sectorială de referinţă
Constată că, prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Băbuş Maria Mirela în calitate de grefier la Tribunalul Covasna s-a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Covasna, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să se dispună obligarea pârâţilor la plata diferenţelor de salarii, calculate pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de lege, corectate periodice în raport cu evoluţia preţurilor de consum, în condiţiile stabilite de lege pentru determinarea şi corecţia valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică, sume actualizate în raport cu indicele de inflaţie la data plăţii efective astfel:
– pentru perioada 1.01.2005-20.09.2005 – la valoarea de referinţă sectorială de 264,7 lei, conform OG 9/2005;
– pentru perioada 1.10.2005 – 31.01.2006, la valoarea de referinţă sectorială de 297,4 lei, conform OG 9/2005;
– pentru perioada 1.02.2006 – 31.08.2006, la valoarea de referinţă sectorială de 312,3 lei, conform OG 3/2006;
– pentru perioada 1.09.2006-31.12.2006, la valoarea de referinţă sectorială de 331 lei, conform OG 3/2006;
– pentru perioada 1.01.2007-31.03.2007, la valoarea de referinţă sectorială de 358 lei, conform OG 10/2007;
– pentru perioada 1.04.2007-30.09.2007, la valoarea de referinţă sectorială de 365 lei, conform OG 10/2007;
– pentru perioada 1.10.2007-31.12.2007 la valoarea de referinţă sectorială de 405 lei, conform OG 10/2007;
în raport cu valoarea de referinţă sectorială pentru care au fost calculate salariile în perioadele de mai sus.
– se solicită ca începând cu 1.04.2008 valoarea sectorială de referinţă să fie corectată cu 4% faţă de nivelul de 405 lei din decembrie 2007 conform OG 13/2008;
– se mai solicită obligarea pârâtei Curtea de Apel Braşov la efectuarea menţiunilor cuvenite în cartea de muncă şi obligarea MEF să aloce fondurile necesare plăţii acestor sume.
În motivarea cererii se arată că:
În conformitate cu prevederile art.1 alin.1 din OG 134/1999 ”Începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare, este egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare, pentru funcţii de demnitate publică alese şi numite, precum şi pentru administraţia publică centrală şi locală. Această valoare se corectează periodic,în raport cu evoluţia preţurilor de consum, în condiţiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
OUG nr.177/2002 stabileşte salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor. Conform art.2 alin.1 „indemnizaţiile pentru magistraţi se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială, prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite, din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă. Această valoare, actualizată periodic potrivit dispoziţiilor legale, se aplică de drept şi magistraţilor, în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă”.
Prin OUG 27/2006, privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor,procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, intrată în vigoare de la 1.04.2006, se prevede că, indemnizaţia de salarizare se stabileşte „pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă” (art.3 alin.1).
Conform anexei 1 la OUG 27/2006, valoarea de referinţă sectorială a fost de 257 lei.
Astfel potrivit OG 3/2006, valoarea de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite, în luna aprilie 2006, era de 312,3 lei, iar Ordonanţa 27/2006 stabileşte valoarea de referinţă pentru magistraţi la suma de 257 lei.
Legislaţia privind salarizarea magistraţilor şi a personalului din instanţele judecătoreşti şi parchete respectă principiul echilibrului puterilor legislative, executive şi judecătoreşti în cadrul democraţiei constituţionale.
Este evident că salarizarea, ca un element al noţiunii de echilibru al celor trei puteri de stat, trebuie avută în vedere, întrucât puterea judecătorească s-ar pune, prin actele normative care au apărut ulterior, în afara principiilor şi a sensului prevederilor constituţionale, care au fost stabilite anterior, prin legi de natură organică.
Ordonanţa 27/2006 încalcă acest principiu, stabilit o valoare de referinţă sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege şi care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare şi diferită faţă de valoarea de referinţă stabilită pentru funcţiile de demnitate publică, alese şi numite, aparţinând puterii legislative şi executive.
Acelaşi lucru este prevăzut şi în art.3 alin.1 din OG 8/2007, privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor d3e pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, în care se stabileşte valoarea de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare la suma de 280,64 lei, deşi la data intrării în vigoare a ordonanţei de mai sus valoarea de referinţă sectorială era de 365 lei, conform OG 10/2007.
Stabilirea prin ordonanţa de guvern, care reglementează salarizarea organelor puterii judecătoreşti, a altor valori de referinţă sectorială decât cele prevăzute pentru funcţiile de demnitate publică, în afara cazurilor expres prevăzute prin Lege anr.303/2004, contravine prevederilor acestui act normativ şi a spiritului de echilibru al puterii statului.
Ordonanţele 27/2006 şi 8/2007 încalcă principiul ierarhiei normative prevăzute de Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi României privind categoriile de acte normative şi normele de competenţă pentru adoptarea acestora, principiul aplicării valorii de referinţă sectorială egal pentru funcţiile de demnitate publică, alese şi numite, din organele puterii legislative, executive judecătoreşti fiind stabilite prin legile enumerate mai sus.
Acordarea unor valori de referinţă sectorială diferite în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituţiei, Codului Muncii cât şi spiritului OG 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de , respectiv a art.1 alin.2 privind excluderea privilegiilor şi discriminărilor exercitarea drepturilor enunţate, printre care, la lit.”i” se menţionează şi „dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare”.
Pârâta Curtea de Apel Braşov a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii arătând că personalul auxiliar de specialitate al instanţelor nu face parte din categoria persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică şi nici celor asimilate acestora iar pretenţiile acestora nu sunt fondate.
Pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru drepturile mai vechi de trei ani de la data introducerii acţiunii.
În ceea ce priveşte fondul pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut respingerea acţiunii ca nefondată pentru că „începând cu intrarea în vigoare a Legii 347/2003 care a modificat art.2 din OUG 177/2002 nu există temei legal ca indemnizaţiile personalului din cadrul autorităţii judecătoreşti să fie stabilite pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislative şi executive, indemnizaţiile acestora fiind expres şi exclusiv prevăzute prin acte normative speciale.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare prin reprezentantul său în teritoriu, invocând excepţia lipsei calităţii procesual pasive considerând că nu poate fi implicat într-un obligaţional faţă de care este terţ pentru că reclamanta nu este angajata acestuia şi nu poate răspunde pentru salarizarea acestora.
Pe fond solicită respingerea acţiunii pentru că nu poate fi considerată discriminatorie salarizarea judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar din justiţie faţă de salarizarea personalului ce deţine funcţii de demnitate publică, deoarece legiuitorul a reglementat salarizarea primei categorii printr-un act normativ special, derogatoriu de la legislaţia privind salarizarea personalului din sistemul bugetar a persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică.
Cu privire la excepţiile invocate instanţa a dispus prin încheierea din 5.06.2008 – f.41 dosar Tribunal Covasna în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a MEF şi în sensul admiterii excepţiei prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune pentru pretenţiile reclamantei aferente perioadei 1.01.2005 – 11.05.2005.
Trebuie remarcat că pârâţii în întâmpinările formulate solicită instanţei ca la pronunţarea sentinţei să fie avute în vedere şi deciziile prin care s-au stabilit modalităţi de interpretare a art.1, art.2 alin.3 şi art.27 alin.1 din OG 137/2000 articole ce constituie şi temei de drept al prezentei cereri de chemare în judecată.
Instanţa, analizând actele şi lucrările dosarului constată că pretenţiile din cererea de chemare în judecată nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Potrivit art.11 din Legea nr.50/1996, forma din 20.05.2002: „(1) Indemnizaţiile pentru magistraţi şi salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă. Această valoare corectată periodic în raport cu evoluţia preţurilor de consum în condiţiile stabilite de prevederile legale se aplică de drept şi personalului salarizat potrivit prezentei legi.”
Analizând anexele 1 şi 2 din prezenta lege, constatăm că magistraţii şi personalul auxiliar au avut aceiaşi valoare de referinţă sectorială, 1.1480.000, existând diferenţe numai în ceea ce priveşte coeficienţii de multiplicare.
De asemenea, în temeiul art.2 din OUG nr.177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor,indemnizaţiile acestora au fost stabilite pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă.
Însă, prin Legea nr.347 din 10 iulie 2003, prin care a fost aprobată OUG nr.177/2002, art.2 a fost modificat urmând să aibă următorul conţinut: „Indemnizaţiile pentru magistraţi se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială, prevăzută în anexa nr.1 la prezenta ordonanţă de urgenţă”.
Totodată art.3 din OUG nr.27/2006 prevede: „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi au dreptul pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă.
Prin art.50 din OUG nr.177/2002 au fost abrogate dispoziţiile art.11 şi dispoziţiile referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, precum şi orice ale dispoziţii contrare.
De asemenea, prin OUG nr.27/2006 a fost abrogată OUG nr.177/2002, prevederile referitoare la salarizarea judecătorilor din cadrul ÎCCJ şi Legea nr.56/1996, dispoziţiile privind salarizarea preşedintelui, vicepreşedintelui, preşedinţilor de secţii şi judecătorilor ÎCCJ, cuprinse în Legea nr.154/1998, art.56 din Legea nr.317/2004, precum şi orice alte dispoziţii contrare.
Prin urmare,începând cu intrarea în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art.2 din OUG nr.177/2002, nu există temei legal ca indemnizaţiile personalului din cadrul autorităţii judecătoreşti să fie stabilite pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislative şi executive, indemnizaţiile acestora fiind stabilite expres şi exclusiv prin OUG NR.177/2002, OG nr.23/2005 şi OUG nr.27/2006.
Astfel, într-adevăr art.73, actual art.74 alin.2 teza I, din Legea nr.303/2004, prevede că „Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege.”, însă, în teza a II-a se precizează că: „Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.”. La momentul intrării în vigoare a Legii nr.303/2004, drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor şi celorlalte categorii de personal prevăzute de acest act normativ erau stabilite prin OUG nr.177/2002 aprobată prin Legea nr.347/2003 şi de Legea nr.50/1996. Prin urmare, dispoziţiile art.73, actual art.74 din Legea nr.303/2004 au avut în vedere drepturile salariale reglementate de dispoziţiile legale în vigoare la acel moment, drepturi salariale care, potrivit legii „nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.
Ori, prin legea specială prin care au fost stabilite ulterior drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor, respectiv OUG nr.27/2006, aprobată prin Legea nr.45/2007, şi prin OG nr.8/2007 aprobată prin Legea nr.247/2007, nu au fost diminuate drepturile în discuţie, acestea fiind majorate faţă de cuantumul prevăzut în reglementarea anterioară.
Reclamanta solicită să i se aplice atât prevederile legislaţiei speciale de salarizare, cât şi prevederi ale unor dispoziţii legale care statuează materia salarizării respectiv a demnitarilor publici, ori acest lucru este inadmisibil având în vedere că fiecare categorie de personal are lege specială de salarizare.
Pretenţiile deduse judecăţii au fost concepute ca adevărate despăgubiri pe care pârâţii ar trebui să le acorde reclamantei pentru discriminarea creată acestei categorii de personal, prin neaplicarea unei valori sectoriale de referinţă identică cu cea a personalului cu funcţie de demnitate publică, discriminare ce izvorăşte din încălcarea principiului egalităţii puterilor în stat.
Instanţa trebuie să respecte la pronunţarea prezentei sentinţe deciziile Curţii Constituţionale referitoare la neconstituţionalitatea art.27 din OG 137/2000 deoarece potrivit art.31 alin.3 din Legea 47/1992 „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul nu pune de acorda prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”. Pe durata acestui termen dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a art.1, art.2 alin.3 şi art.27 alin.1 din OG 137/2000 prin decizia 821/3.07.2008, 818/3.07.2008, 820/2.07.2008 aceste decizii fiind publicate în MO din 16.07.2008 şi fiind obligatorii pentru instanţa de fond.
Fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată presupune chiar interpretarea dispoziţiilor art.2 şi art.27 din OG 137/2000 în sensul pe care Curtea Constituţională l-a considerat neconstituţional.
Admiţând o astfel de cerere instanţa ar fi apreciat că „omisiunea legiuitorului de a-i acorda şi reclamantei beneficiul acestor drepturi constituie o discriminare contrară legii şi normelor comunitare”. Ori, prin deciziile mai sus arătate un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei pe care-şi fundamentează reclamanta pretenţiile – înţeles prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative (cazul în speţă) a fost considerat neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor în stat.
Prin urmare, instanţa va respinge pretenţiile reclamantei ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada descrisă în dispozitivul prezentei şi pe fond, ca neîntemeiate restul pretenţiilor reclamantei.
Sentinţa civilă nr. 60/F/M din 19 septembrie 2008 – A.P.
