(art.329 (3) Cod procedură civilă )
Decizia nr.VI din 15.01.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- prin care s-a admis recursul în interesul legii, a stabilit în aplicarea nediscriminatorie a dispoziţiilor art.11 alin.1 din OUG nr.177/2002, precum şi a dispoziţiilor art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002, faptul că drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraţilor.
Această decizie pe chestiunea de drept asupra căreia s-a pronunţat, a dezlegat-o, este obligatorie pentru instanţe.
Decizia civilă nr.374/R/14.02.2008
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti Secţia a-VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale la data de 20.02.2006, sub nr.6617/3/2006, reclamantul I. C. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti şi Statul Român prin , solicitând instanţei obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor constând în suma echivalentă sporului de 30% pentru perioada 1.01.2003-26.04.2004 şi de 40% pentru perioada 27.04.2004-1.10.2005 din indemnizaţia de încadrară brută lunară, precum şi acordarea dobânzii legale până la data plăţii efective.
La data de 4.04.2006 pârâtul Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive , iar pe fond respingerea acţiunii. Totodată a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând ca acesta să fie obligat să vireze fondurile necesare achitării sumei solicitate de reclamant, în situaţia admiterii cererii acestuia.
Ministerul Finanţelor Publice a invocat prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 30.03.2006, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi netemeinicia acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr.2485/19.05.2006, Tribunalul Bucureşti Secţia a-VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti , pe rolul căreia a fost înregistrată cu nr.10855/302/2006. Ca urmare a admiterii cererilor de abţine formulate de judecătorii Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti prin încheierea pronunţată la data de 23.10.2006, Tribunalul Bucureşti în dosarul nr.36054/3/2006, s-a dispus înaintarea cauzei Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, care prin sentinţa civilă nr.8219/20.12.2006 pronunţată în dosarul nr.14091/303/2006, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a VII-a Civilă a stabilit prin sentinţa civilă nr.14/2.02.2007, că aparţine Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei. Pe rolul Tribunalului Bucureşti cauza a fost reînregistrată cu nr.9835/3/2007.
Asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a Ministerului Finanţelor Publice, instanţa s-a pronunţat în şedinţa publică din 16.04.2007, prin respingerea excepţiei în privinţa Ministerului Justiţiei şi admiterii excepţiei în privinţa Ministerului Finanţelor Publice .
În vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor invocate de reclamant, s-a administrat proba cu expertiza contabilă , prin care s-au stabilit sumele ce se cuvin cu titlul de despăgubiri titularului cererii.
Prin sentinţa civilă nr.870/24.09.2007, Tribunalul Bucureşti Secţia a-VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis acţiunea formulată de reclamantul I. C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti ; a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în actuala denumire Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 57.361 lei reprezentând sporul de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada 1.01.2003-26.04.2004 şi de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada 27.04.2003-1.10.2005, actualizată în funcţie de rata inflaţiei; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei , în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat acest minister să vireze pârâţilor fondurile necesare achitării sumei către reclamant .
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept :
Reclamantul I. C. este judecător şi în această calitate a fost salarizat conform dispoziţiilor OUG nr.177/2002 cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit disp. OUG nr.177/2002, magistraţii sunt salarizaţi ţinând seama de rolul, răspunderea complexitatea, caracterul justiţiei de putere de stat, de pregătirea şi competenţa profesională, precum şi de incompatibităţile şi interdicţiile prevăzute prin Legea nr. 92/1992. Aşadar, indemnizaţia judecătorilor a fost stabilită în funcţie de specificul şi complexitatea muncii lor, dar având în vedere şi statutul magistratului.
Prin actele normative invocate de titularul cererii, adică OG nr.42/2002, privind înfiinţarea Parchetului Anticorupţie, s-a instituit un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare brută pentru judecătorii care alcătuiesc complete specializate în infracţiunile de corupţie, iar prin OUG nr.24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei (art.28) s-a instituit o majorare a sporului la 40% din indemnizaţia de încadrare lunară.
Legiuitorul a justificat acordarea sporului de mai sus de „necesitatea intensificării neîntârziate a luptei împotriva fenomenului de corupţie” şi a instituirii unor măsuri imediate pentru întărirea instituţiilor specializate în combaterea infracţiunilor de corupţie.
Ca urmare a acestor norme legale, salariul unui judecător care compune un complet specializat în soluţionarea infracţiunilor de este net superior oricărui salariu al altui judecător din instanţă, care face parte dintr-un astfel de complet, cu toate că nici atribuţiile de serviciu şi nici natura cauzei nu sunt diferite şi implicit nu îndreptăţesc o astfel de diferenţiere .
Situaţia creată face incidente dispoziţiile OUG nr.137/31.08.2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de .
Conform art.1 din OG nr.137/2000, în România, principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării trebuie să fie garantat în special în exercitarea anumitor drepturi, printre care şi cel de a primi un salariu egal pentru muncă egală.
OG nr.137/2000 defineşte în art.2 discriminarea ca fiind orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, , categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
În speţă, prin sporurile de 30% şi apoi 40% nu s-a făcut decât să se creeze o discriminare între judecători după criteriul categoriei sociale, în sensul enunţat mai sus.
În acest sens s-a pronunţat şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr.185/22.07.2005, constatând existenţa unei discriminări directe, potrivit art.2 alin.1 şi 2 din OG nr.137/2000 şi recomandând Ministerului Justiţiei iniţierea unui proiect de act normativ în vederea eliminării situaţiei de inegalitate evidente dinte cele două categorii de salariaţi.
Pe baza celor analizate mai sus, tribunalul a constatat că în cauză s-a făcut dovada discriminării directe, având în vedere că prin adoptarea OUG nr.27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, Guvernul României a recunoscut discriminarea creată prin salarizarea inegală a judecătorilor.
Totodată, instanţa a mai avut în vedere şi caracterul obligatoriu al Deciziei nr.VI/15.01.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.26/2006 , prin care a admis recursul în interesul legii şi a stabilit, în aplicarea nediscriminatorie a disp. art.11 alin.1 din OUG nr.177/2002, precum şi a disp. art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002, faptul că drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraţilor.
În termen legal , împotriva acestei sentinţe au declarat recurs motivat recurentul-pârât Ministerul Justiţiei şi recurentul-chemat în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor , criticând sentinţa pe următoarele aspecte :
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, în raport de criticile formulate în ambele recursuri, cât şi din oficiu potrivit dispoziţiilor art.3041 Cod procedură civilă , Curtea constată următoarele :
Prin recursul său întemeiat pe disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă raportat la art.312 Cod procedură civilă , recurentul-pârât Ministerul Justiţiei critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că în raport de data introducerii acţiunii (20.02.2006), dreptul material la acţiune este parţial prescris pentru perioada 1.01.2003-20.02.2003.
Criticile acestui recurent nu pot fi primite şi vor fi înlăturate pentru că , potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958 , prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune şi nu de la data neplăţii salariului , deoarece în speţă este vorba de o discriminare care trebuie să fie constatată de o autoritate competentă. Or, numai din momentul constatării discriminării prin Hotărârea nr.185 a CNCD , respectiv 22.07.2005 s-a născut dreptul la acţiune , respectiv de a cere obligarea celor responsabili să repare drepturile încălcate prin discriminarea constatată de autoritatea competentă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond .
În art.8 din Decretul nr.167/1958 se foloseşte expresia „data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”, or până în momentul constatării discriminării nu se poate pune problema cunoaşterii pagubei cauzate prin discriminare. Astfel apare ca evidentă eroarea Ministerului Justiţiei care contrar art.7 din Decretul nr.167/1958 invocă „data săvârşirii faptei” ca dată de când începe să curgă termenul de prescripţie fără a putea indica şi temeiul legal al acestei susţineri .
În ceea ce priveşte recursul recurentului-chemat în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor , întemeiat în drept pe disp. art.304 pct.4,7,9 Cod procedură civilă , art.3041 Cod procedură civilă , art.155, 281 din Legea nr. 53/2003, ale Legii nr.500/2002, HG 386/2007, OG nr.22/2002, acest recurent critică sentinţa pentru următoarele motive :
– instanţa de fond depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
– hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină;
– hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, în primul rând consideră că instanţa de fond în mod greşit a admis cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Justiţiei şi solicită respingerea cererii de chemare în garanţie pe cale de excepţie, ca fiind inadmisibilă şi îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar pe fondul cauzei, respingerea acesteia ca fiind neîntemeiată.
Instanţa de fond a reţinut că această instituţie poate fi obligată în calitate de chemat în garanţie, să vireze către pârâtul Ministerul Justiţiei , fondurile necesare achitării drepturilor de natură salarială solicitate de reclamant .
S-a reţinut că atribuţia sa este de a coordona acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, şi anume, pregătirea proiectelor anuale ale legilor de rectificate, precum şi a legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie, aceste atribuţii fiind stabilite prin Legea nr. 500/2002.
Ori, tocmai pronunţarea unei hotărâri prin care Ministerul Economiei şi Finanţelor să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiţiei ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară şi totodată ar pune instituţia în imposibilitatea punerii în a acestei hotărâri.
Mai solicită să se observe că între părţi şi Ministerul Economiei şi Finanţelor nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în garanţie a instituţiei .
Raporturile de muncă sunt între reclamanţi pe de o parte şi instituţiile în care îşi desfăşoară activitatea pe de altă parte. Pretenţiile reclamanţilor solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator, din bugetul propriu pe care şi l-a întocmit .
Ori, în condiţiile în care instanţa dispune obligarea la plata drepturilor de personal către reclamanţi , pârâtul care urmează să facă plata trebuie să reţină şi să vireze contribuţiile obligatorii către bugetul de stat.
Pe fond solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru că potrivit Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în art.29 alin.2 s-a instituit sporul de 30% din salariul de bază pentru judecătorii care compun completele specializate şi procurorii care funcţionează în cadrul Secţiei de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru poliţiştii şi specialiştii detaşaţi în cadrul acestei secţii .
Acest spor a fost menţinut prin art.10 din Ordonanţa nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea Legi nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din autorităţile judecătoreşti.
Ulterior, Ordonanţa nr.43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie a prevăzut în mod limitativ categoriile de persoane care au beneficiat de acest spor.
OUG nr.177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor , a prevăzut la art.11 alin.1 dispoziţiile referitoare la judecătorii care compun completele specializate prevăzute de art.29 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003, făcând referire expresă la cei care participă la şedinţele de judecată ale completelor specializate pentru judecarea infracţiunilor de corupţie .
În concluzie, sporul de 30% şi respectiv 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară nu poate fi acordat decât persoanelor expres şi limitativ prevăzute de lege şi consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile principiului din dreptul muncii, orice persoană are dreptul la plată egală pentru muncă egală.
Prin OUG nr.177/2002, tocmai acest lucru s-a urmărit de către legiuitor, având în vedere dificultatea activităţilor de urmărire penală şi judecarea faptelor cu caracter de corupţie, s-a dispus prin modificarea actului normativ, acordarea unor sporuri pentru magistraţii implicaţi în aceste dosare de corupţie, cu respectarea art.6 alin.2 din Codul muncii .
Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi de drept şi a făcut o corectă aplicare a legii .
Potrivit art.60(1) Cod procedură civilă „partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”, în speţă pârâtul Ministerul JustiţieiPublic s-a dovedit parte căzută în pretenţii faţă de reclamant.
Pretenţiile reclamantului constând în spor de 30% şi apoi 40%, nu pot fi achitate decât cu şi prin intermediul Ministerului Economiei şi Finanţelor, singurul care alocă sume pentru bugetul ministerelor şi ia măsuri de rectificare a acestor bugete .
Calitatea procesuală a acestui recurent în prezenta cauză rezultă din lege- art.19 din Legea nr. 500/2005 şi HG nr.208/2005 aşa cum corect a reţinut şi tribunalul.
Critica pe fondul cauzei va fi înlăturată deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia VI din 15.01.2007 a stabilit aplicarea nediscriminatorie a drepturilor conferite de articolul art.11 alin.1 din OUG nr.177/2002 şi că aceste drepturi se cuvin tuturor magistraţilor. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe chestiunea de drept asupra căreia s-a pronunţat, a dezlegat-o, este obligatorie pentru instanţe, conform art.329 (3) Cod procedură civilă .
Faţă de cele reţinute, cum în cauză nu se regăseşte nici un motiv din cele prevăzute de art.304, 3041, 306 Cod procedură civilă , care să atragă casarea sau modificarea sentinţei, în baza art.312 alin.1 acelaşi cod, au fost respinse ca nefondate ambele recursuri .
