Nu există autoritate de lucru judecat dacă prima cerere de chemare în judecată a fost anulată, ca netimbrată.
Nu se pot acorda penalităţi dacă în contract părţile nu au prevăzut o clauză în acest sens.
Sub nr. 9785/2000 s-a înregistrat cererea reclamantei S.C. “O.”- S.A., prin care a chemat în judecată pe pârâta S.C. “L.C.”- S.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată la plata sumei de 316.397.648 lei, reprezentând majorări, precum şi cheltuieli de judecată aferente.
în fapt, reclamanta a arătat că pârâta nu şi-a respectat obligaţiile în calitate de locatar al unui spaţiu cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, în sensul că nu a plătit chiria timp de 3 luni.
în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 988 C. civ. si art. 11 din H.C.M. nr. 860/1973.
în dovedirea cererii sale, reclamanta a depus extras de cont, copie de pe adresa prin care a notificat-o pe pârâtă, precum şi copii ale contractului de închiriere.
La termenul din 6.12.2000, pârâta a arătat că şi-a schimbat denumirea în S.C. “N.G:” – S.A., iar reclamanta a depus un mod de calcul al majorărilor solicitate.
Prin sentinţa nr. 4037/2001, Tribunalul Bucureşti – secţia comercială a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă şi cererea reclamantei, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, cu privire la excepţia invocată, că prin sentinţa nr. 3494/2000, cererea a fost anulată ca netimbrată (soluţie menţinută de Curtea de Apel Bucureşti) şi, ca urmare, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, întrucât instanţele care s-au pronunţat în cauză nu au intrat în fondul pricinii, nefiind îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ.
Cât priveşte cererea reclamantei pentru obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, instanţa de fond a reţinut că în nici unul dintre contractele de închiriere încheiate nu a fost prevăzută perceperea de majorări pentru achitarea cu întârziere a chiriei datorate, astfel că părţile neconvenind asupra unei clauze penale, textele de lege menţionate de reclamantă nu suplinesc voinţa părţilor.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C. “O.” – S.A., criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate.
Temeiul de drept invocat de recurentă se bazează pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. pr. civ., în sensul că hotărârea s-a dat cu aplicarea greşită a legii (art. 43 C. com., art. 970, 981 şi 1073 C. civ.) şi fără a aprecia corect probele administrate în cauză.
în esenţă, după reiterarea situaţiei de fapt, recurenta susţine, în dezvoltarea motivelor de recurs, că instanţa de fond în mod nejustificat nu a luat în considerare faptul că majorările de întârziere de 0,5% au fost calcualte conform art. 11 din H.C.M. nr. 860/1973, în baza căreia au fost încheiate contractele de închiriere, iar majorările de 0,2% au fost calculate conform art. 3 din H C.G.M R nr. 221/22.10.1998.
Analizând recursul, Curtea a constatat că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate.
La data perfectării raporturilor juridice de închiriere, respectiv încheierea contractelor, părţile nu au înţeles să convină asupra unor sancţiuni pentru întârziere în decontarea închirierii, constând în plata unei penalităţi de întârziere, astfel că, în mod corect, s-au respins pretenţiile la penalităţi de întârziere, soluţia pronunţată fiind temeinică şi legală.
în doctrina de specialitate şi în practica judiciară, penalităţile legale se aplică numai dacă în contract s-a prevăzut o clauză penală.
Prin natura sa juridică, clauza penală este convenţională, neputând fi complinită printr-o reglementare juridică specială, ea fiind voinţa reciprocă a părţilor contractante.
Aşadar, în cazul în care în contract nu există o prevedere prin care părţile să fi stabilit penalităţi, evident că acestea nu se pot aplica.
Chiar dacă există acte normative, în care legiuitorul prevede penalităţi pentru abateri de la disciplina contractuală, acestea s-ar fi putut aplica numai dacă în contract ar fi existat clauză penală sub forma unei dispoziţii generale cum ar fi “se vor plăti penalităţile prevăzute în…”.
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 43 C. com., datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani, produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile.
în speţă însă, reclamanta recurentă nu a pretins obligarea pârâtei la dobânzi pentru neplata datoriei comerciale, astfel că nici acestea nu au putut fi acordate.
în consecinţă, întrucât angajarea răspunderii debitoarei cu plata penalităţilor nu-şi are temei, recursul urmează a fi respins, ca nefondat. (Judecator Decebal Taragan)
(Secţia a V-a comercială, decizia nr. 561/2001)
