Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 3712/113 din 20.11.2007 la Tribunalul Brăila reclamanta B.A. a chemat în judecată pe pârâţii M.J., C.A. Galaţi şi T. Brăila solicitând obligarea acestora la plata ajutorului bănesc, egal cu un salariu de bază pentru naşterea unui copil.
În motivarea acţiunii civile reclamanta a arătat că îndeplineşte funcţia de grefier în cadrul J. Brăila.
La data de 01.06.2006 s-a născut copilul B.B.C. şi la această dată angajatorul T. Brăila avea obligaţia ca în conformitate cu art. 51 lit. c din Contractul colectiv de muncă pe anul 2005 – 2006 să-i plătească un ajutor bănesc egal cu un salariu mediu pe unitate pentru naşterea fiecărui copil, a arătat reclamanta.
Această obligaţie, a mai arătat reclamanta este imperativă, conform art. 241 lit. d din Codul muncii şi art. 3 al. 1 din Contractul colectiv de muncă pentru anul 2005-2006 pentru toate unităţile angajatoare din ţară prin termenul de unitate înţelegându-se potrivit art. 2 alin. 2 din C.C.M. unic pe anul 2005 – 2006 şi instituţiile publice, asociaţiile de orice fel şi organele de stat.
Corelativ acestor obligaţii toate drepturile acordate prin acest contract colectiv unic sunt garantate tuturor salariaţilor încadraţi la toţi angajatorii din ţară conform art. 246 alin. 1 lit. c din Codul muncii şi art. 3 alin. 1 lit. a din C.C.M. pe anul 2005 – 2006, indiferent dacă au raporturi tipice sau atipice de muncă fără distincţie şi fără nici o , a arătat reclamanta.
Disp. art. 295 alin. 2 din Codul muncii prevăd că ,,prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete potrivit principiului unde legea specială nu prevede, se completează cu legea general valabilă.
În această situaţie se găseşte şi personalul încadrat în justiţie, care deşi are o lege de salarizare specială, beneficiază totodată şi de drepturile şi ajutoarele prevăzute pentru toţi ceilalţi salariaţi din ţară, fără nici o distincţie şi fără nici o discriminare.
Însăşi prevederile C.C.M. unic la nivel naţional pentru anul 2005 – 2006 stipulează în art. 2 alin. 3 că la stabilirea drepturilor individuale, angajatorii vor asigura egalitatea de tratament pentru toţi salariaţii fără discriminări directe sau indirecte care au ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosul sau exercitării drepturilor decurgând din contractele colective de muncă.
Discriminarea este sancţionată atât pe plan intern cât şi internaţional, a arătat reclamanta.
Principiul nediscriminării este tratat atât de României cât şi de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 1 alin. 2 şi art. 2 alin. 1, a mai arătat reclamanta.
Pe plan internaţional, garantarea nediscriminării salariaţilor a fost asigurată de Convenţia OIM nr. 100/1951 asupra egalităţii de remunerare şi în Convenţia nr. 111/1951 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei.
Tratamentul nediscriminatoriu pentru acordarea către toate persoanele aflate în situaţia prevăzute de art. 51 lit. c din C.C.M. unic este cu atât mai necesar, cu cât prestaţiile sociale constând în ajutoarele familiale pentru naşterea copiilor constituie un obiectiv important al asistenţei sociale acordate atât pe plan intern cât şi comunitar, a arătat reclamanta.
Prestaţiile familiale şi de maternitate şi-au găsit reglementări speciale în Convenţia OIM nr. 102/1952 privind securitatea socială şi în Regulamentul nr. 883/2004 al Consiliului Europei care au în vedere asigurarea unui cadru protector copilului nou născut şi familiei din care face parte.
Egalitatea tuturor celor care muncesc şi implicit a drepturilor de care beneficiază fac obiectul atât a Convenţiei OIM nr. 183/2000 privind protecţia maternităţii în scopul de a proteja egalitatea tuturor femeilor care muncesc cât şi a Cartei Social Europene Revizuite (ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, care declara că, „lucrătoarele în caz de maternitate, au dreptul la o protecţie specială” şi „toţi lucrătorii şi persoanele aflate în întreţinerea acestora au dreptul la securitate socială”, iar familia, în calitate de celulă fundamentală a societăţii, are dreptul la o protecţie socială juridică şi economică corespunzătoare în vederea asigurării deplinei sale dezvoltări (pct.8,12,16,17 din Cartă).
În acest sens sunt şi actele normative interne: Legea nr. a securităţii şi sănătăţii în muncă, Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială O.U.G. nr. 148/2005 pentru susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, a mai arătat reclamanta.
Analizând şi coroborând materialul probator administrat în prezenta cauză, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta este angajată la J. Brăila ca grefier. La data de 1 iunie 2006 a dat naştere minorului B.B.C.
În calitate de grefier, reclamanta este salariată în baza Legii nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, care deşi este o lege specială, nu exclude acordarea altor drepturi de natura celui solicitat prin prezenta acţiune.
În baza art. 11 lit. d din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel naţional produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toate unităţile din ţară.
Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional 2005-2006 prevede la art. 51 că în afara ajutoarelor prevăzute de lege, salariaţii vor beneficia şi de un salariu de bază plătit de unitate mamei cu ocazia naşterii fiecărui copil.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii M.J. şi C.A. Galaţi, ambii considerând-o nelegală şi netemeinică.
În motivarea recursului său pârâta C.A. Galaţi a susţinut că într-adevăr contractul colectiv de muncă la nivel naţional înregistrat sub nr.2001/2005 pentru anii 2005-2006 prevede la art. 51 lit. c că mamele vor beneficia de un salariu de bază pentru naşterea fiecărui copil şi că potrivit art. 11 din Legea nr. 130/1996 clauzele contractului colectiv de muncă la nivel naţional produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toate unităţile din ţară în acelaşi sens fiind şi disp. art. 241 (1) lit. d din Codul muncii.
Reclamanta însă, a arătat recurenta pârâtă, în calitate de salariată la J. Brăila, chiar dacă nu este membră de sindicat i se aplica prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul grupului de unităţi din sistemul justiţiei înregistrat sub nr. 46465 din 18.06.2006 încheiat pentru o perioadă de 2 (doi) ani.
Art. 8 (2) din Legea nr. 130/1996 cât şi art. 238 (1) din Codul muncii precizează că contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior faţă de contractele încheiate la nivel superior, iar art. 236 din Codul muncii şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 prevăd că aceste contracte colective de muncă reprezintă convenţia părţilor dintre angajator şi angajat, a arătat recurenta pârâtă.
Ori contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură justiţie între M.J. şi F.N.S.J. nu a preluat prevederea art. 51 lit. c din C.C.M. la nivel naţional, iar contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anul 2005-2006 din partea salariaţilor a fost semnat de C.S. ,,M.” la care este afiliată F.N.S. ,,J.”, M.J. nefigurând printre instituţiile bugetare semnatare, a arătat recurenta.
În atare condiţii, a arătat recurenta pârâtă, reclamanta nu poate beneficia de prevederea din art. 51 lit. c din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional.
A solicitat admiterea recursurilor şi modificarea hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii civile a reclamantei ca nefondată.
În drept şi-a întemeiat recursul pe disp. art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului său pârâtul M.J. a susţinut că drepturile de natură salarială sau de altă natură de care beneficiază personalul din sistemul justiţiei sunt reglementate de legislaţia specifică acestei categorii profesionale, acestea putând beneficia şi de alte drepturi sub condiţia prevederii exprese în beneficiul acestora.
S-a mai arătat că, potrivit art. 2 din Contractul colectiv la nivel naţional, în acestea sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile patronilor şi salariaţilor cu privire la condiţiile generale de muncă iar în ceea ce priveşte condiţiile specifice de muncă, determinate conform legii, drepturile şi obligaţiile părţilor se pot stabilim prin contractele colective de muncă la nivel de ramură, grup de unităţi, unităţi şi instituţii.
Potrivit art. 3 din Contractul colectiv de muncă aceste contracte se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor publice, dar prin acestea nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum este stabilit prin dispoziţii legale, a mai arătat recurentul pârât.
Prevederile art. 157 din Codul muncii menţionează că sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat se stabileşte prin lege cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative, a arătat recurentul.
Ori din prevederile menţionate mai sus rezultă că pentru personalul instituţiilor publice drepturile salariale nu pot forma obiectul unor negocieri colective, drepturile respective fiind stabilite prin lege, a mai susţinut recurentul.
Prevederile contractului colectiv de muncă la nivel naţional nu pot fi aplicate decât prin prisma legislaţiei specific aplicabilă personalului din sistemul justiţiei, astfel că acţiunea civilă a reclamantei a fost admisă greşit în absenţa unui temei legal.
A solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii civile a reclamantei.
În drept şi-a întemeiat recursul pe disp. art. 304 pct. 4, 7 şi 9 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 371/R din 23.05.2008 a Curţii de Apel Galaţi au fost admise recursurile declarate de pârâţii C.A. Galaţi şi M.J. împotriva sentinţei civile nr. 61 din 25.01.2008 pronunţată în dosarul nr. 3712/113/2007 de Tribunalul Brăila.
A fost modificată în tot sentinţa civilă nr. 61/2008 şi, în rejudecare, a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă a reclamantei B.A. împotriva pârâţilor M.J., C.A. Galaţi şi T. Galaţi.
Au fost avute în vedere următoarele:
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamanta îndeplineşte funcţia de grefier în cadrul J. Brăila, deci face parte din personalul auxiliar de specialitate din cadrul sistemului autorităţii judecătoreşti, autoritate care este finanţată integral de la bugetul de stat.
Personalul auxiliar din cadrul autorităţii judecătoreşti are o legislaţie specifică de stabilire a unor drepturi băneşti, salariu, sporuri,etc.: Legea nr. 567/2004 şi OG nr. 8/2007.
Deci pentru această categorie profesională drepturile salariale cât şi alte drepturi nu se stabilesc prin negociere ci se stabilesc prin dispoziţii legale.
Or, drepturile băneşti sub forma ajutorului prev. de art. 51 lit. c din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pentru anii 2005-2006 pentru a fi acordate trebuie să fie prevăzute expres în lege.
Este adevărat că şi această categorie profesională care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei autorităţi publice – instanţele judecătoreşti – poate încheia contracte colective de muncă dar prin acestea nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale: salariu, sporuri,ajutoare băneşti, etc.
Art. 241 din Codul muncii şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 prevăd întinderea efectelor contractelor colective de muncă în funcţie de nivelul la care se încheie: unităţi, grup de unităţi ramură la nivel naţional, aceasta din urmă categorie de C.C.M. aplecându-se pentru toţi salariaţii de la toţi angajatorii din ţară.
Prin contractul colectiv de muncă aplicabil trebuie să se înţeleagă că se aplică unul singur, astfel: contractul colectiv de muncă de la nivelul unităţii, dacă s-a încheiat şi există un astfel de contract (care înglobează şi prevederile contractelor colective încheiate la nivel superior); contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, dacă nu există contract colectiv la nivel de unitate şi nici la nivel de grup de unitate şi dacă unitatea este cuprinsă în anexa la contractul de ramură; contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, dacă nu sunt încheiate contracte colective la nivel de unitate, grup de unităţi şi nici la nivel de ramură, deci se aplică cel încheiat efectiv la nivelul cel mai mic.
În cauză, salariaţii din justiţie – personal auxiliar au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de grup de unitate din justiţie între M.J. şi salariaţi reprezentaţi de F.N.S. ,,J.” afiliată la C.S.N. ,,M.” înregistrat sub nr. 46465/18.05.2006.
Or, în acest contract nu au fost negociate şi menţionate drepturile prevăzute de art. 51 lit. c din C.C.M.
Aceste drepturi, chiar potrivit C.C.M. la nivel naţional 2005-2006, trebuiau negociate cu Ministerul Justiţiei conform art. 9 din C.C.M. lucru care nu s-a făcut.
Mai mult decât atât, C.C.M. la nivel naţional pentru anii 2005-2006 nu este semnat ca instituţie bugetară de M.J., ci numai de C.S.M.
În atare condiţii, nu există o bază legală pentru acordarea acestui drept prevăzut de art. 51 lit. c din C.C.M. pe anii 2005-2006 pentru salariaţii din justiţie, respectiv reclamanta.
Nu poate fi primită motivarea instanţei de fond că prin neacordarea acestui ajutor s-ar crea o situaţie discriminatorie conform art. 2 din O.G. nr. 137/2000 şi a Convenţiei OIM nr. 183/2000 privind protecţia maternităţii, întrucât salariatul din cadrul autorităţii judecătoreşti beneficiază de drepturile ce le sunt acordate prin lege inclusiv ajutoarele pentru maternitate.
