In motivarea cererii, reclamantul a susţinut ca imobilul a fost proprietatea defunctului XX conform Deciziei XXX . Din adresa 502/2006, rezultă ca imobilul a trecut in proprietatea statului prin decizia XXX.
Reclamantul a susţinut ca este moştenitor al defunctului XX şi ca preluarea de catre stat a imobilului a fost abuzivă neexistând nicio cauza de utilitate publica si nefiind achitata nicio despăgubire
In drept, a invocat art. 480, 481 Cod civl.
Paratul Municipiul Bucursti a invocat excepţia indamisibilităţii actiunii, reclamantul având obligaţia sa demareze procedura pe Legea 10/2001, iar impotriva soluţiei ce ar fi fost pronunţata, puteau promova actiune la tribunal.
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa reţine:
Inalta Curte de Castei si Justitie, in Decizia in interesul legii nr. XXXIII/2008, a stabilit ca Legea nr. 10/2001, ca lege noua, suprima practic actiunea dreptului comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare la care se refera si, fara a elimina accesul la justitie, perfectioneaza sistemul reparator, iar prin norme de procedura speciale il subordoneaza controlului judecatoresc. Dupa data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea in revendicare a imobilelor pe care le vizeaza nu mai este admisibila pe calea dreptului comun, persoanele indreptatite fiind tinute sa urmeze procedura stabilita de legea initiala.
Reclamantul din prezenta cauza nu a formulat notificare pe Legea nr. 10/2001 si nici nu a precizat care este motivul pentru care nu a uzat de aceasta cale.
Numai în ipoteza in care reclamantul ar fi formulat o astfel de notificare, s-ar fi putut pune in discutie in ce masura Legea nr. 10/2001 putea sau nu putea conduce la o reparatie efectiva in situatia concreta si daca ar fi fost incidente dispozitiile alineatului doi din decizia Inaltei Curti, in sensul ca “daca sunt sesizate neconcordante între legea speciala (legea 10/2001) si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conventia are prioritate”.
Reclamantul nu ar putea, ulterior pronunţării prezentei sentinţe, să invoce pur si simplu in abstracto ca ar exista neconcordante intre procedura prealabila prevazuta de legea 10 si CEDO, fara a indica si care ar fi aceste neconcordante, fara a le justifica si, mai ales, fără a le dovedi la cazul lor particular, pentru ca, în caz contrar, in toate acţiunile, toti reclamantii ar invoca pur si simplu ca exista nişte neconcordante între legea 10/2001 si CEDO si intreaga procedura prevazuta de Legea 10/2001 ar fi total inaplicabila, ceea ce este absurd. Ca sa nu mai vorbim ca, daca am considera ca procedura pe Legea 10/2001 este in totalitate şi in abstracto neconforma cu CEDO, atunci intreaga discuţie pe raportul dintre Legea 10 si alte actiuni ce erau formulate in legatura cu imobilele pretins a fi preluate abuziv de stat, ar trebui să fie privite acum ca nişte discuţii total lipsite de sens si de justificare, ceea ce este la fel de absurd. La fel de lipsit de sens si de utilitate ar fi atunci şi alin.1 al deciziei 33/2008 al ICCJ prin care s-a reţinut ca legea 10 suprima practic actiunea dreptului comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare la care se refera si, fara a elimina accesul la justitie, perfectioneaza sistemul reparator, iar prin norme de procedura speciale il subordoneaza controlului judecatoresc iar singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care reclamanţii sustin ca le-a fost incalcat de catre stat il reprezenta formularea unei notificari in temeiul Legii nr. 10/2001. Ceea ce este la fel de absurd.
Respingerea ca inadmisibila a prezentei acţiuni pentru neurmărirea procedurii impusa de Legea 10 nu inseamna o incalcare a dispozitiilor o incalcare a dispozitiilor art. 21 din Constitutia Romaniei si ale art. 6 alin. 1 din CEDO, intrucat dreptul de acces la o instanta nu este un drept absolut, ci compatibil cu limitari, ceea ce inseamna ca legislatia interna poate sa prevada obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci cand se urmareste apararea unui drept civil, iar reclamantilor nu le era incalcat deloc dreptul de acces la o instanta, in conditiile in care art. 26 din Legea nr. 10/2001 le dadea posibilitatea de a contesta in fata tribunalului dispozitia emisa in urma solutionării notificării daca ar fi fost nemulţumit de aceasta. Or, în cauza de fata, reclamantul nu a invocat si nici nu a dovedit ca neformularea notificarii in termenul prevazut de Legea nr. 10/2001 s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa, astfel incat neformularea notificarii nu poate fi pusa decat pe seama lipsei de diligenta a reclamantului.
Chiar şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, in Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, a concluzionat, în acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg că dreptul de acces la instanţă nu este un drept absolut, ci poate fi supus unor restrângeri şi că Legea nr. 10/2001 prevede proceduri, sancţiuni, precum şi posibilităţi de control judecătoresc.
Neformuland o astfel de notificare, reclamantul a pierdut dreptul de a mai solicita masuri reparatorii, fie in natura, fie prin echivalent, direct in instanţa.
Respingerea ca inadmisibila a acestei actiuni nu înseamna nici o încălcare a art. 1 din Protocol 1 CEDO pentru ca art. 1 prevede obligativitatea statului de a asigura protectia dreptului de proprietate sau, cel putin, a unei sperante legitime. Or reclamantul nu are un bun actual şi nici nu poate pretinde ca are o “speranta legitima” la dobandirea unui bun dupa ce au stat in pasivitate 20 de ani de la caderea regimului si alti 10 ani de la intrarea in vigoare si prelungirea succesiva a termenelor de formulare a cererilor de retrocedare pe Legea 10/2001 şi, pur si simplu, s-au trezit, in anul 2010, ca ar vrea si el un bun. Ce i-a creat aceasta “speranta” ca, fara a face nimic, pur si simplu, cineva le va da un teren sau bani sau că o instanta va obliga pe cineva sa ii dea un teren sau bani? Daca acesa a avut sau nu intr-adevar un drept de proprietate ca moştenitor, daca prelurea a fost abuziva, daca a existat sau nu o cauza de utilitate, daca s-au acordat sau nu despăgubiri sunt chestiuni de fond care, insa, nu vor putea fi analizate de instanţa in condiţiile in care reclamantul a fost cel care a trecut peste o etapa obligatorie prevăzută de legea 10/2001 (urmata fara probleme de atâtea alte persoane) ceea ce a atras inadmisibilitatea prezentei acţiuni.
In caz contrar, s-ar ajunge la o adevarata intre 1.) persoanele care nu au urmat procedura pe legea 10 pentru pretinse preluări abuzive de imobile in perioada 1945-1989, pentru ca pur si simplu nu au fost diligenţi şi care ar formula tot felul de actiuni acum, după zece ani de la intrarea in vigoare a legii si după toata mediatizarea naţionala si internaţionala a procedurii si a demersurilor care trebuia făcute pe Legea 10; şi 2.) persoanele care au urmat procedura pe legea 10, dar care au încălcat teremenele impuse de lege cu doar o săptămana sau chiar câteva zile şi ale căror cereri, pe bună dreptate, li s-au respins cererile ca tardiv formulate, fără a se intra pe fondul lor.
Pentru toate aceste motive, având în vedere ca reclamantul a avut la dispozitie Legea 10/2001 pentru valorificarea dreptului de proprietate pretins a fi fost incălcat, ca Legea 10/2001 îi dădea posibilitatea si obţinerii de despăgubiri pecuniare, daca nu mai era posibilă restituirea in natură, că Legea 10/2001 îi dadea si posibilitatea de acces la instanţa in masura in care erau nemulţumiti de soluţia data la notificarea sa, ca nu s-a facut dovada unei incompatibilitati concrete intre Legea 10/2001 si CEDO, ca “speranta legitima” trebuie dovedită, nu doar, pur si simplu, invocata după o rămânere in pasivitate timp de 20 de ani sau 10 ani, instanţa va admite excepţia inadmisibilităţii invocata de paratul Municipiul Bucureşti şi va respinge cererea in consecinţa.
