Condiţii ce trebuie îndeplinite pentru valabilitatea acesteia; Obiectul, conţinutul şi calitatea părţilor, în contractul intitulat „de management”, naşte între acestea, raporturi specifice relaţiilor de muncă.
Decizia civilă nr.170/R/22.01.2008
Prin sentinţa civilă nr. 140/7.06.2007 pronunţată în dosarul nr. 20370/3/2006, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul T. Z. în contradictoriu cu pârâta S.C. „ Kenson Optical România” S.R.L., dispunându-se anularea clauzei de neconcurenţă inserate în cuprinsul convenţiei încheiate între părţi la data de 1.11.2004, în privinţa efectelor acesteia, după încetarea funcţiei avute în cadrul pârâtei.
A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În considerente a reţinut că actul încheiat între părţi la data de 1 noiembrie 2004, intitulat „contract de management” este un act juridic bilateral, consensual, sinalagmatic, oneros şi cu succesivă, nereglementat legal, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind stabilite prin convenţia părţilor contractante.
În acest context şi potrivit art. 5, 966 şi 968 Cod civil, este necesar ca voinţa părţilor să se subordoneze totalităţii normelor legale şi principiilor care formează ordinea de drept.
Astfel, părţile unui contract, deşi pot stabili prin acordul lor de voinţă, conţinutul drepturilor şi obligaţiilor reciproce, nu pot deroga de la dispoziţiile care interesează ordinea publică şi care sunt în totalitate norme imperative, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Or, indiferent de natura „ contractului de management” încheiat între părţi la 1 noiembrie 2004, civilă, comercială sau de dreptul muncii, clauza de neconcurenţă prin care se interzice managerului ( şi membrilor familiei acestuia), timp de 3 ani de la data încetării funcţiei sale, dreptul de a fi angajatul unei cu activitate similară sub sancţiunea plăţii unei despăgubiri în valoare de 50.000 Euro, independent de producerea vreunei daune sau întinderea acesteia, cuprinde o interdicţie pentru manager de a încheia pe viitor un contract de muncă, ceea ce constituie o restrângere a dreptului la muncă şi a libertăţii muncii, garantate prin art. 48 alin. 1 din Constituţie.
Obligaţia statuată în sarcina reclamantului are drept consecinţă îngrădirea nerezonabilă a dreptului sau la încheierea unui contract de muncă în domeniul în care este specializat pe o perioadă excesivă, constituind o obligaţie fondată pe o cauză nelicită şi în acelaşi timp, o obligaţie fără cauză, deoarece societatea nu şi-a asumat nicio obligaţie în schimbul obligaţiei managerului de a nu o concura pe o perioadă de 3 ani, nulitatea intervenind şi în cazul în care contractul de management ar avea o altă natură juridică, art. 5 sancţionând cu nevaliditatea, orice convenţie prin care se derogă de la legile care interesează ordinea publică, o limitare sub forma interdicţiei prevăzute în clauza de neconcurenţă nefiind permisă în mod expres nici în cazul raporturilor comerciale.
Prin Legea nr. 53/2003 au fost introduse o serie de dispoziţii care se referă în mod expres la condiţiile ce trebuiau îndeplinite pentru valabilitatea clauzei de neconcurenţă, împrejurarea că reclamantul şi-ar fi dat acordul la încheierea acesteia, neavând nicio relevanţă, câtă vreme acordul la îngrădirea drepturilor recunoscute prin lege contravine dispoziţiilor legale şi constituţionale ce reglementează în materie.
În temeiul art. 274 C. pr. civ, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, întrucât partea care a câştigat procesul nu a făcut dovada efectuării lor.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâta S.C. Kenson Optical România S.R.L, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr. 20370/3/2006, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 8, 9 C. pr. civ.
Astfel, a susţinut că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia de necompetenţă generală, pe motiv că, fiind vorba de interpretarea unui contract, instanţa de drept comun rămâne competentă, chiar şi în prezenţa unei clauze arbitrale,în cazul interpretării contractului.
Existenţa acestei clauze nu permite ca interpretarea contractului să fie legal soluţionată de instanţa statală, mai mult, convenţia de management este un contract eminamente comercial, însuşi reclamantul recunoscând că aceasta a fost voinţa părţilor, nicidecum aceea de a încheia un contract de muncă, respectarea riguroasă a prevederilor art. 11 din contract impunând ca interpretarea naturii juridice a acestuia să fie făcută de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, instanţa arbitrală aleasă şi de reclamant atunci când a semnat contractul.
În aplicarea art. 304 pct. 8 C. pr. civ, a susţinut că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, astfel, „ onorariul fix net” nu este echivalent cu salariul, iar din probele existente la dosar a rezultat că banii cuveniţi reclamantului au fost transferaţi societăţii acestuia, pentru aceşti bani societatea fiind obligată să plătească impozit pe profit, fiind aplicabil art. 977 C. civil, în sensul interpretării contractului conform voinţei părţilor.
De asemenea, în mod cu totul greşit instanţa de fond a considerat că această clauză aduce atingere libertăţii muncii, câtă vreme, date fiind atribuţiile reclamantului, dacă acesta ar fi desfăşurat o activitate similară cu a pârâtei, ar fi adus prejudicii acesteia, pe piaţa sa specifică de activitate, asemenea clauze fiind foarte populare în contractele de muncă.
Dacă s-ar menţine această interpretare, s-ar putea chiar considera că instanţa de fond a dat o interpretare care excede cererii pârâtului, care a dorit doar să se considere că, dacă se interpretează acest contract ca fiind de muncă, clauza ar fi nulă absolută, pentru că nu ar fi în concordanţă cu Codul muncii, practic, prin afirmaţiile sale, instanţa consideră că această clauză ar fi nulă, chiar şi dacă contractul ar fi considerat unul comercial.
Subsumat temeiului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ, a arătat că instanţa de fond a ignorat că prevederile Codului muncii obligă ca un contract de muncă să fie încheiat în limba română, or, contractul de management a fost încheiat în limba maghiară, chiar interpretarea instanţei bazându-se pe o din această limbă.
Totodată, instanţa confundă constant activitatea managerului potrivit acestui contract, activitate pur comercială, care s-a şi bazat pe o plată efectuată către societatea reclamantului şi nu direct către acesta, cu desfăşurată în baza Codului muncii, or, interdicţia desfăşurării unei activităţi similare pe o perioadă de 3 ani este în concordanţă cu piaţa comercială, unde se pot întâlni cu uşurinţă perioade cuprinse între unu şi cinci ani.
Greşită este din acest punct de vedere şi interpretarea instanţei, în sensul că obligaţia recurentului este fără cauză, acest lucru nefiind prevăzut tocmai pentru că aceasta a fost voinţa comercială a părţilor, care nu s-ar fi putut reflecta într-un contract de muncă, reclamantul validând această voinţă prin chiar semnarea contractului de management.
Instanţa refuză să interpreteze că reclamantul nu desfăşura muncă pentru recurentă, ci o activitate comercială în baza unui contract comercial, fiind remunerat prin societatea al cărui asociat unic era.
Motivările instanţei sunt contradictorii, în sensul că vorbeşte de libertatea muncii chiar şi atunci când acceptă că acest contract ar putea fi interpretat ca fiind comercial, confundând permanent libertatea comercială cu raporturile de muncă.
Instanţa nu s-a pronunţat în niciun fel pe considerentele pentru care acest contract nu poate fi apreciat ca fiind unul de muncă, anume este încheiat în limba maghiară şi nu română, nu respectă formatul impus de Ordinul 64/2003 modificat şi completat prin Ordinul nr. 76/2003 al Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, nu s-a plătit reclamantului un salariu,ci onorariu către societatea la care acesta era asociat unic şi pentru care era obligat să plătească impozit pe profit, obiectul contractului de management este total diferit de cel menţionat de Codul muncii.
Practic, instanţa nu s-a pronunţat asupra a ceea ce a solicitat reclamantul astfel, acesta a cerut să se constate nulitatea absolută a clauzei de neconcurenţă, întrucât contractul de management poate fi interpretat ca fiind unul de muncă, or, în loc să interpreteze dacă actul este comercial sau de muncă, instanţa a considerat clauza de neconcurenţă nulă absolut pentru fraudă la lege, pentru că ar fi vorba de o obligaţie fără cauză, reclamantul având îngrădită în mod absolut exercitarea profesiei.
În susţinerea recursului a solicitat reanalizarea probatorului existent la dosar şi încuviinţarea probei cu înscrisuri suplimentare.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine că acesta este nefondat.
Astfel, faptul că prima instanţă nu a statuat în mod clar asupra naturii juridice a contractului dedus judecăţii, nu afectează valabilitatea sentinţei pronunţate dacă soluţia pe care aceasta o conţine este corectă, revenind instanţei de control judiciar să înlocuiască sau să completeze considerentele hotărârii.
Din acest punct de vedere, Curtea constată că prin obiectul, conţinutul şi calitatea părţilor, contractul intervenit între părţi şi intitulat de „ management”, naşte între aceste raporturi specifice relaţiilor de muncă, constând în aceea că „ managerul” persoană fizică, se obligă să presteze pe perioadă nedeterminată, în favoarea persoanei juridice o activitate subordonată, de organizare, conducere, gestionare şi repartizare a societăţii asigurând implementarea planului de afaceri la nivelul acesteia, în schimbul unei remuneraţii, constând într-un onorariu de bază fix, respectiv unul variabil, stipulat plătibil de către angajator , pe baza disciplinei muncii, respectiv satisfacţiei clienţilor societăţii.
Din această perspectivă, nu poate fi pretinsă natura comercială a contractului întemeiat pe atribuţiile de reprezentare, specifice unui mandat comercial, întrucât atare atribuţii pot rezulta şi dintr-un contract de muncă, fiind de altfel, obişnuite pentru „ managerii” societăţii.
Numai în situaţia în care intimatul ar fi avut doar atribuţii de „ agent comercial permanent”, care, în calitate de intermediar permanent, să nu facă altceva decât să negocieze sau să încheie afaceri, fiind un simplu mandatar (intermediar), s-ar fi pus problema calificării actului ca fiind supus normelor dreptului comercial, or, prin convenţia dintre părţi, „managerului” i s-au încredinţat practic toate atribuţiile se direcţie, organizare şi coordonare a societăţii specifice organului de conducere a acesteia, cu care se află în raporturi juridice de muncă.
Din acest punct de vedere, este irelevantă pentru calificarea contractului, pretinsa nerespectare a condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea unui contract de muncă, întrucât natura juridică a unui act se determină pe baza obiectului şi conţinutului clauzelor sale, astfel cum s-a arătat anterior, neputând fi extrasă din faptul culpabile al nerespectării condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea sa.
Din aceeaşi perspectivă, faţă de caracterul remuneraţiei prevăzute în favoarea managerului, cu titlu de prestaţie periodică pentru activitatea depusă în beneficiul societăţii, este irelevantă destinaţia acestei sume, faptul că intimatul a convenit cu societatea ca aceasta să se facă profit în folosul unei societăţi comerciale al cărui unic asociat era, câtă vreme nu această societate avea calitatea de „manager”.
Mai mult, ceea ce s-a dedus judecăţii este nevalabilitatea unei clauze de neconcurenţă, pe motiv că aceasta îngrădeşte nepermis exerciţiul dreptului la muncă, faţă de toate aceste consideraţii, în mod legitim instanţa de fond raportându-se la reglementările specifice acestui drept fundamental, prin conţinutul şi efectele sale, clauza punând în discuţie tocmai posibilitatea managerului ( şi a familiei sale) de a mai fi angajatul unei societăţi cu activitate similară, timp de 3 ani de la încetarea funcţiei sale.
De altfel, toate criticile, precum şi soluţia instanţei au privit exclusiv efectele clauzei asupra raporturilor juridice de muncă ale reclamantului după încetarea funcţiei sale în cadrul pârâtei, perspectivă din care, în mod corect, la termenul de judecată din 12.10.2006, prima instanţă a apreciat asupra caracterului nepatrimonial al pretenţiilor care pun în discuţie un drept asupra căruia nu se poate tranzacţiona, cu consecinţa excluderii litigiului din competenţa de judecată a instanţei arbitrale stabilite prin art. 11 din contract şi revenirea lui în competenţa instanţei de drept comun pentru litigii de muncă.
Pentru acelaşi argument, nu se poate reţine nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. pr. civ, mai mult, chiar recurentul vorbeşte despre „interpretare”, în scopul calificării juridice a contractului, ceea ce exclude din start incidenţa acestui motiv de recurs, aplicabil doar în cazul „înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridice dedus judecăţii”.
De asemenea, nu se poate reţine nici că instanţa s-ar fi pronunţat în afara obiectului dedus judecăţii, petitul acţiunii constituindu-l tocmai constatarea nulităţii clauzei de neconcurenţă întemeiat pe nerespectarea dispoziţiilor legale şi constituţionale privitoare la libertatea muncii, faptul că instanţa nu a dat o calificare juridică strictă, exclusivă a contractului, neautorizând critica potrivit căreia s-ar fi pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut şi neatrăgând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ.
În consecinţă, faţă de considerentele anterioare, Curtea apreciază că în mod temeinic prima instanţă a statuat că, prin modul cum a fost prevăzută, clauza de neconcurenţă realizează o îngrădire nepermisă a dreptului la muncă, cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 21 din Codul muncii pentru valabilitatea acesteia şi care vorbesc, între altele, despre acordarea unei indemnizaţi de neconcurenţă lunare, care, nefiind prevăzută în contractul în speţă, a îndreptăţit instanţa să considere obligaţia fără cauză, intrând sub incidenţa art. 966 C. civil.
Prin urmare, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, iar recursul, nefondat, şi a fost respins ca atare, în aplicarea art. 312 alin. 1 C. pr. civ.
