Art.19 alin.2 din Decretul nr.167/1958.
– Condiţii:
Potrivit dispoziţiilor art.19 alin.2 din Decretul nr.167/1958, cererea de repunere în termen, în ipoteza în care din cauze temeinic justificate, termenul de prescripţie (3 ani) a fost depăşit, poate fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului.
Decizia nr.442/R/20.02.2008
Prin sentinţa civilă nr. 716 din 13.09.2007, Tribunalul Bucureşti –Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului şi a respins acţiunea formulată de reclamantul D. C. A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării, ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Din coroborarea art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la ipoteza prescripţiei în cazul acţiunii în răspundere pentru pagube cauzate prin fapte ilicite şi cazurile asimilate, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la despăgubiri către salariat, în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, adică de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În privinţa primelor trei capete de cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat că reclamantul a solicitat despăgubiri pentru retrogradarea sa din funcţia pe care o îndeplinea pe o funcţie inferioară pregătirii şi calificări sale şi a gradului militar pe care îl deţinea, fapt ce s-a petrecut la data de 25.06.1976 şi care a generat diminuarea substanţială a veniturilor obţinute în perioada 1976-1978.
Deşi reclamantul a contestat măsura abuzivă a retrogradării în termenul şi potrivit procedurilor militare şi a solicitat repunerea sa în drepturi, astfel cum rezultă din raportul nr. 573/28.06.1976, fără a primi soluţionarea contestaţiei sale, Tribunalul a constatat intervenită prescripţia extinctivă a dreptului reclamantului de a solicita despăgubiri constând în diferenţa dintre solda avută înainte de retrogradare şi solda efectiv plătită în perioada 1976-1978.
Raportul făcut de reclamant potrivit procedurilor militare nu reprezintă un caz de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie extinctivă, în condiţiile Decretului nr. 167/1958, după cum nici răspunsul trimis de pârât, cu nr. CR 501/9.05.2007, din care rezultă că retrogradarea sa a fost o măsură arbitrară, nu valorează o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia, de natură a întrerupe termenul de prescripţie, cu consecinţa curgerii unui nou termen de prescripţie de aceeaşi durată, de la momentul recunoaşterii, câtă vreme este incontestabil că, pentru a întrerupe prescripţia, recunoaşterea trebuia să fie expresă, neîndoielnică şi să intervină în interiorul termenului de prescripţie.
Deşi reclamantul acuză modificarea unilaterală a raporturilor contractuale de către pârât şi măsurile nelegale luate împotriva sa, cererea de chemare în judecată nu vizează legalitatea acestor măsuri, ci despăgubiri pentru trecerea într-o funcţie inferioară, prin retrogradare, acţiune care se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii produceri prejudiciului.
A mai reţinut Tribunalul că refuzul de a i se acorda reclamantului gradul de colonel în momentul pensionării s-a consumat la data de 10.04.1978, iar îmbolnăvirea sa, ca urmare a abuzurilor din partea angajatorului, datează din luna aprilie 1977, pensionarea medicală intervenind în luna aprilie 1978. La aceste momente au fost săvârşite faptele ilicite şi, tot atunci, s-a produs prejudiciul cauzat de acestea.
Tribunalul nu mai poate stabili caracterul ilicit al măsurilor luate de angajator în anul 1978, după aproape 30 de ani de la data săvârşirii faptelor şi 17 ani de la înlăturarea regimului comunist, şi nici obligaţia de reparare a prejudiciului reclamat, în lipsa angajării răspunderii civile a persoanei care se presupune că l-a cauzat.
Numai în situaţia în care răspundea angajatorului a fost stabilită în termen prin hotărâre definitivă există posibilitatea victimei unei boli profesionale de a solicita ulterior acoperirea prejudiciilor cauzate de agravarea stării sale de sănătate şi care nu au putut fi avute în vedere la data hotărârii iniţiale.
Or, în cazul dat, o asemenea hotărâre de stabilire a unor prestaţii periodice nu a fost promovată în termenul de prescripţie extinctivă.
Tot astfel, a mai reţinut prima instanţă, încălcarea drepturilor reclamantului, atingerile aduse onoarei, demnităţii, suferinţele de ordin afectiv provocate de abuzurile angajatorului şi suferinţa de ordin fizic provocată de accidentul vascular-cerebral ce a dus la pierderea capacităţii de muncă sunt fapte ilicite ce datează din perioada 1976-1978, pentru care termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu la data de 23 decembrie 1989 şi s-a împlinit 3 ani de la această dată, cu mult înainte de data sesizări instanţei.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs motivat, în termen legal, recurentul D. C. A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, acesta a arătat, în esenţă, următoarele:
– Tribunalul a soluţionat pricina fără a analiza fondul, invocând din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a omis să analizeze anumite înscrisuri care prezentau relevanţă şi a adus argumente contradictorii în motivarea hotărârii;
– termenul de prescripţie a fost depăşit din motive obiective, reprezentate de dificultăţile întâmpinate pentru obţinerea de la pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, abia în anii 2005-2006, a înscrisurilor esenţiale din cuprinsul cărora reclamantul a putut să cunoască fapta ilicită săvârşită de angajator şi paguba produsă;
– instanţa avea posibilitatea ca, în baza art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, să constate ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care a fost depăşit termenul de prescripţie şi să dispună, chiar din oficiu, judecarea pricinii;
– Tribunalul avea posibilitatea să stabilească, pe cale incidentală, nelegalitatea măsurilor retrogradării din funcţie şi neavansării la gradul următor şi, pe cale de consecinţă, să stabilească existenţa faptei ilicite a angajatorului şi prejudiciul cauzat.
În drept au fost invocate prevederile art. 3041, 312 alin. (5) din Codul de procedură civilă, precum şi dispoziţiile art. 8 şi 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul Ministerul Apărării a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În recurs, nu au fost administrate probele.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. pr. civ, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Nu poate fi primită critica potrivit căreia Tribunalul a soluţionat pricina fără a analiza fondul, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din oficiu.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 18 din Decretul nr.167/1958, instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune este prescris. Normele care reglementează prescripţia extinctivă sunt imperative, de ordine publică.
Prescripţia extinctivă limitează timpul în care o persoană poate să-şi valorifice un drept subiectiv recurgând la organele de jurisdicţie.
Curtea constată că în mod corect prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 137 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pronunţându-se cu prioritate asupra excepţiilor care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii.
Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii, neexistând contradicţii nici între considerente şi dispozitiv şi nici între argumentele expuse în motivarea sentinţei atacate. Tribunalul a analizat amplu, în raport de datele concrete ale speţei, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, existenţa sau nu a unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, precum şi existenţa condiţiilor cerute de lege pentru repunerea în termenul de prescripţie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susţine, pe de o parte, că termenul de prescripţie a început să curgă şi s-a împlinit, iar depăşirea sa are motive obiective, care justificau repunerea în termen şi, pe de altă parte, că acest termen nu a început să curgă, întrucât recurentul-reclamant nu a cunoscut fapta ilicită săvârşită de angajator şi paguba produsă, astfel încât instanţa de fond putea şi trebuia să stabilească existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului cauzat prin aceasta, pronunţându-se, pe cale incidentală, asupra nelegalităţi măsurilor retrogradării din funcţie şi neavansării la gradul următor.
Nu poate fi reţinută critica în conformitate cu care Tribunalul nu a analizat anumite înscrisuri care prezentau relevanţă sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, respectiv adresele CT 71/20.01.2005, CT 3115/8.06.2004, CR 23/12.01.2006 şi CR 801/5.05.2006, din cuprinsul cărora reclamantul a putut să afle motivele de nelegalitate ale retrogradării sale în anul 1976, precum şi ale neavansări la gradul de colonel în momentul trecerii în retragere, în anul 1978.
Prima instanţă în mod corect a stabilit, faţă de conţinutul raportului nr. 573/28.06.1976, că, la sfârşitul perioadei de retrogradare, în 1978, prejudiciul invocat de reclamant şi pentru care se solicită despăgubiri, constând în diferenţa dintre solda avută înainte de retrogradarea din funcţie şi solda efectiv plătită în perioada 1976-1978, era cert, determinat şi cunoscut de reclamant, astfel încât dreptul la acţiune era născut.
De asemenea, instanţa de fond în mod just a reţinut că refuzul de a i se acorda recurentului-reclamant gradul de colonel la momentul pensionării s-a consumat la data de 10.04.1978, iar îmbolnăvirea sa, ca urmare a abuzurilor angajatorului, datează din luna aprilie 1977, pensionarea medicală intervenind în luna aprilie 1978.
Aşa fiind, în raport de aceste momente, de la care a început să curgă termenul de prescripţie, la data formulării cererii de chemare în judecată -26.10.2006 – acest termen era cu mult depăşit.
Curtea îşi însuşeşte punctul de vedere exprimat de instanţa de fond potrivit căruia orice înscris din care ar fi rezultat o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia ar fi putut produce efectul întreruptiv prevăzut de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, numai dacă recunoaşterea ar fi fost făcută în interiorul termenului de prescripţie. Or, această condiţie nu este îndeplinită în cauză, adresele la care recurentul face referire fiind emise în perioada 2004-2006, cu mult după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat de la datele anterior menţionate.
Totodată, în mod corect prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cererea de repunere în termen – în ipoteza în care, din cauze temeinic justificate, termenul de prescripţie a fost depăşit – poate fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului.
Or, prin raportarea la data emiterii adreselor invocate de reclamant, ultima fiind adresa nr. CR 801/5.05.2006, rezultă fără dubiu că, la data introducerii acţiunii -26.10.2006- şi acest termen de o lună fusese cu mult depăşit. Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond nu s-a mai preocupat a analiza dacă aceste adrese dovedesc existenţa unor motive temeinice, care să justifice depăşirea termenului de prescripţie.
Constatând că reclamantul nu poate formula acţiune în justiţie, prin care să solicite despăgubiri, oricând pe durata perpetuării consecinţelor faptelor prejudiciabile, ci numai în măsura în care răspunderea angajatorului a fost stabilită, prin hotărâre judecătorească, de o instanţă sesizată în interiorul termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.
Nu se poate reţine critica recurentului potrivit căreia Tribunalul nu a avut în vedere caracterul continuu al prejudiciului material suferit, această împrejurare neprezentând relevanţă sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, pe care o va menţine, astfel încât, văzând şi dispoziţiile art. 312 C. pr. civ, a respins recursul, ca nefondat.
