INADMISIBILITATEA ACŢIUNII ÎN REVENDICARE A UNUI IMOBIL NAŢIONALIZAT, DUPĂ INTRAREA ÎN VIGOARE A LEGII NR. 10/2001.
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 3 în 2009 reclamantii C.T. si E.T. au chemat în judecata pe paratul Municipiul Bucuresti prin Primar, solicitand instantei ca prin hotararea pe care o va prounta sa dispuna obligarea acestuia să lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilul nationalizat fara titlu în baza Decretului nr. 223/1974.
În motivare, reclamantii au arătat că dreptul de proprietate asupra imobilului a luat na?tere din contractul nr. 4415/4/23.03.1974 prin care întreprinderea pentru construirea si vanzarea locuintelor s-a obligat sa construiasca apartamentul nr. 38 – proprietate personala, predat reclaman?ilor la data de 03.07.1974. Acest imobil a intrat în posesia statului fara titlu, întrucat reclamantii au plecat din tara în 1979 si nu s-au mai întors, astfel ca potrivit Deciziei nr. 802/05.05.1982, emisa în temeiul Decretului 223/1974 imobilul a fost confiscat de statul comunist roman. Reclaman?ii au aratat ca Decretul 223/1974 a fost un act neconstitutional si nelegal, în contradictie vadita cu normele si principiile de baza ale dreptului civil si nelegal încalcand chiar Codul civil, întrucât art. 480 si art. 481 din Codul civil nu au fost abrogate niciodata.
Decretul 223/1974 a încalcat pct. 1 si 2 din art. 1 al Primului Protrocol Aditional al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, conform caruia orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale ?i nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si în coditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Trecerea în proprietatea statului a fost de fapt o confiscare, reclamantii aratand ca Decretul 223/1974 folosea termeni evazivi, care lasau loc la interpretari, decretul avand titlul – Reglementarea situatiei unor bunuri, însa în fapt, se restrangea categoria titlurilor dreptului de proprietate asupra imobilelor, «se reglementau» doar bunurile imobile si se instituiau sanctiuni pentru cei care paraseau tara, iar în art. 2, 3 si 4 se vorbea de trecerea unor imobile în proprietatea statului, fara a se denumi din punct de vedere juridic aceasta operatiune – vanzare, donatie, expropriere, confiscare etc. Reclaman?ii au mai aratat ca plecarea din tara sau neîntoarcerea pana la expirarea termenului stabilit pentru înapoiere, conform Decretului 223/1974, nu reprezintă cauza de utilitate publica.
De?i legal citat, pârâtul nu a depus întâmpinare.
Instan?a a invocat excepţia inadmisibilităţii formulării ac?iunii în revendicare în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, re?inând următoarele :
Prin Decizia nr. 802/5.05.1982 a Consiliului Popular al Municipiului Bucure?ti, începând cu data de 26.10.2979, în temeiul Decretului nr. 223/1974, a fost trecut, fără plată, în proprietatea statului, apartamentul nr. 38, proprietate a reclamantului T.C., dobândit, potrivit contractului de construire ?i contractului de împrumut, în timpul căsătoriei cu reclamanta T.E.
Fiind preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, imobilul în cauză, este, potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989, un imobil preluat abuziv, supus, în consecin?ă, unui regim juridic special de restituire, condi?ionat de formularea cererii într-un anumit interval de timp ?i urmarea unei proceduri administrative prealabile, cu posibilitatea contestării deciziei în fa?a instan?ei de judecată competente, persoana în cauză putând ob?ine restituirea în natură sau prin echivalent.
Or, în aceste condi?ii, în care există o lege specială care reglementează regimul juridic al unui bun, ?i ac?iunea de restituire a acestuia, chestiunea admisibilită?ii unei ac?iuni în revendicare, formulată pe dreptul comun, trebuie analizată, cu precădere, din perspectiva respectării dreptului de acces la instan?ă, garantat de art. 6 din Conven?ia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, aplicarea unei legi speciale, cu consecin?a înlăturării aplicării unei legi generale, nu încalcă, de plano, textul men?ionat, Curtea Europeană considerând, în cauza Ivo Bartonek ?i Marcela Bartoňková c. Republicii Cehe, 3.06.2008, că nu se putea repro?a instan?elor faptul de a fi considerat că legea de restituire, ca lege specială, trebuia aplicată cu prioritate fa?ă de dispozi?iile generale ale Codului Civil, excluzând astfel posibilitatea instan?elor de a examina chestiunea validită?ii unui contract din 1971, chestiune ce nu era pertinentă în contextul legii speciale.
Acela?i principiu este reluat de Curtea Europeană ?i în cauza Faimblat c. României, 13.01.2009, în finalul paragrafului 33 men?ionându-se că respingerea ca inadmisibilă a ac?iunii în constatarea nevalabilită?ii titlului de preluare în raport de dispozi?iile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu ridică nicio problemă din perspectiva Conven?iei, cu condi?ia ca legea specială să fie o cale efectivă. Or, Curtea nu a contestat niciun moment eficacitatea pe care o poate avea procedura instituită de Legea nr. 10/2001 în special în ceea ce prive?te stabilirea calită?ii de persoană îndreptă?ită la restituire ?i metoda concretă de repara?ie – restituirea bunului sau măsuri de restituire prin echivalent, având în vedere ?i faptul că persoanele nemul?umite pot contesta decizia administrativă în fa?a instan?elor competente (Faimblat c. României, 13.01.2009, par. 36).
Ceea ce reprezintă însă o reală ingerin?ă în dreptul de acces la instan?ă în procedura de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001 este mecanismul de despăgubiri prin intermediul Fondului Proprietatea, Curtea Europeană re?inând că, chiar dacă Legea nr. 10/2001 conferă, celor interesa?i, accesul la o procedură administrativă, urmată, eventual, de una judiciară, acest acces rămâne teoretic ?i iluzoriu, atâta timp cât nu duce, într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea nu mai este posibilă (Faimblat c. României, 13.01.2009, par. 38).
Ca atare, respingerea ca inadmisibilă a prezentei cereri de revendicare ar putea fi considerată ca o atingere adusă dreptului de acces la instan?ă numai în măsura în care Legea nr. 10/2001 nu ar fi, în situa?ia concretă dedusă judecă?ii, o cale efectivă de acces al reclaman?ilor la acela?i rezultat pe care l-ar fi putut ob?ine prin formularea cererii de restituire pe calea dreptului comun.
În cauză, însă, instan?a constată că, potrivit răspunsului primit de la S.C. Titan AL S.A. (fila 40), apartamentul nr. 38 se află încă în proprietatea statului, fiind închiriat unor persoane fizice. De asemenea, potrivit răspunsului primit de la P.M.B., pentru acest imobil nu au fost înregistrate cereri de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.
Or, atâta timp cât imobilul în cauză se află încă în proprietatea statului, urmând procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, reclaman?ii ar fi putut ob?ine restituirea în natură a acestuia, rezultat la care s-ar fi ajuns ?i prin formularea unei ac?iuni în revendicare pe calea dreptului comun, a?a încât, urmărind ra?ionamentul Cur?ii Europene în cauza Faimblat c. României, instan?a apreciază că, sub acest aspect, accesul la instan?ă conferit de legea specială este unul efectiv.
În raport de cele expuse anterior, instan?a a admis excep?ia inadmisibilită?ii ac?iunii în revendicare în raport de dispozi?iile Legii nr. 10/2001, considerând că, în situa?ia particulară a reclaman?ilor, această lege specială poate fi o cale eficace pentru stabilirea calită?ii de persoană îndreptă?ită la restituire ?i ob?inerea măsurii reparatorii prin restituire în natură.
