Prin sentinţa civilă nr.42/CA/15 ianuarie 2008, pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia comercială şi de administrativ şi fiscal în dosarul nr. 7891/62/2007, s-au respins excepţiile invocate şi a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii Călin Puiu Cătălin, Iantschi Cristina Manuela, Marian Ramona Maria, Pantice Ioan, Valache Vasile, Vieru Andrei, Pănoiu Georgeta, Macarie (Căprar) Corina Anca în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat – Unitatea Teritorială 240 Codlea, şi în consecinţă :
Au fost obligate intimatele să plătească reclamanţilor drepturile băneşti reprezentând prime de concediu pentru anii 2001 – 2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, după cum urmează : Călin Puiu Cătălin – 10.208 lei, Iantschi Cristina Manuela – 7543 lei, Marian Ramona Maria – 3194 lei, Pantice Ioan – 5848 lei, Valache Vasile – 3005 lei, Vieru Andrei – 1581 lei, Pănoiu Georgeta – 2393 lei, Macarie (Căprar) Corina Anca – 3837 lei.
A fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de intimatul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva chematului în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a fost obligat chematul în garanţie să asigure intimaţilor fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti în cauză.
A fost respinsă acţiunea cu privire la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente :
Reclamanţii au calitatea de funcţionari publici în cadrul Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat – Unitatea Teritorială 240 Codlea şi au solicitat obligarea instituţiei la plata primelor de concediu aferente perioadei 2001 – 2006, corespunzător perioadei lucrate de fiecare.
Temeiul legal al dreptului la primă de concediu îl constituie art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, în conformitate cu care :”Funcţionarul public are dreptul, pe lângă îndemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.
Aplicarea acestei prevederi legale a fost suspendată prin art.3, alin.1 din O.U.G. nr.33/2001 şi apoi, în mod succesiv, prin legile anuale ale bugetului de stat, până la 31.12.2006.
Instanţa a constatat că dispoziţiile de suspendare contravin art.41 şi 53 din României, întrucât dreptul la primă de concediu fiind un drept de remunerare a muncii, care face parte din conţinutul complex al dreptului la muncă, acest drept nu poate fi restrâns în mod discreţionar şi contrar echităţii impuse de o societate democratică.
Suspendarea dreptului în cauză contravine şi dispoziţiilor art.38 din Codul muncii în conformitate cu care „orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate”.
Faţă de aceste dispoziţii, instanţa a constatat că suspendarea dreptului la primă de concediu este lipsită de eficienţă şi din moment ce nu a intervenit niciun act normativ de abrogare a lui, înseamnă că el a existat pe întreaga perioadă şi se cuvine a fi acordat retroactiv.
În consecinţă, instanţa a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pe intimate să le plătească reclamanţilor primele de concediu în cuantumul precizat în acţiune, necontestat, care este actualizat până la nivelul lunii iulie 2007, actualizarea fiind făcută în continuare până la data plăţii efective .
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, întrucât acest minister, la data prezentei are calitate de ordonator principal de credite pentru celelalte două intimate, sens în care are obligaţia de a prevedea în buget sumele necesare plăţii drepturilor reclamanţilor.
S-a respins de asemenea excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie invocată de Ministerul Economiei şi Finanţelor, întrucât acest minister, gestionând bugetul de stat are obligaţia de a asigura instituţiilor bugetare, cum sunt şi cele în cauză, fondurile necesare plăţii drepturilor salariale ale angajaţilor acestora.
În consecinţă, instanţa a admis cererea de chemare în garanţie şi l-a oblige pe chematul în garanţie să vireze intimatelor fondurile necesare plăţii către reclamanţi a drepturilor băneşti cuvenite.
Instanţa de fond a respins şi cererea reclamanţilor cu privire la cheltuielile de judecată, având în vedere că plata drepturilor în cauză fiind suspendată prin lege, intimatele nu putea prevedea în buget fonduri pentru plata lor, astfel că nu sunt în culpă procesuală.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii Călin Puiu Cătălin, Iantschi Cristina Manuela, Macarie Corina Anca, Marian Ramona Maria, Panoiu Georgeta, Pantice Ioan, Valache Vasile, Vieru Andrei, pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Recurenţii reclamanţi au solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, invocând prevederile art. 274 Cod procedură civilă.
În motivare, recurenţii au arătat că o culpă procesuală a pârâtelor a existat, având în vedere că deşi începând cu data de 1 ianuarie 2007 legile bugetare anuale nu mai prevedeau suspendarea plăţii drepturilor de prime de vacanţă, totuşi pârâtele nu au făcut de bunăvoie plata acestor sume, fiind necesar ca reclamanţii să le cheme în judecată, să facă cheltuieli (taxe judiciare de timbru, onorariu de avocat) pentru a obţine recunoaşterea drepturilor în instanţă şi obligarea pârâtelor la plata acestor drepturi.
Importantă în stabilirea culpei procesuale este şi atitudinea procesuală a pârâtelor (de opoziţie), care au depus întâmpinări prin care au invocat excepţii, au formulat cereri de chemare în garanţie, solicitând şi respingerea acţiunii pe fondul ei ca fiind neîntemeiată, şi determinându-i pe reclamanţi să facă apărările necesare. În aceste condiţii, nu se poate vorbi nici de incidenţa art.275 Cod procedură civilă, singura situaţie prevăzută de în care partea care a căzut în pretenţii nu va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a solicitat modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, sau ca lipsită de interes.
În motivare, recurentul a arătat că, potrivit art.2 alin.2 din H.G. nr. 985/2001 privind organizarea şi funcţionarea aparatului de lucru al Guvernului, „în directa coordonare a primului-ministru se află Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat”.
Textul actului normativ este preluat şi de H.G. nr.765/2002, H.G. nr. 746/2003, precum şi ale H.G. nr.404/2004, care la art.5 lit.e prevede că „Primul-Ministru coordonează în mod direct Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului”.
În conformitate cu prevederile art.9 alin.1 din O.U.G. nr.25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, „Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, trece din subordinea Guvernului şi coordonarea primului-ministru în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.”
De asemenea, potrivit art.18 alin.1 din O.U.G. nr.30/2007 „posturile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative se compun din cele ale fostului Minister al Administraţiei şi Internelor, precum şi cele ale Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat, ale Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale şi ale Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice”, alin.2 dispunând că „personalul fostului Minister al Administraţiei şi Internelor, al Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat, al Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale şi al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice se preia sau, după caz, se transferă în interesul serviciului la Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, în condiţiile legii, cu menţinerea funcţiilor deţinute”.
În lipsa unei prevederi exprese, M.I.R.A. nu poate achita drepturile băneşti solicitate pentru perioada în care A.N.R.S. nu făcea parte din structura acestei instituţii (perioada 2001 – 2006), motiv pentru care se solicită respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, se arată că prin decizia de îndrumare nr.LXXVII (77) din 5.11.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că dispoziţiile art.34 alin.2 (devenit art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), se interpretează în sensul că : „Prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal”.
Având în vedere că, potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă, această decizie este obligatorie pentru instanţe, urmează doar ca reclamanţii să facă dovada că în perioada cu privire la care se solicită acordarea drepturilor în discuţie au avut raporturi de muncă cu pârâţii în contradictoriu cu care s-a formulat acţiunea.
În Monitorul Oficial nr.877 din 20.12.2007 a fost publicată O.U.G. nr.146/2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 – 2006.
Având în vedere faptul că prin acest act normativ se reglementează modul de plată a primelor de concediu restante către toţi funcţionarii publici, fără a se condiţiona plata de existenţa unei hotărâri judecătoreşti, promovarea prezentei acţiuni este lipsită de interes.
Recurentul Ministerul Economiei şi Finanţelor a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
În motivare, recurentul Ministerul Economiei şi Finanţelor a arătat că în mod greşit instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Instituţia chemării în garanţie astfel cum este reglementată în art.60-63 Cod procedură civilă este acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă unei din părţi posibilitatea de a solicita introducerea în cauză a acelor persoane ce ar avea obligaţia de garanţie sau despăgubiri în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul, deci această instituţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau de despăgubiri care nu există în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor ; cererea de chemare în garanţie este o acţiune pe care reclamantul sau pârâtul o poate introduce în procesul civil împotriva unei alte persoane pentru ca aceasta să participe la apărarea sa, iar în cazul pierderii procesului pentru a obţine, prin aceeaşi hotărâre, obligarea chematului în garanţie.
Între Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Administraţiei şi Internelor nu există nicio obligaţie de garanţie, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat reclamanţilor drepturile salariale în cauză, nu îi conferă acestuia nicio garanţie egală din partea Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă. Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Administraţiei şi Internelor sunt ordonatori principali de credite, iar potrivit art. 23 alin.3 din Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice, în vigoare până la 1.01.2003 : „creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite”; Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare şi repartizarea ordonatorilor principali de credite sume de la bugetul de stat conform destinaţiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Atribuţii în angajarea, salarizarea, acordarea drepturilor reclamanţilor are Ministerului Administraţiei şi Internelor, raporturile de muncă există între reclamanţii în cauză şi instituţiile pârâte, fără ca Ministerul economiei şi Finanţelor să fie implicat în vreun fel.
Pe fondul cauzei recurentul a susţinut ca acţiunea este neîntemeiată, plata drepturilor solicitate nefiind înscrisă în buget.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar constată că recursurile promovate de reclamanţii Călin Puiu Cătălin, Iantschi Cristina Manuela, Macarie Corina Anca, Marian Ramona Maria, Panoiu Georgeta, Pantice Ioan, Valache Vasile, Vieru Andrei împotriva sentinţei civile nr.42/CA/15 ianuarie 2008 a Tribunalului Braşov este fondat, iar recursurile promovate de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor sunt nefondate.
Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Consecinţa admiterii acestei cereri de chemare în garanţie este aceea a obligării Ministerului Economiei şi Finanţelor să vireze sumele necesare punerii în a hotărârii judecătoreşti.
Raţiunea admiterii cererii de chemare în garanţie este aceea că partea care cade în pretenţii să se poată întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri.
În speţă Ministerul Economiei şi Finanţelor, în calitate de autoritate publică centrală cu atribuţii în elaborarea proiectului bugetului de stat, a avut iniţiativa de a suspenda acordarea acestui drept (prima de vacanţă în anii 2004, 2005, 2006 şi sporul de fidelitate pentru anul 2005) şi tot acest minister, în aceeaşi calitate va avea obligaţia de a prevedea în proiectul bugetului de stat, respectiv în proiectul de rectificare a bugetului de stat sumele necesare executării hotărârii judecătoreşti.
Acest minister are şi obligaţia legală de a acoperi cheltuielile privind despăgubirile acordate în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Pe fond, Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de primele de concediu şi de sporul de fidelitate odată ce motivele care au fost avute în vedere la suspendarea acordării acestor drepturi, au încetat.
Sporul de fidelitate şi prima de vacanţă sunt drepturi de remunerare prevăzute de art.6 şi 37 din O.G. nr.38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi al poliţiştilor. Acest drept s-a născut din lege şi conferă titularilor prerogativele de a pretinde celuilalt subiect de drept al raportului juridic, aceea de a da o sumă de bani cu titlu de primă de concediu.
Într-adevăr, aceste drepturi au fost suspendate succesiv prin legile bugetului de stat, dar suspendarea nu echivalează cu înlăturarea lui. Un drept câştigat în temeiul unei legi nu poate să fie îngrădit prin reglementări ulterioare. Legea nouă poate dispune doar pentru viitor. Dispoziţiile legale care prevedeau acest drept nu au fost niciodată abrogate. Prin Legea nr. 486/2006 privind bugetul de stat pe anul 2007, o asemenea suspendare nu mai este prevăzută. Mai mult, prin O.U.G. nr. 146/2007 s-a prevăzut acordarea acestui drept pentru anii 2001 – 2006. Referitor la motivul de recurs prin care se critica acordarea indexărilor şi dobânzii legale curtea reţine că acesta este nefondat.
Referitor la recursul promovat de Ministerul Internelor şi Reformei administrative, prin care se critica respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
Chiar dacă o anumită perioadă din cea pentru care reclamanţii au solicitat achitarea primelor de concediu Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat s-a aflat în directa coordonare a primului-ministru, la data soluţionării cauzei această instituţie se afla în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Astfel, acesta, în calitate de ordonator principal de credite avea obligaţia de a prevedea în buget, de a obţine şi de a pune la dispoziţia Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat sumele necesare plăţii drepturilor reclamanţilor.
Referitor la recursul reclamanţilor Călin Puiu Cătălin, Iantschi Cristina Manuela, Macarie Corina Anca, Marian Ramona Maria, Panoiu Georgeta, Pantice Ioan, Valache Vasile, Vieru Andrei, Curtea constată că acesta este întemeiat.
În mod greşit instanţa de fond a respins cererea acestora cu privire la plata cheltuielilor de judecată efectuate, cheltuieli constând în taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariul avocatului angajat, considerând că pârâţii nu se află în culpă procesuală deoarece plata drepturilor solicitate a fost suspendată prin lege.
Potrivit art.274 alin.1 Cod procedură civilă, „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Aceste dispoziţii nu prevăd derogări, astfel că, în cazul admiterii acţiunii, rezultă implicit existenţa culpei pârâţilor.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă, a admis recursul reclamanţilor Călin Puiu Cătălin, Iantschi Cristina Manuela, Macarie Corina Anca, Marian Ramona Maria, Panoiu Georgeta, Pantice Ioan, Valache Vasile, Vieru Andrei, a modificat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 2259,72 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, a menţinut celelalte dispoziţii, a respins recursurile declarate de recurenţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Braşov, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Decizia nr. 429/R/CA din 1 iulie 2008 – C.E.C.
