C.muncii, art. 161 alin. (1), art. 163 alin. (1), art. 283 alin. (1) lit. c)
Conform art. 161 alin. (1) din Codul muncii, salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă, acesta fiind momentul naşterii dreptului salariatului la acţiune pentru plata drepturilor salariale neachitate de către angajator. Formularea unei plângeri penale nu întrerupe şi nu suspendă cursul prescripţiei extinctive, neputând fi asimilată unei cereri de chemare în judecată pentru a se considera că nu a intervenit prescripţia dreptului la acţiune al salariatului pentru neplata drepturilor salariale.
Art. 163 alin. (1) din Codul muncii prevede că plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative, care demonstrează efectuarea plăţii salariului către angajat. Registrul de casă plăţi, nota contabilă şi balanţa contabilă nu fac dovada plăţii drepturilor salariale.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 2333 din 3 iulie 2008
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, reclamantul D.I. a chemat în judecată pe pârâta SC „E.” SRL Mehadia solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata salariului pe perioada 1 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2004, în cuantum de 26.700 RON, actualizat după normele BNR, precum şi la plata daunelor morale şi a daunelor-interese în cuantum de 15.000 lei.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, în perioada 1 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2004, reclamantul a fost angajatul pârâtei şi că a omis să solicite salariul lunar, deoarece a fost angajat administrator şi la o altă firmă, iar în momentul în care a solicitat plata salariului societatea pârâtă a refuzat achitarea acestuia, deşi el nu a semnat nici un stat de plată.
Prin întâmpinare, pârâta SC „E.” SRL a solicitat respingerea acţiunii pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 24 octombrie 2004 ca prescrisă, iar pe fondul cauzei ca neîntemeiată, arătând că, pentru perioada neprescrisă, drepturile băneşti sunt în cuantum de 338,333 RON şi că reclamantul a ridicat întotdeauna salariul. Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada daunelor morale şi a daunelor-interese.
Prin sentinţa civilă nr. 62 din 18 ianuarie 2008, pronunţată în dosarul nr. 3163/115/2007, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea, a constatat prescrise drepturile salariale pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 23 octombrie 2004 şi a obligat pârâta la plata sumei de 338,33 RON pentru perioada octombrie 2004 – 1 decembrie 2004 cu titlu de drepturi salariale, respingând în rest pretenţiile reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost angajatul pârâtei în temeiul unui contract individual de muncă şi că dreptul la acţiune pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2004 este prescris, în condiţiile în care termenul de introducere a acţiunii este de trei ani, conform art. 283 alin. (1) lit. c) C.mun.
Totodată, a apreciat că reclamantul a fost privat de plata drepturilor salariale pentru perioada 24 octombrie – 1 decembrie 2004, întrucât pârâta nu a făcut dovada plăţii salariului, potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (1) din Codul Muncii, fiind incidente prevederile art. 154 alin. (1) din Codul Muncii. Pretenţiile reclamantului referitoare la acordarea daunelor morale şi a daunelor-interese au fost respinse ca nedovedite.
În termen legal, împotriva sentinţei sus-menţionate, au declarat recurs reclamantul D.I. şi pârâta SC „E.” SRL.
Prin recursul declarat, reclamantul a susţinut că suma acordată de instanţă este greşită, deoarece excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost soluţionată fără luarea în considerare a plângerii penale formulate împotriva contabilului societăţii, care a înregistrat ca plătite salariile către reclamant, deşi acesta a fost momentul de la care reclamantul a început demersurile legale de recuperare a sumei.
Mai arată că in mod greşit i-au fost respinse pretenţiile de daune-interese în condiţiile în care Codul muncii prevede şi această formă de despăgubiri; că are dreptul la daune datorită tergiversării şi încercării repetate de a-l lipsi de un drept fundamental.
Prin recursul declarat, pârâta a solicitat modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii în totalitate, arătând că în mod greşit prima instanţă a reţinut că societatea a recunoscut că datorează suma de 338, 33 RON, deoarece, în virtutea relaţiilor de rudenie cu administratorul societăţii, reclamantul lua mai mulţi bani decât salariul, iar raporturile de muncă au încetat pe cale amiabilă, o astfel de încetare nefiind posibilă în situaţia neplăţii salariului. Totodată, a susţinut că instanţa de fond nu a permis depunerea documentelor justificative.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 3041 C.proc.civ.
La 1 iulie 2008, reclamantul recurent a depus la dosar o cerere prin care solicită instanţei să dispună anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă şi reîncadrarea pe postul deţinut anterior, iar în situaţia în care trebuie administrate probe faţă de situaţia nou apărută să se dispună retrimiterea cauzei la tribunal pentru rejudecare.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor formulate, a dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea a apreciat recursurile ca neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.
Instanţa de fond a apreciat în mod corect că este prescris dreptul la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1 ianuarie 2000 – 23 octombrie 2004, întrucât, potrivit art. 283 lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data naşterii dreptului la acţiune, in situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Art. 161 alin. (1) din Codul muncii prevede că salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă, acesta fiind momentul de la care s-a născut dreptul reclamantului la acţiune.
Formularea unei plângeri penale nu întrerupe şi nu suspendă cursul prescripţiei extinctive, neputând fi asimilată unei cereri de chemare în judecată pentru a se considera că nu a intervenit prescripţia.
Suma acordată de instanţă reclamantului a fost determinată în mod corect prin raportare la salariul lunar de 280 lei, menţionat în carnetul de muncă, şi la numărul zilelor pentru care este datorat.
Reclamantul nu a făcut dovada daunelor-interese şi a daunelor morale pretinse, motiv pentru care au fost respinse aceste pretenţii ale reclamantului, iar nu pentru că nu ar fi prevăzute de Codul muncii.
Daunele-interese nu se presupun, ci trebuie probate. Reclamantului îi revine sarcina de a face dovada prejudiciului cauzat prin neplata salariului.
Instanţa de fond nu şi-a întemeiat soluţia pe recunoaşterea pârâtei, ci pe faptul că aceasta nu a făcut dovada, în condiţiile legii, a predării salariului către reclamant.
Conform prevederilor art. 163 alin. (1) din Codul muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative, care demonstrează efectuarea plăţii salariului către angajat.
Registrul de casă plăţi, nota contabilă şi balanţa contabila depuse de pârât în copie, în dosarul de recurs, nu fac dovada plăţii drepturilor salariale către reclamant.
Mai mult, din rezoluţia dată în dosarul nr. 839/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş, rezultă că asociatul unic al pârâtei, D.I., a declarat că sumele ce se cuveneau reclamantului cu titlu de drepturi salariale au servit la achitarea unor datorii pe care acesta le avea faţă de diferite persoane. Aceste reţineri nu puteau fi făcute decât în condiţiile legii, astfel încât în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu s-a făcut dovada plăţii salariului.
Prin notele de şedinţă depuse în recurs, reclamantul a formulat pretenţii noi, pretenţii care sunt inadmisibile în recurs.
Faţă de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a respins recursurile declarate de către părţi ca neîntemeiate.
