Faţă de alegerea părţilor ca cererea să fie acţiune în anulare în baza Legii nr. 31/1990 şi nu acţiune în constatarea sau declararea nulităţii acţiunii în temeiul C. civ., acţiunea formulată se prescrie în raport de dispoziţiile art. 131 (2) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Prin sentinţa nr. 2034/2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia comercială a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor şi acţiunea s-a respins, ca fiind prescrisă.
împotriva sentinţei sus arătate au formulat apel reclamanţii S.M.C. şi S.H.C. care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, arătând, în esenţă, că:
– temeiul juridic al nulităţii absolute este art. 948 C. civ., lipsind consimţământul asociaţilor în cadrul adunării generale, respectiv, exteriorizarea acestuia, tăcerea neputând valora consimţământ, nu sunt incidente dispoziţiile art. 187 (2) şi art. 1888 (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, fiind aplicabile dispoziţiile art. 14 din statut şi art. 8 (2) din contractul de societate şi, deci, acţiunea este prescrisă;
– nulităţile absolute prevăzute de art. 124 (5) şi art. 127 din Legea nr. 31/ 1990, republicată, nu sunt singurele nulităţi absolute exprese;
– caracterul de lege specială al Legii nr. 31/1900, republicată, nu neagă aplicabilitatea legii generale în materie de nulităţi – C. civ.;
-indicarea ca temei de drept al acţiunii a art. 131 (2) din Legea nr. 31/1990 nu implică o calificare a nulităţii invocate ca nulităţi relative;
– imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută a hotărârii adunării generale faţă de art. 2 din Decretul nr. 167/1958 şi deci art. 131 (2) din Legea nr. 31/ 1990, republicată, relevă termenul de prescripţie pentru nulităţile relative;
– termenul de prescripţie nu a început să curgă, întrucât nu s-a realizat publicarea în Monitorul Oficial, partea a IV-a, care nu are o răspândire largă;
-în ceea ce priveşte repunerea în termen nu operează dispoziţiile art. 103 (2) C. pr. civ., ci art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
-termenul de formulare a cererii nu mai poate comporta discuţie, de vreme ce s-a solicitat instanţei să se pronunţe din oficiu.
în concluzie, apelanţii solicită admiterea apelului, desfiinţarea (schimbarea în tot) a sentinţei apelate, pe fondul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, respingerea acesteia şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru continuarea judecăţii pe fondul acţiunii.
Examinând motivele de apel, în raport de materialul probator, Curtea a reţinut că apelul este nefondat, pentru considerentele de mai jos.
Legea nr. 31/1990, republicată, este legea specială în materia societăţilor comerciale şi prin urmare, dispoziţiile sale se aplică tuturor asociaţilor/ acţionarilor, conform, principiului din legislaţia română că nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii.
în altă ordine de idei, Legea nr. 31/1990, republicată, se completează cu dispoziţiile legale cuprinse în dreptul comun, doar numai în măsura în care, în legea specială nu este reglementată o anume situaţie ce s-ar putea ivi.
Or, în ce priveşte termenul în care se pot ataca hotărârile adunărilor generale contrare legii sau actului constitutiv, Legea nr. 31/1990, republicată, cuprinde norma juridică relevată de art. 131 alin. 2, care prevede un termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale sau a actului constitutiv.
Se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată constă în acţiune în anulare a hotărârilor adunării generale a “E.U.” – S.R.L. din 11.03.1999 şi din 26.03.1999, ce au stat la baza întocmirii actului adiţional publicat în Monitorul Oficial al României la data de 8.06.1999.
Aşadar, potrivit art. 130 (4) din Legea nr. 31/1990, condiţia publicităţii a fost acoperită inclusiv pentru terţi.
Susţinerile apelanţilor cu privire la dispoziţiile art. 130 (4) din Legea nr. 31/ 1990, republicată, în sensul că Monitorul Oficial al României partea a IV-a se publică în tiraj redus şi că nu au avut posibilitatea să ia cunoştinţă în termen de conţinutul hotărârilor atacate nu are suport legal, fiind înlăturate de Curte, ca nefondate.
Altminteri, legiuitorul a stabilit prin lege specială termen pentru atacarea hotărârilor adunărilor generale pentru a crea stabilitatea comercianţilor după expirarea acestui termen.
Apelantele nu au probat temeinicia repunerii în termenul legal, nefiind motive obiective faptul că nu a putut lua cunoştinţă de actul adiţional, căci s-ar fi publicat Monitorul Oficial în număr redus.
Şi nu în ultimul rând, în temeiul principiului disponibilităţii, apelantele, au ales calea acţiunii în anulare, având ca reglementare legală Legea nr. 31/ 1990, republicată.
Ca urmare, motivele de apel privind nulitatea absolută, relativă, expresă sau virtuală a hotărârilor atacate nu pot face obiect de analiză prin prisma dreptului comun, fiind înlăturate, ca nefondate.
Este de reţinut că instituţiile juridice nu pot fi analizate decât prin prisma reglementărilor legale alese de părţi în temeiul principiului disponibilităţii şi că, fiecare dintre acestea, cuprind norme juridice privind termene, sancţiuni şi efecte diferite.
în concret, acţiunea în anulare având ca temei Legea nr. 31/1990, republicată, se distinge de instituţia nulităţii, reglementată de C. civ., şi nu pot fi confundate.
Instanţa de fond, respectând principiul disponibilităţii apelantelor, a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, neavând posibilitatea schimbării naturii cererii formulate de părţi.
în concluzie, faţă de alegerea părţilor ca cererea acestora să fie acţiune în anulare în baza Legii nr. 31/1990, republicată, şi nu acţiune în constatarea sau declararea nulităţii actului în temeiul C. civ., instanţa de fond corect a reţinut că acţiunea este prescrisă, în raport de dispoziţiile art. 131 (2) din Legea nr! 31/1990, republicată.
în considerarea celor de mai sus, în baza art. 296 C. pr. civ. Curtea a respins, ca nefondat, apelul. (Judecator Adriana-Teodora Bucur)
(Secţia comercială, decizia nr. 1979/2000)
