Decizia nr. 467 din 17 august 2007
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. 554/99/2007 ulterior trimisă spre soluţionare la Tribunalul Vaslui, unde a fost înregistrată sub nr. 738/89/2007, reclamanţii: B.E., B.L., E.A., L.N., M.B.-M., T.A. şi S.I.-L. au chemat în judecată pe pârâţii M.J., C.A. Iaşi, T. Iaşi şi M.F.P. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi:
– primii trei pârâţi la plata diferenţelor de drepturi salariale de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada 01.12.2003-30.04.2004, actualizate în raport cu rata inflaţiei la data plăţii efective, pentru reclamanţii: B.E., E.A., L.N., M.B.-M., T.A. şi S.I.-L.;
– primii trei pârâţi la plata diferenţelor de drepturi salariale de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada 01.05.2004-01.04.2006 pentru reclamantele: B.E., E.A., L.N., M.B.-M., T.A., pentru reclamanta B.L. pentru perioada 01.07.2004-01.04.2006, iar pentru reclamantul S.I.-L. pentru perioada 01.05.2004-30.06.2004, actualizate în raport de rata inflaţiei la data plăţii efective;
– pârâtul M.F.P. să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale solicitate;
– toţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-şi în fapt acţiunea reclamanţii au arătat că şi-au desfăşurat activitatea ca magistraţi consultanţi în perioadele arătate mai sus. Prin dispoziţiile art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002, s-a prevăzut expres la alin. 1 şi 3 că personalul din cadrul P.N.A. şi judecătorii care compun completele specializate pentru judecarea cazurilor de corupţie, primesc pentru activitatea de combatere a infracţiunilor de un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară.
Ulterior, prin O.U.G. nr. 24/2004, acest spor a fost stabilit la un procent de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, iar prin legea de aprobare a acestei ordonanţe nr. 601/2004 a fost extinsă şi la alte categorii de personal. Se susţine de către reclamanţi că aceste norme introduc şi consacră o care nu are la bază nici un criteriu obiectiv, raţional şi juridic între judecătorii care compun completele specializate şi ceilalţi magistraţi, aceste prevederi fiind în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii consacrat de art. 16 alin. 1 din România. Acordarea acestor sporuri de 30%, respectiv de 40%, a fost motivată de necesitatea de a asigura incoruptibilitatea judecătorilor care au compus completele specializate infracţiunile de corupţie, dar obţinerea acestor sporuri doar de anumite categorii de magistraţi nu poate duce la asigurarea incoruptibilităţii şi la respectarea principiilor statului de drept.
Tocmai de aceea, prin Hotărârea nr. 185/2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a statuat existenţa unei discriminări directe prin acordarea sporurilor de 30-40% doar unor categorii de magistraţi.
În acest sens, au arătat că prin Decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de soluţionare a recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit ca, în aplicarea nediscriminatorie a dispoziţiilor art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, precum şi a dispoziţiilor art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002, modificată prin O.U.G. nr. 24/2004 şi aprobată prin Legea nr. 601/2004, drepturile salariale prevăzute de aceste texte se cuvin tuturor magistraţilor.
Reclamanţii au mai arătat că au calitatea de magistraţi consultanţi şi în raport de Capitolul III din O.U.G. nr. 177/2003 art. 15, aceştia sunt remuneraţi cu indemnizaţia corespunzătoare nivelurilor de salarizare prevăzute la numărul curent 28 – 32 din Cap. A al Anexei I în raport de vechimea în funcţii juridice. Conform acestor prevederi, magistratul consultant (în prezent asistentul judiciar) are aceeaşi salarizare cu un judecător sau procuror cu o vechime în magistratură între doi şi patru ani. Au mai invocat în susţinere că, în temeiul Legii nr. 92/1992 şi a Legii nr. 304/2004, sunt asimilaţi magistraţilor, atât cu vechime în magistratură, cât şi ca nivel de salarizare, aşa încât sumele solicitate sunt cuvenite şi întemeiate. Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 55 din Legea nr. 304/2004, reclamanţii fac parte din completele de judecată constituite pentru soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale şi semnează hotărârile pronunţate.
Din aceste motive, reclamanţii consideră că au calitatea de persoane discriminate potrivit art. 2 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 137/2000 şi au dreptul în baza art. 21 din acelaşi act normativ de a pretinde despăgubiri de la angajator potrivit Codului muncii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul M.J. a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
A arătat că acest spor a fost prevăzut exclusiv în favoarea judecătorilor, procurorilor şi a celorlalte persoane enumerate de actele normative precizate şi că asistenţii judiciari nu fac parte din categoria magistraţilor, atribuţiile acestora fiind în mod esenţial diferite de ale unui judecător. Pârâtul M.J. a considerat că aprecierea reclamanţilor potrivit căreia sub aspectul salarizării nu există diferenţe între magistraţi şi asistenţii judiciari este vădit eronată, susţinând că aceştia din urmă beneficiază strict şi limitativ doar de o parte din drepturile recunoscute de către lege magistraţilor. În ceea ce priveşte reactualizarea solicitată, aceasta nu poate fi acordată deoarece pârâta nu are o obligaţie restantă faţă de petenţi.
În temeiul art. 60 C.pr.civ., M.J. a formulat cerere de chemare în garanţie a M.F.P. pentru ca, în cazul în care va fi admisă acţiunea reclamanţilor, să se dispună prin aceeaşi hotărâre ca acest minister să fie obligat la virarea fondurilor necesare achitării sumelor solicitate ca urmare a neacordării sporului de 30% şi, respectiv, 40% din indemnizaţia de încadrare lunară.
Pârâta C.A. Iaşi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii şi a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în raport cu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, în privinţa drepturilor salariale pretins neîncasate în 2003-2004. Consideră că termenul de prescripţie curge de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 43/2002, care a introdus sporul de 30% pentru judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie, adică de la data de 04.04.2002.
La rândul său, chematul în garanţie M.F.P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii, motivând că nu se află în culpă pentru a fi obligat, ca ordonator principal de credite, la acordarea de sporuri pentru angajaţii altui ordonator de credite.
Prin sentinţa civilă nr. 514/19.04.2007 pronunţată de Tribunalul Vaslui, s-au admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P. şi a prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor pentru perioada 01.12.2003-25.01.2004, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu M.J.. C.A. Iaşi şi T. Iaşi, pârâţii fiind obligaţi la plata reactualizată a diferenţelor de drepturi salariale de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară a reclamanţilor: B.A., E.A., L.N., M.B.-M., T.A. şi S.I.-L., pentru perioada 25.01.2004-30.04.2004 şi la plata reactualizată a diferenţelor de drepturi salariale de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară a reclamantelor B.A., E.A., L.N., M.B.-M., T.A., pentru perioada 01.05.2004-01.04.2006, reclamantei B.L. pentru perioada 01.07.2004-01.04.2006 şi reclamantului S.I.-L. pentru perioada 01.05.2004-30.06.2004.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins cererea de chemare în garanţie a M.F.P. şi cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor este parţial întemeiată. Prin acţiunea introductivă este solicitată acordarea unor drepturi băneşti începând cu 01.12.2003. În raport cu data introducerii cererii de chemare în judecat, 25.01.2007, prescripţia operează doar pentru perioada 01.12.2003-25.01.2004.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., s-a reţinut că aceasta este întemeiată, întrucât pârâtul nu este ordonator principal de credite pentru reclamanţi, aceştia nefiind salariaţi ai acestui minister. S-a mai reţinut că între M.F.P. şi M.J. nu există raporturi de subordonare.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a constatat că reclamanţii sunt asistenţi judiciari în cadrul T. Iaşi.
În timpul desfăşurării activităţii acestora, potrivit art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 11.04.2002, în vigoare de la data publicării, aprobată prin Legea nr. 503/2002, personalul din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi judecătorii ce compun completele specializate în soluţionarea infracţiunilor de corupţie, conform dispoziţiilor art. 29 alin. 2 din Legea nr. 78/200, primesc pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară, dispoziţii menţinute şi de O.U.G. nr. 177/2002.
Ulterior, prin O.U.G. nr. 24/2004, acest spor a fost majorat la 40%.
Ori, aceste texte de lege sunt în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii consacrat de dispoziţiile art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, care prevăd că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2 lit. „i” din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate şi în exercitarea dreptului la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.
Noul Cod al muncii, enumeră (art. 5) ca principiu fundamental al dreptului muncii, principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, interzicând orice discriminare faţă de un salariat, fie ea discriminare directă sau indirectă. Alin. 2 al acestui articol arată că se consideră discriminare directă acele acte şi fapte de deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 2 din Codul muncii, tuturor salariaţilor care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la plată egală pentru muncă egală.
Faţă de aceste dispoziţii legale, prima instanţă reţine că dispoziţiile art. 11 din O.G. nr. 177/2002 şi cele ale O.U.G. nr. 24/2004 introduc o discriminare care nu are la bază un criteriu obiectiv între judecătorii care participă la judecarea cauzelor cu infracţiuni de corupţie sau în care urmărirea penală a fost efectuată de procurorii din cadrul D.I.I.C.O.T. şi ceilalţi judecători, fiind în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţia României.
După apariţia efectelor diferenţierii de salarizare între judecătorii instanţelor, a fost sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării care a pronunţat Hotărârea nr. 185 din 22.07.2005, stabilind că există o discriminare directă potrivit prevederilor art. 2 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare şi a recomandat M.J. iniţierea unui proiect de act normativ în vederea modificării dispoziţiilor legale, prin eliminarea situaţiei de inegalitate evidentă între magistraţi.
Prin Decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a soluţionat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că în aplicarea nediscriminatorie a dispoziţiilor art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, precum şi a dispoziţiilor art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002, modificată prin O.U.G. nr. 24/2004, modificată şi aprobată prin Legea nr. 601/2006, drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraţilor.
Prima instanţă a înlăturat apărarea M.J., ale cărui argumente sunt în sensul că activitatea asistenţilor judiciari nu este comparabilă cu a judecătorilor şi procurorilor, aceştia nefiind magistraţi şi prin urmare, decizia nr. VI nefiind aplicabilă în cazul acestora.
Instanţa a considerat că prevederile invocate pot fi extinse şi asistenţilor judiciari întrucât, în raport de prevederile O.U.G. nr. 20/2002, ce modifică Legea nr. 92/1992, aceştia beneficiază de vechime în magistratură, iar O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea magistraţilor prevede că salarizarea magistraţilor consultanţi (asistenţi judiciari) se face în raport de prevederile art. 15 alin. 1, similară cu cea a judecătorilor de la judecătorie cu o vechime de cel puţin 2 ani. Prin O.U.G. nr. 27/2006, salarizarea asistenţilor este identică cu cea a judecătorilor cu patru ani vechime în specialitate.
De asemenea, potrivit art. 111 din Legea nr. 304/2004, dispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor se aplică şi asistenţilor judiciari iar, în conformitate cu art. 55, aceştia fac part din completele de judecată constituite pentru soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale şi semnează hotărârile pronunţate.
De altfel, categoria asistenţilor judiciari a fost avută în vedere de O.U.G. nr. 27/2006, act normativ ce a fost adoptat tocmai în baza recomandărilor Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării din Hotărârea nr. 185/2005 în scopul eliminării inegalităţii constând în existenţa sporului de 40%.
Conform prevederilor art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, reclamanţii, având calitatea de persoane discriminate, au dreptul să li se acorde despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun, precum şi conform dispoziţiilor imperative ale art. 1 alin. 2, art. 5 şi art. 295 alin. 1 C.muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Având în vedere aceste prevederi legale, în speţa dedusă judecăţii, prima instanţă a reţinut pentru o justă şi integrală despăgubire, plata drepturilor salariale de 30% şi, respectiv de 40% din indemnizaţia de încadrare brută reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului cauzat reclamanţilor prin prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 177/2002 şi cele ale O.U.G. nr. 24/2004.
Aşa fiind, văzând şi dispoziţiile art. 155 C.muncii care prevăd că „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri”, instanţa a constatat că cererea reclamanţilor este fondată urmând a fi admisă, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la plata de despăgubiri corespunzătoare sporului de 30% şi, respectiv, 40% de care au fost lipsiţi. Aceste despăgubiri vor fi acordate reclamanţilor în funcţie de precizările depuse, pentru perioadele solicitate de aceştia.
S-a mai reţinut că pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit, avându-se în vedere devalorizarea monedei naţionale, sumele cuvenite reclamanţilor urmează să fie actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, întrucât angajatorul are obligaţia să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, fiind incidente dispoziţiile art. 269 alin. 1 raportat la art. 295 alin. 2 C.muncii.
Referitor la cererea de chemare în garanţie a M.F.P., formulată de M.J., prima instanţă a respins această cerere întrucât rolul M.F.P. este acela de constituire şi gestionare generală a resurselor financiare publice. Conform art. 198 din Legea nr. 500/2000 privind finanţele publice, M.F.P. coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar şi anume pregătirea proiectelor legilor bugetare, ale legilor de rectificare precum şi ale legilor privind aprobarea contului general de execuţie, nefiind necesar ca hotărârile judecătoreşti să fie opozabile, cât timp M.J. este cel obligat a executa aceste hotărâri şi a depune diligenţele în vederea solicitării fondurilor necesare efectuării plăţii.
Întrucât cheltuielile de judecată nu au fost dovedite, instanţa de fond a respins acest capăt de cerere.
Împotriva acestei sentinţe civile au formulat recurs atât reclamanţii B.A., T.A., B.L., L.N., E.A., M.B.-M., S.I.-L., cât şi pârâtul M.J., prin reprezentanţi legali.
Reclamanţii au criticat sentinţa pronunţată de prima instanţă pentru următoarele motive:
În mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P. şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, deşi în cauză era necesară, pentru opozabilitate şi pronunţarea în contradictoriu cu acesta.
S-a mai invocat faptul că în mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor pentru perioada 01.12.2003-25.01.2004, deşi recurenţii au cunoscut faptul prejudicierii abia la data de 22.07.2005, în urma pronunţării Hotărârii nr. 185 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
M.J., prin reprezentanţi legali, a criticat sentinţa primei instanţe pentru următoarele motive:
Din examinarea prevederilor legale ce s-au succedat în materie, se observă că asistenţii judiciari nu se încadrează în categoria magistraţilor şi nici în categoria personalului asimilat ca drepturi şi obligaţii magistraţilor.
Prin O.U.G. nr. 177/2002, salarizarea asistenţilor judiciari era stabilită într-un capitol distinct de salarizarea magistraţilor.
Recurentul a mai arătat că Hotărârea nr. 185/2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este inoperantă în cauză, întrucât aceasta recomandă M.J., în temeiul art. 194 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, iniţierea unui proiect de act normativ în vederea modificării acestor prevederi în sensul eliminării situaţiei de inegalitate evidentă dintre cele două categorii de magistraţi.
În consecinţă, s-a susţinut că atribuţiile de serviciu distincte, reglementările legale diferenţiate privind numirea şi eliberarea din funcţie, cele privind cariera profesională a magistraţilor şi asistenţilor judiciari, procedura diferită de aplicare a sancţiunilor disciplinare, anumite drepturi de care beneficiază exclusiv magistraţii duc la concluzia că nu poate fi reţinută o situaţie comparabilă între magistraţi şi asistenţii judiciari.
Analizând recursul formulat de M.J., prin reprezentanţi legali, s-a reţinut că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Toate actele normative care au prevăzut sporul de 30-40% – O.U.G. nr. 43/2002, O.U.G. nr. 177/2002 – au stabilit beneficiul acestui drept de natură salarială în favoarea magistraţilor, nu şi a asistenţilor judiciari, avându-se în vedere, în mod esenţial, prerogativele conferite de funcţia ocupată, respectiv cea de judecător şi procuror.
Analizând reglementările legale ce s-au succedat în materie, se reţine că asistenţii judiciari nu se încadrează în categoria magistraţilor, pentru a putea beneficia de sporul de 30-40% prevăzut de O.U.G. nr. 43/2002 şi O.U.G. nr. 177/2002.
S-a mai reţinut că sporul de anticorupţie a fost reglementat în art. 11 din O.U.G. nr. 177/2002, în Capitolul al II-lea consacrat salarizării magistraţilor, fiind instituit de legiuitor doar în favoarea acestei categorii profesionale şi nu a asistenţilor judiciari, a căror salarizare era stabilită distinct, în Capitolul al III-lea al ordonanţei.
De asemenea, prin decizia nr. VI din 15.01.2007 şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în soluţionarea recursului în interesul legii că: „În aplicarea nediscriminatorie a dispoziţiilor art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002, privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, precum şi a dispoziţiilor art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002, modificată prin O.U.G. nr. 24/2004, modificată şi aprobată prin Legea nr. 601/2004, drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraţilor”.
Prin decizia nr. 239/2003, Curtea Constituţională a reţinut că: „În considerarea condiţiilor specifice de numire, funcţionare şi eliberare din funcţie şi mai ales, a atribuţiilor profund diferite pe care le au toate aceste categorii de persoane, legiuitorul a stabilit drepturi diferite de care beneficiază acestea, drepturi care sunt indisolubil legate de rolul, răspunderea, complexitatea şi de privaţiunile inerente fiecărei funcţii în parte, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere principiului egalităţii persoanelor în faţa legii şi a autorităţilor publice, garantat de art. 16 din Constituţie şi de reglementările internaţionale”.
Curtea a mai reţinut că asistenţii judiciari „se află într-o situaţie esenţial diferită faţă de alte categorii de magistraţi, chiar şi faţă de persoanele asimilate acestora, …”, constatând că această situaţie diferită, justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat, drepturile care li se acordă ţinând de opţiunea legiuitorului, fără obligativitatea recunoaşterii tuturor drepturilor stabilite pentru magistraţi”.
Pentru toate aceste considerente, s-a constatat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că reclamanţii-recurenţi sunt îndreptăţiţi să fie despăgubiţi pentru prejudiciul suferit prin discriminare, potrivit art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, în speţă neexistând o situaţie analoagă sau comparabilă între magistraţi şi asistenţii judiciari, în ceea ce priveşte beneficiul sporului anticorupţie.
În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanţi, s-a reţinut că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, se reţine că în mod corect prima instanţă a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor.
De asemenea, în mod corect instanţa de fond a soluţionat, în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din Legea nr. 500/2002, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 2 C.pr.civ., a fost admis recursul formulat de M.J., prin reprezentanţi legali, s-a modificat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii M.J., C.A. Iaşi şi T. Iaşi, menţinându-se restul dispoziţiilor recurate.
Pentru considerentele expuse anterior, a fost respins recursul formulat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
