Decizia nr. 464 din 17 august 2007
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 18968/3/28.06.2006, reclamanţii V.V., S.Z. şi A.P. au chemat în judecată pe pârâtul I.A.„V.P.”, solicitând constatarea calităţii lor de salariaţi ai pârâtului şi obligarea pârâtului la încheierea contractelor individuale de muncă şi la achitarea drepturilor salariale majorate şi indexate, începând cu luna iunie 2003 până la reintegrarea efectivă.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că au fost angajaţii I.N.R.T., iar prin H.G. nr. 334/2003 s-a dispus reorganizarea acestui institut ca unitate fără personalitate juridică în structura I.A.„V.P.”, numărul şi structura personalului rămânând aceleaşi. La art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 334/2003 s-a menţionat că preluarea personalului se va face prin concurs, iar prin sentinţa civilă nr. 175/02.02.2004 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5159/25.10.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat nelegalitatea art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 334/2003.
Reclamanţii au mai susţinut că li s-au desfăcut contractele individuale de muncă de către pârât în temeiul art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 334/2003, însă prin decizia nr. 5159/25.10.2005 s-a stabilit că personalul I.N.R.T. trebuie preluat necondiţionat de susţinerea vreunui examen sau concurs de către I.A.„V.P.”, motiv pentru care nu au pierdut niciodată calitatea de salariaţi ai pârâtului.
Pârâtul I.A.„V.P.” a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar în ceea ce priveşte fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.
În motivarea poziţiei sale procesuale, pârâtul a susţinut că prin H.G. nr. 334/2003 s-a dispus reorganizarea I.N.R.T., acesta trecând ca unitate de cercetare fără personalitate juridică în structura I.A.„V.P.” al A.R.. La art.2 alin. 1 din H.G. nr. 334/2003 se dispunea preluarea personalului prin concurs. Or, Curtea de Apel Bucureşti a fost investită doar cu cererea de anulare a acestei dispoziţii, pe care a admis-o şi a dispus preluarea personalului fără concurs. Astfel, susţine pârâtul că toate cele trei capete de cerere sunt inadmisibile întrucât reclamanţii, la data preluării I.N.R.T., nu aveau vreun contract de muncă valabil cu institutul şi nu pot face dovada calităţii de angajaţi.
În ceea ce-l priveşte pe reclamantul A.P., pârâtul a susţinut că acesta a refuzat semnarea contractului de muncă, deşi acesta i-a fost trimis prin poştă cu rugămintea de a-l semna în dublu exemplar şi de a-l returna. Mai mult, refuzând semnarea contractului individual de muncă, reclamantul nu putea să fie plătit, eventualele lucrări neintrând în planul de cercetare al institutului şi neputând fi aprobate de consiliul ştiinţific al acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 4145/27.09.2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti –Secţia a VIII –a (pronunţată în dosarul nr. 32645/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, dosar format ca urmare a disjungerii cererii formulate de reclamantul A.P.), s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul A.P. în contradictoriu cu intimatul I.A. „V.P.”, în favoarea Tribunalului Iaşi.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 20084/99/27.11.2006.
Prin sentinţa civilă nr. 603/09.03.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, s-a constatat că acesta are calitatea de salariat al pârâtului, iar pârâtul a fost obligat să încheie cu reclamantul un contract individual de muncă, reţinându-se următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, prima instanţă a constatat că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, având în vedere dispoziţiile art. 21 din României coroborate cu dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind accesul neîngrădit la justiţie al oricărei persoane.
Pe fond, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamantul A.P. a fost salariatul I.N.R.T. pe postul nr. 31 din statul de funcţii, cercetător principal II, cu ? normă în cumul, specialitatea filologie, Filiala Iaşi, potrivit deciziei nr. 28/08.09.1992 (f.18 dosar).
Prin H.G. nr. 334/2003 I.N.R.T. a fost trecut din subordinea M.E.C. la A.R., ca Centru de Tracologie în cadrul I.A.„V.P.”. Din cuprinsul art. 1 rezultă că s-a realizat o comasare prin absorbţie întrucât persoana juridică care şi-a încetat existenţa (I.N.R.T.) a fost încorporată într-o altă persoană juridică ce şi-a sporit astfel activitatea (I.A.„V.P.”). Prin art. 2 alin. 1 din H.G. nr.334/2003 s-a prevăzut că personalul I.N.R.T. din Bucureşti va fi preluat prin examen ori concurs în condiţiile legii de I.A.„V.P.”. Prin sentinţa civilă nr. 175/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5159//25.10.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus anularea art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 334/2003. Astfel, s-a reţinut prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că, fiind vorba despre o comasare prin absorbţie, I.A.„V.P.” trebuia să preia personalul I.N.R.T. necondiţionat de susţinerea vreunui examen sau concurs, întrucât salariaţii nu sunt nou încadraţi pentru a fi aplicabile prevederile art. 30 din Codul muncii. Astfel, s-a reţinut de către instanţă că, prin decizia nr. 5159/2005, s-a stabilit implicit că reclamantul avea calitatea de salariat al I.N.R.T., astfel încât sunt nefondate susţinerile pârâtului referitoare la faptul că reclamantul, la data preluării I.N.R.T. nu avea vreun contract de muncă valabil cu institutul şi nu poate face dovada calităţii de angajat.
În consecinţă, s-a reţinut de către instanţă că este întemeiată cererea reclamantului privind constatarea calităţii sale de salariat al pârâtului.
Constatând că reclamantul a avut calitatea de salariat la I.N.R.T. şi având în vedere faptul că art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 334/2003 a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 175/2004 rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5159/25.10.2005, decizie prin care s-a reţinut că personalul I.N.R.T. trebuia preluat necondiţionat de susţinerea vreunui examen sau concurs, prima instanţă a reţinut că pârâtul avea obligaţia de a încheia un nou contract individual de muncă cu reclamantul, contract prin care să fie respectate toate clauzele din decizia nr. 28/1992 referitoare la funcţia deţinută, norma de muncă, felul muncii şi locul muncii.
Potrivit dispoziţiilor art. 287 C.muncii, sarcina probei în conflictele de muncă aparţine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare. Or, în speţă, pârâtul nu a făcut dovada faptului că i-ar fi propus reclamantului încheierea unui nou contract individual de muncă prin care să fie respectate toate clauzele prevăzute în decizia nr. 28/08.09.1992, şi nici a faptului că reclamantul ar fi refuzat încheierea acestui contract.
În consecinţă s-a reţinut de către instanţă că este întemeiat şi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la încheierea contractului individual de muncă.
Cât priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata drepturilor salariale majorate şi indexate începând cu luna iunie 2003, instanţa a reţinut că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 154 C.muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Or, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada că ar fi prestat muncă în folosul pârâtului începând cu luna iunie 2003.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs I.A.„V.P.”, prin reprezentant legal, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
Între reclamant şi I.N.R.T. nu a existat un contract de muncă în accepţiunea art. 16 din Codul muncii.
Recurentul mai susţine că reclamantul–intimat a fost remunerat chiar până în luna noiembrie 2003 la nivelul avut anterior preluării personalului, cu toate că nu exista în schemă un post corespunzător.
Se mai arată că, prin înscrisurile depuse la dosar, s-a dovedit că s-a propus intimatului încheierea unui nou contract de muncă.
Recurentul consideră că nu este posibilă existenţa unui contract de muncă între I.A.”V.P.” şi A.P., în condiţiile în care intimatul–reclamant are din anul 1992 un contract de muncă principal, cu U.„Al. I. C.” din Iaşi.
Cât priveşte aspectul reţinut de către instanţă privind obligativitatea respectării clauzelor deciziei nr. 281992 referitoare la funcţia deţinută, norma de muncă, felul acesteia şi locul de muncă nu s-a luat în calcul şi obligativitatea respectării dispoziţiilor Legii nr. 319/2003 privind statutul personalului de cercetare–dezvoltare.
Astfel, se arată că directorul institutului este obligat să coroboreze dispoziţiile Codului muncii cu cele ale Legii nr. 319/2003 care reglementează modul de acordare a gradelor ştiinţifice şi anume art. 6,7,11,14,15,17,18,22,23 şi 26.
Recurentul mai arată că, pe perioada desfăşurării procesului prin care se solicită anularea H.G. nr. 334/2003, respectiv 2003 – 2005, neştiind care va fi finalitatea acestuia şi durata, s-a procedat la aplicarea H.G. nr. 334/2003, la organizarea concursului şi la declararea reclamantului ca fiind ocupantul unui post de jumătate de normă cercetător ştiinţific gradul III, acesta rezultând din algoritmul condiţiilor ocupării posturilor pe funcţii şi grade profesionale.
Se mai arată că dispoziţiile deciziei nr. 5159/2005 dispun retroactiv, respectiv preluarea personalului aşa cum se găseşte, adică fără concurs şi cu posturile pe care se găsesc, însă domnul A.P. nu se mai regăsea în schema de personal, acesta refuzând semnarea contractului de muncă.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul A.P. solicită respingerea recursului ca fiind nefondat.
Recursul formulat de I.A.„V.P.”, prin reprezentant legal, este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanţă a reţinut că între intimatul –reclamant şi I.N.R.T. au existat raporturi de muncă, astfel cum rezultă din decizia nr. 28/8 septembrie 1992 emisă de institut, din care rezultă că domul A.P. a fost angajat „pe postul nr. 31 din statul de funcţii, cercetător principal II, cu ? normă în cumul, specialitatea filologie, filiala Iaşi”.
Prin decizia nr. 5159/25.20.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de administrativ şi fiscal – s-a reţinut că, prin H.G. nr. 334/2003, I.N.R.T. a fost trecut din subordinea M.E.C. la A.R., ca Centru de Tracologie, în cadrul I.A.„V.P.”, din cuprinsul art. 1 al hotărârii rezultând că s-a realizat o comasare prin absorbţie.
În consecinţă, s-a reţinut că persoana juridică dobânditoare trebuie să preia personalul I.N.R.T. necondiţionat de susţinerea vreunui examen sau concurs, întrucât salariaţii nu sunt nou încadraţi, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 30 din Codul muncii.
De altfel, în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 169 din Codul muncii, potrivit cărora salariaţii beneficiază de protecţia drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia către un alt angajator, potrivit legii.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că drepturile şi obligaţiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.
Pentru aceste considerente şi având în vedere faptul că, potrivit art. 41 alin. 2 C.muncii, modificarea unilaterală a contractului de muncă este posibilă, în mod excepţional, numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de prezentul cod, nu poate fi imputată intimatului–reclamant nesemnarea contractului de muncă din 19.06.2003, în urma căruia acesta urma să ocupe doar postul de cercetător principal III la Centrul de Tracologie din cadrul I.A.„V.P.”.
S-a mai reţinut că existenţa contractului de muncă încheiat între intimat şi U.„Al. I. C.” din Iaşi nu poate avea relevanţă în prezenta cauză.
De asemenea, nici Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de cercetare–dezvoltare, publicată în Monitorul Oficial nr.530 din 23 iulie 2003, intrată în vigoare după preluarea de către recurent a personalului I.N.R.T. şi chiar după întocmirea contractului de muncă din data de 19.06.2003, prin care recurentul oferea practic intimatului–reclamant un nou loc de muncă, cel de cercetător ştiinţific principal III, nu poate avea relevanţă în cauză.
Doar după continuarea de către recurentă a raporturilor de muncă avute de către intimat cu I.N.R.T., pe postul pe care acesta îl ocupa la data comasării prin absorbţie, se putea pune,de la data intrării în vigoare a Legii nr. 319/2003, problema aplicării dispoziţiilor acestui act normativ.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., s-a respins recursul formulat de I.A.„V.P.”, prin reprezentant legal, şi s-a menţinut sentinţa pronunţată de prima instanţă.
