentului de preschimbare a permisului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată la data de 10 martie 2005, înregistrată sub nr. 435/C/2005 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul M.T. a chemat în judecată pe pârâta IPJ Gorj – Serviciul Poliţiei Rutiere pentru ca, pe cale de contencios administrativ, să se anuleze actul administrativ prin care i s-a anulat permisul de conducere auto începând cu data de 9.12.2004 şi obligarea pârâtei la schimbarea permisului cu unul nou.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 15.12.2004 s-a prezentat la Serviciul Poliţiei Rutiere Gorj şi a solicitat schimbarea permisului de conducere cu altul de tip nou, dar i s-a reţinut permisul vechi şi i s-a spus că se anulează cu motivarea că a fost surprins conducând sub influenţa băuturilor alcoolice la data de 2.12.1995, pentru care i s-a suspendat dreptul de a conduce pe timp de 90 de zile, dar poliţia a omis să-i reţină permisul de conducere auto.
Reclamantul a formulat contestaţie prin adresa nr. A/21 din 25.01.2005, în sensul că avându-se în vedere cererea de revocare a măsurii de anulare a permisului de conducere i se comunică că măsura se menţine.
Prin sentinţa nr. 102 din 15.04.2005, pronunţată în dosarul nr. 435/C/2005, Tribunalul Gorj a admis acţiunea în anulare formulată de reclamantul M.T., a dispus anularea dispoziţiei A/21/25.01.2005 de soluţionare a contestaţiei privind anularea măsurii de anulare a permisului de conducere al reclamantului. A dispus eliberarea unui nou permis de conducere reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Într-adevăr prin sentinţa penală nr. 2593 din 05 iunie 1997, pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. 1108/1997, reclamantul a fost condamnat la o amendă penală de 80.000 lei pentru infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. 2 din Decretul 328/1966, iar potrivit art. 246 din OG 195/2005, permisul de conducere se anulează în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a infracţiunilor prevăzute de art. 101 din ordonanţă.
Potrivit art. 126 lit. c Cod procedură penală, pedeapsa amenzii penale se prescrie în termen de 3 ani, astfel că şi pedeapsa accesorie a anulării permisului de conducere care urmează pedeapsa principală conform regulii accesorium sequitur principale, se prescrie în acest termen.
Termenul de prescripţie se calculează de la data săvârşirii faptei, astfel că faţă de data de 02.12.1995 acest termen s-a împlinit.
Ca urmare, se consideră că reclamantul este vătămat într-un drept al său prin dispoziţia pârâtei de anulare a permisului de conducere, în sensul arătat de art. 8 din Legea 554/2004, urmând a se dispune anularea dispoziţiei pârâtei şi obligarea acesteia la emiterea unui nou permis de conducere.
Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie Gorj, apreciind că este nelegală, fiind rezultatul unor interpretări eronate a dispoziţiilor legale în materie.
S-a susţinut că în mod greşit măsura de anulare a permisului de conducere a fost calificată ca fiind o „pedeapsă accesorie” şi, făcându-se aplicarea art.126 lit.c Cod penal, s-a constatat prescripţia acesteia prin trecerea termenului de 3 ani, când, în realitate, pedepsele accesorii sunt cele prevăzute de art.71 alin.1 cod penal, cu referire la art.64 cod penal, iar instanţa nu l-a condamnat pe inculpat la nici una din aceste pedepse.
S-a mai arătat că anularea permisului – conform art. 42 alin.2 din Decretul nr.328/1966 şi art.101 alin.1 lit. b din OUG nr.195/2002, nu reprezintă o pedeapsă accesorie, ci o măsură administrativă luată de organul de poliţie potrivit competenţelor sale.
Pe fond, recurentul a mai invocat că măsura de anulare a permisului a fost dispusă ca urmare a condamnării reclamantului – pentru comiterea unei infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere, iar aplicarea acesteia s-a făcut atunci când s-a luat cunoştinţă despre rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, respectiv la data când reclamantul s-a prezentat în vederea preschimbării permisului de conducere.
Prin decizia nr. 803 din data de 12 iulie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 780/A/2005 (nr. nou 10102/54/2005) a fost admis recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Gorj împotriva sentinţei civile nr. 102 din data de 15 aprilie 2005, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 435/A/2005. A fost modificată sentinţa atacată. S-a respins acţiunea reclamantului M.T..
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Acţiunea intimatului-reclamant vizează nelegalitatea actului administrativ prin care s-a dispus anularea permisului său de conducere, începând cu data de 9.12.2004 şi refuzul recurentului pârât de a-i preschimba permisul prin emiterea altuia nou. Tribunalul Gorj a admis în totalitate acţiunea reclamantului, astfel cum a fost formulată, reţinând prescrierea amenzii penale intervenită în termen de 3 ani, care atrage şi prescripţia pedepsei accesorii a anulării permisului de conducere, conform regulii accesorium sequitur principale, şi, cum acest termen curge de la data săvârşirii faptei, rezultă că faţă de data de 2.12.1995, acesta era împlinit. Soluţia tribunalului este greşită, în raport de dispoziţiile legale aplicate în materie, respectiv D.328/1966 şi OUG nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care reglementează condiţiile de aplicare a sancţiunii privind anularea unui permis de conducere.
Din actele depuse la dosar, rezultă că intimatul reclamant la 2.12.1995 a fost surprins de către lucrătorii poliţiei rutiere circulând în municipiul Tg.Jiu, cu autoturismul marca Honda cu numărul de înmatriculare 2 GJ.9298 în timp ce se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, iar permisul de conducere îi fusese suspendat pe o perioadă de 90 de zile.
Deşi avea cunoştinţă că nu avea dreptul să conducă autoturismul pe drumurile publice, la 13.02.1996, reclamantul a fost depistat conducând autoturismul Dacia 1300 cu nr.1.GJ-5411 pe una din străzile aceluiaşi municipiu, ocazie cu care permisul de conducere i-a fost reţinut de organele de poliţie. în urma punerii în mişcare a acţiunii penale, acesta a fost condamnat la 80.000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 alin. 2 din D.328/1966, conform sentinţei penale nr. 2593/5 iunie 1995, pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu, rămasă definitivă, prin neapelare, pe parcursul cercetării judecătoreşti reclamantului i s-a eliberat o dovadă a cărei valabilitate a fost prelungită succesiv în această perioadă. Ulterior, reclamantul nu s-a mai prezentat la organele de poliţie pentru prelungirea valabilităţii dovezii înlocuitoare a permisului de conducere.
Abia în luna decembrie 2004, când a solicitat preschimbarea permisului de conducere, reclamantul a fost încunoştinţat că acest permis a fost anulat de recurentul pârât, în temeiul art. 1 alin. 1 lit. b din OUG nr. 195/2002, măsură dispusă începând cu data de 09.12.2004.
Măsura anulării permisului de conducere nu are caracterul unei pedepse accesorii -astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, ci reprezintă o sancţiune administrativă cu o reglementare distinctă, a cărei aplicare intră numai în competenţa organului de poliţie.
Dispoziţiile Decretului 328/1966 şi nu prevăd vreun termen de aplicare a acestei sancţiuni, iar pe de altă parte este o măsură care trebuie să fie dispusă obligatoriu în cazul inculpatului, care printr-o hotărâre judecătorească definitivă a fost condamnat la o pedeapsă penală pentru săvârşirea vreunei infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice.
Prin urmare, prescripţia prevăzută de art. 126 lit. c Cod pr. penală privind pedeapsa penală nu are nici o legătură cu sancţiunea administrativă a anulării permisului de conducere, legea specială neprevăzând în acest sens vreun termen pentru aplicarea sa.
Faţă de cele arătate, s-a apreciat ca fiind întemeiate motivele invocate şi pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 Cod pr. civilă s-a admis recursul, s-a modificat sentinţa, în sensul că s-a respins acţiunea.
La data de 12 decembrie 2005, reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO).
Prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul reclamantului, M.T. contra României şi publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 839/13.12.2012, s-a hotărât:
1. declară capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 7 din Convenţie admisibile şi celelalte capete de cerere inadmisibile;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 7 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), convertită în moneda naţională a statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere”.
Analizând condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate;
În speţa de faţă, instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de articolul arătat, atâta timp cât revizuirea priveşte o decizie pronunţată de instanţa de recurs prin care s-a evocat fondul, iar prin hotărârea CEDO, arătată mai sus, s-a constatat că a fost încălcat art. 7 din Convenţie, iar consecinţele acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate altfel.
Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă, instanţa consideră că este admisibilă în principiu cererea de revizuire, dar şi pe fond întrucât hotărârea CEDO schimbă perspectiva analizării criticilor de recurs, conducând la schimbarea deciziei, a cărei revizuire se solicită.
Reluând judecarea recursului, în urma admiterii cererii de revizuire, în raport de criticile de recurs, instanţa constată următoarele:
Este adevărat că prima instanţă, în mod greşit, a considerat că anularea permisului de conducere este o pedeapsă accesorie care este prescriptibilă în 3 ani, ca şi pedeapsa penală principală aplicată.
Cu toate acestea, soluţia instanţei de fond, prin care s-a admis acţiunea reclamantului, este corectă pentru considerentele ce succed, care le vor completa pe cele ale primei instanţe:
Astfel, potrivit art. 42 alin. 2 din Decretul 328/1966 (în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare), permisul de conducere se poate anula şi în cazul când titularul acestuia a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru vreuna din infracţiunile prevăzute în art. 22 alin. 4 (o infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice, de omor, lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, vătămare corporală gravă, tâlhărie, ultraj cu violenţă ori pentru o infracţiune de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice), cu excepţia celor de la art. 37 (conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, sustragerea de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei), precum şi pentru orice altă infracţiune, dacă la săvârşirea ei făptuitorul s-a folosit de un autovehicul, în calitate de conducător.
Având în vedere că dispoziţiile acestui articol nu prevăd obligativitatea anulării permisului în cazuri similare cu cea a reclamantului, dar şi timpul scurs de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a reclamantului (anul 1997), precum şi faptul că permisul de conducere nu a fost reţinut de organele de poliţie, ci s-a aflat în permanenţă în posesia reclamantului până în anul 2004, când s-a dispus anularea lui, se presupune rezonabil că organele de poliţie nu au avut intenţia de a dispune măsura anulării permisului de conducere.
Este adevărat că Decretul 328/1966 nu prevedea un termen de aplicare a acestei sancţiuni, iar la data de 01.02.2003 a intrat în vigoare OUG 195/20002, care a abrogat Decretul 328/1966 şi că, prin această nouă ordonanţă de urgenţă, în art. 101 alin. 1 lit. b, s-a prevăzut că, în situaţii similare cu cea a reclamantului, se dispune anularea automată a permisului de conducere, însă această normă juridică nouă, care exclude posibilitatea instituită de vechea lege de a nu fi anulat permisul, nu poate fi aplicată în cazul de faţă.
Aceasta, deoarece reprezintă o lege defavorabilă care nu poate retroactiva. Singura lege care poate retroactiva fiind aceea mai blândă.
Principiul retroactivităţii legii mai favorabile este specific dreptului penal şi materiei contravenţionale, însă acesta este aplicabil şi în cauza de faţă având în vedere că, în jurisprudenţa sa constantă, dar chiar şi în cauza reclamantului, CEDO a statuat că anularea unui permis de conducere este o problemă de natură penală în scopul art. 6 din Convenţie.
Astfel, în cazul Maszni împotriva României, Curtea a arătat că strânsa legătură dintre cele două sancţiuni (condamnarea penală şi anularea permisului) determină Curtea să concluzioneze că anularea în discuţie se aseamănă cu o pedeapsă complementară condamnării penale, din care face parte integrantă. Dorinţa legiuitorului de a disocia anularea permisului de pedeapsa principală pronunţată de judecătorul penal, încredinţând-o poliţiei locale, nu îi poate schimba natura.
De asemenea, Curtea şi în alte cauze (Welch împotriva Regatului Unit, Nilsson împotriva Suediei), dar chiar şi în cauza reclamantului, M.T. împotriva României, a concluzionat că anularea unui permis de conducere constituie mai degrabă o problemă de materie penală în scopul art. 6 din Convenţie, în măsura în care severitatea sa îi dă un caracter punitiv şi disuasiv care aparţine sancţiunilor penale, chiar dacă este calificată de legislaţia naţională ca o măsură administrativă.
Astfel fiind, având în vedere că din anul 1997 (data condamnării penale a reclamantului) şi până la data de 09.12.2004, organele de poliţie nu au întreprins nici un demers din care să rezulte că au intenţionat să anuleze permisul de conducere al reclamantului, precum şi faptul că permisul de conducere nu a fost reţinut de organele de poliţie, ci s-a aflat în permanenţă în posesia reclamantului şi că numai apariţia unei noi legi, care a instituit obligativitatea anulării permisului în cazuri similare cu cea a reclamantului, a stat la baza hotărârii acestora din anul 2004 de a anula permisul, lege care, după cum s-a arătat mai sus, nu putea retroactiva, instanţa consideră că în mod corect prima instanţă a admis acţiunea reclamantului.
Chiar dacă nici Decretul 328/1966 şi nici OUG 195/2002 nu prevăd un termen de aplicare a acestei sancţiuni şi nici Codul penal nu prevede un termen de prescripţie a pedepsei complementare, aceasta nu înseamnă că măsura anulării permisului poate fi aplicată oricând, fără să se ţină seama de situaţia concretă a speţei şi de faptul că şi cea mai grea pedeapsă din sistemul penal românesc (detenţiunea pe viaţă) se prescrie dacă s-au împlinit anumite termene (15 ani în cazul răspunderii penale şi 20 de ani în cazul executării pedepsei).
De altfel, chiar şi pârâtul, prin concluziile scrise formulate la data de 12.07.2005 şi depuse la dosarul de recurs la fila 8, recunoaşte că măsura anulării permisului se dispune într-un timp rezonabil, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi stabilit prin norme interne, termen aplicabil tuturor lucrărilor pe care le soluţionează organele de poliţie.
Faptul că organele de poliţie nu au avut cunoştinţă de hotărârea definitivă de condamnare penală a reclamantului decât în anul 2004, când au şi dispus anularea permisului, nu-i poate fi imputabil reclamantului, acesta neavând stabilită prin lege vreo obligaţie de încunoştinţare a poliţiei în acest sens.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis cererea de revizuire şi în temeiul art. 327 alin. 1 Cod procedură civilă a schimbat în tot decizia nr. 803 din 12.07.2005 pronunţată de
Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.
Urmare a reluării judecării recursului declarat de pârâtul IPJ Gorj, constatând că acesta este neîntemeiat, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa l-a respins.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, instanţa a obligat IPJ Gorj la plata către revizuentul M.T. a sumei de 1.210 lei cheltuieli de judecată, constituită din taxe de timbru (10 lei), onorariu de avocat (1.000 lei) şi cheltuieli de deplasare (200 lei).
(Decizia nr. 419/2013 – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat judecător Liliana Mădălina Dună)
