Plângere împotriva soluţiei procurorului de netrimitere în judecată. Purtare abuzivă. Elemente constitutive
Infracţiuni
Sentinţa penala nr.149/5 iulie 2011
Prin ordonanţa nr. 451/P/2010 din 2 martie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului C. T. C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 250 alin. 2 Cod penal şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ – amendă în cuantum de 700 lei.
Pentru a dispune astfel, procurorul a reţinut următoarele:
Învinuitul lucrează ca agent de poliţie în cadrul Biroului Rutier al Poliţiei municipiului Botoşani, începând cu data de 01.07.2008.
Partea vătămată M. V. este o persoană foarte cunoscută în municipiul Botoşani, fiind administratorul unei săli de fitness şi culturism, care este frecventată de mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri din cadrul I.P.J. Botoşani.
În ziua de 01.06.2010, învinuitul a fost de serviciu, conform planificării, împreună cu agent L. I., din cadrul Biroului de Ordine Publică, serviciul desfăşurându-se, atât pe linie rutieră, cât şi pe menţinerea ordinii publice.
În cursul dimineţii, în jurul orei 09,00, cei doi s-au deplasat cu autoturismul din dotare pe Calea Naţională din municipiul Botoşani, intenţionând să circule pe strada Victoriei (care duce spre Complexul „Modarom”, pe lângă Magazinul „Botoşani”), unde numitul L. I. avea de rezolvat o problemă personală.
La volanul autoturismului s-a aflat învinuitul, el oprind la intersecţia străzii Victoriei cu Calea Naţională, în apropierea căreia se afla o sârmă de care era agăţat semnul „Accesul interzis”.
Învinuitul a solicitat accesul pe strada Victoriei martorului T. D., lucrător al S.C. CONREC S.A., care i-a refuzat cererea. De menţionat este faptul că S.C. CONREC S.A. desfăşura lucrări, de mai multe luni, pe strada Victoriei şi în parcarea Magazinului „Botoşani”, traficul fiind îngreunat ori interzis, fără însă a se institui reguli cu privire la riverani.
Martorul T. D. fusese desemnat în ziua de 01.06.2010 să se ocupe de accesul autovehiculelor pe strada Victoriei.
În timp ce martorul L. I. a plecat în apropiere să-şi rezolve problema personală, învinuitul a intrat într-o discuţie cu martorul T. D.. În aceste împrejurări, la faţa locului a sosit şi a oprit (tot lângă sârma care bloca simbolic accesul), autoturismul Dacia break condus de partea vătămată M. V.. Acesta a coborât de la volan, solicitând la rândul său accesul pe strada Victoriei, întrucât îşi desfăşura activitatea profesională în cadrul Complexului „Modarom”.
Martorul T. D. i-a refuzat accesul, deşi ştia că lucrează în zonă şi că mai avusese discuţii în contradictoriu cu colegii lui de echipă, din cauză că întâmpina dificultăţi în a ajunge la locul de muncă.
Partea vătămată i-a reproşat martorului T. D. că lucrările s-au întins pe o perioadă de timp exagerat de mare (peste un an), având în vedere obiectivul lucrării, exprimându-şi nemulţumirea profundă faţă de modul cum se lucrează şi cum se colaborează cu primăria.
Învinuitul a asistat la această discuţie şi, fără a-şi declina identitatea ori calitatea, i-a indicat părţii vătămate să ocolească prin faţa sediului URBANSERV.
Numitul M. V. nu a acceptat pe moment această variantă, întrucât dorea să îşi manifeste întreaga nemulţumire pe care o strânsese atâtea luni, în care observase lentoarea lucrătorilor şi modalităţile defectuoase de lucru. A explicat că doreşte să ajungă la Complexul „Modarom” unde lucrează şi nu a adresat cuvinte jignitoare, nici martorului T. D. şi nici agentului de poliţie C. T. C.. Era doar nervos, pe fondul prelungirii nejustificate a restricţionării accesului pe strada Victoriei.
Deşi partea vătămată nu încălcase nici o dispoziţie legală (nu tulburase ordinea şi liniştea publică şi nu poate fi vorba nici de nerespectarea dispoziţiei poliţistului rutier de a părăsi zona, deoarece atunci când i-a spus să plece şi să ocolească prin faţa sediului URBANSERV, învinuitul nu-şi declinase calitatea de poliţist rutier, respectiv nu se legitimase), numitul C. T. C. i-a cerut să prezinte actele, lucru pe care M. V. l-a refuzat, arătând că nu a încălcat nicio dispoziţie legală, adăugând că ar trebui să se deplaseze împreună la şeful învinuitului, unde va prezenta actele cerute. Acest schimb de replici s-a repetat, fiind auzit şi de martorul T. D..
Deşi legea îi permitea învinuitului, în anumite condiţii, să-l conducă la sediu pe M. V. în vederea stabilirii identităţii acestuia,el nu a luat această măsură, preferând să stea pe drumul public şi să se contrazică cu partea vătămată. Pe parcursul discuţiei, învinuitul a devenit tot mai nervos.
De asemenea,deşi învinuitul avea posibilitatea de a verifica prin staţie nr. de înmatriculare al autoturismului condus de M. V. şi de a obţine date suplimentare, vizând inclusiv identitatea proprietarului, el nu a făcut acest lucru.
Când M. V. a urcat la volanul autoturismului său şi a pornit motorul pentru a pleca, învinuitul C. T. C. a apelat la cea mai extremă modalitate de a imobiliza o persoană, respectiv arma de foc, pierzând din vedere alte posibilităţi, cum ar fi: plecarea în urmărirea persoanei sau comunicarea prin staţie către alte echipaje. Astfel, punând piciorul pe pragul autoturismului, în dreptul şoferului (după cum declară martorul ocular B. S. V.), învinuitul a scos pistolul din toc şi l-a ameninţat cu acesta pe M. V., pentru a-l determina să nu plece de pe loc. Un alt martor ocular – N. M. – a declarat că în acele împrejurări ale scoaterii armei din toc, poliţistul era agitat şi îşi pierduse autocontrolul. Tot acest martor a arătat că zona era populată şi că, după ce M. V. a scos actele şi i le-a înmânat poliţistului, acesta a reintrodus pistolul în toc.
Împotriva acestei soluţii învinuitul a formulat plângere conform art. 278 Cod procedură penală, plângere ce a fost respinsă prin ordonanţa nr. 581/II/2 din 6 aprilie 2011 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani.
Ulterior, petentul s-a adresat instanţei prin prezenta plângere, solicitând ca în baza prevederilor art. 2781 alin. 8 Cod procedură penală să se dispună modificarea temeiului soluţiei de scoatere de sub urmărire penală în cel prev. de art. 10 lit. d Cod procedură penală.
În motivarea plângerii petentul invocă lipsa unor elemente constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă prev. de art. 250 alin. 2 Cod penal, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective. Astfel, se arată că declaraţiile martorilor propuşi de intimat, N. M. şi B. S. V. nu pot fi considerate probe utile şi pertinente cauzei, având în vedere contradicţiile dintre aceste declaraţii, şi în raport cu declaraţiile celorlalţi martori care au fost de faţă la eveniment. Totodată, faţă de comportamentul necorespunzător al intimatului, care nu a încetat nici în urma solicitării lucrătorului de poliţie, ci dimpotrivă a continuat, inclusiv prin încercarea intimatului de a părăsi locul respectiv la volanul autoturismului său, petentul era autorizat să folosească armamentul din dotare. Această concluzie reiese şi din reglementările interne ale MAI privind condiţiile în care se poate face uz de armă, reglementări ce nu au fost avute în vedere de procurorul de caz.
Examinând soluţia de netrimitere în judecată, fundamentată pe un probatoriu complet şi legal administrat, tribunalul constată următoarele:
Din coroborarea susţinerilor intimatului, petentului şi ale martorului T. reiese cu claritate că, faţă de atitudinea total ireverenţioasă a intimatului, manifestată inclusiv prin încercarea acestuia de a pleca la volanul autoturismului său, petentul a scos arma din toc şi, fără a o arma, a îndreptat-o în sus, solicitându-i totodată intimatului să prezinte actele. În acest context susţinerile martorilor N. şi B. trebuie privite cu rezervă, ţinând seama că niciunul dintre ei nu a asistat la întreaga situaţie conflictuală şi au perceput cele relatate de la distanţă. În plus, în cazul martorului N., care absolut întâmplător a trecut prin zona respectivă, este dificil de explicat atitudinea acestuia de a-şi continua drumul, cu toate că a observat suficiente elemente (dialogul aprins dintre petent şi intimat, scoaterea şi armarea pistolului de către petent, starea de agitaţie şi lipsă de autocontrol a petentului) de natură să îl îngrijoreze cu privire la situaţia în care s-ar fi aflat intimatul, persoană pe care o cunoştea de mai mult timp.
Acţiunea petentului, datorită modului în care s-a desfăşurat ( avem aici în vedere discuţiile contradictorii şi fermitatea şi rapiditatea petentului) a fost de natură să producă intimatului temerea că arma ar putea fi folosită. Rămâne de stabilit dacă această acţiune a petentului poate fi categorisită drept „abuzivă” în sensul art. 250 Cod penal.
Pentru a se stabili acest aspect trebuie avute în vedere, după cum a indicat şi petentul, reglementările interne privind folosirea armei din dotare de către lucrătorii de poliţie. Astfel, în Standardul MAI depus în copie la dosar se arată, cu titlu exemplificativ, situaţiile în care se execută oprirea unui vehicul, din această enumerare şi din împrejurările ce se au în vedere cu ocazia opririi (indicate la art. 4.2) reieşind cu claritate că oprirea va avea loc doar în situaţii cu caracter deosebit ori de urgenţă, printre care şi constatarea unor fapte de natură contravenţională. În ce priveşte mijloacele ce se pot folosi pentru oprire, art. 5.2 prevede că, în funcţie de comportamentul şi reacţia conducătorului vehiculului faţă de semnalul sau dispoziţia de oprire, aceasta poate fi realizată şi forţat, atunci când conducătorul unui vehicul staţionat intenţionează să-l pună în mişcare fără acordul personalului abilitat. În acest caz se folosesc, dar gradual, forţa, mijloacele tehnice şi armamentul din dotare, potrivit legii.
În speţă, pe lângă faptul că s-a constatat săvârşirea unei contravenţii abia după folosirea armei, şi nu anterior, petentul a folosit direct arma, fără a recurge şi la alte mijloace, cu toate că intimatul se manifestase agresiv doar verbal, iar numărul autoturismului şi direcţia în care acesta se deplasa erau cunoscute. Pe de altă parte, independent de aceste împrejurări, petentul era autorizat să facă uz de armă doar în condiţiile legii, după cum prevede art. 5.2 din Standardul amintit. Această lege nu poate fi decât Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi muniţiilor care, în desconsiderarea prestigiului şi siguranţei de care ar trebui să se bucure orice agent al ordinii publice, limitează drastic cazurile în care se poate face uz de armă. Astfel, potrivit art. 47 şi 48 din Lege aceste cazuri sunt următoarele: împotriva celor care atacă militari aflaţi în serviciul de gardă, pază, escortă, protecţie, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept, precum şi împotriva celor care, prin actul săvârşit, prin surprindere, pun în pericol obiectivul păzit; împotriva celor care atacă persoanele investite cu exerciţiul autorităţii publice sau cărora, potrivit legii, li se asigură protecţie; împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă ori să iasă în mod ilegal în sau din unităţile, subunităţile militare ori din perimetrele sau zonele păzite stabilite prin consemn; pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unei infracţiuni, încearcă să fugă; împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele prevăzute la lit. b şi c, precum şi împotriva conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale organelor abilitate, existând indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune ori că este iminentă săvârşirea unei infracţiuni; pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei; pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de deţinere; împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice; împotriva celor care atacă sau împiedică militari să execute misiuni de luptă; în executarea intervenţiei antiteroriste asupra obiectivelor atacate sau capturate de terorişti, în scopul reţinerii sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor şi restabilirii ordinii publice; în legitimă apărare sau în stare de necesitate. Este evident că situaţia de fapt din speţă nu se încadrează în niciuna dintre aceste prevederi.
Pentru toate aceste considerente soluţia procurorului apare ca legală şi temeinică, astfel încât prezenta plângere urmează a fi respinsă ca nefondată în baza art. 2781 alin. 8 lit. a Cod procedură penală, menţinându-se ordonanţa atacată.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. 2 Cod procedură penală,
Pentru aceste motive,
2