Pătrunderea fără drept şi refuzul părăsirii zonei de siguranţă a infrastructurii feroviare publice. Elemente constitutive.
Legea nr. 289/2005, art. 4 alin. 1 şi 2
C. pr. pen., art. 10, art. 357
Pentru realizarea elementului material al infracţiunii incriminate de art. 4 din Legea nr. 289/2005, trebuie îndeplinite două condiţii:
a) existenţa unei acţiuni constând în pătrunderea fără drept în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare şi
b) existenţa unei inacţiuni care constă în refuzul părăsirii acestei zone.
Acţiunea şi inacţiunea enunţate nu sunt forme alternative ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, ci cerinţe ale elementului material, care trebuie întrunite cumulativ, fapt care rezultă din interpretarea gramaticală a textului incriminator care utilizează conjuncţia copulativă „şi”, nu conjuncţia adversativă „sau”.
Pentru conturarea acţiunii, este nevoie, pe de o parte, ca zona de siguranţă să fie marcată prin afişe sau semne corespunzătoare, potrivit art. 2 din lege, iar, pe de altă parte, ca subiectul activ să pătrundă în această zonă fără să aibă aptitudinea legală să o facă.
Pentru împlinirea celei de a doua cerinţe, este necesar să existe o cerere expresă din partea oricărei persoane ca subiectul activ să părăsească zona, solicitare care să se izbească de refuzul expres sau tacit al făptuitorului.
Alineatul 2 al art. 4 din lege, sub forma exercitării, violenţelor incriminează o infracţiune complexă, în care lovirea sau alte violenţe este absorbită ca element circumstanţial de agravare. Pentru realizarea formei agravate este necesară constatarea unei legături de la cauză la efect, în construcţia acestei legături întrebuinţarea violenţei trebuie să se realizeze fie pentru pătrunderea în zona vizată, fie pentru rămânerea în acea zonă după ce făptuitorului i s-a cerut să o părăsească. In acest context, exercitarea unor acte de violenţă nu creează o prezumţie legală că acestea au fost întrebuinţate pentru pătrunderea sau rămânerea în zonă, fiind necesar pentru existenţa infracţiunii să se stabilească pe bază de probe legătura cauzală dintre acestea şi acţiunea ori omisiunea pretinse de textul incriminator.
Art. 4 alin. 2 din Legea nr. 289/2005 prevede modalităţile de agravare a infracţiunii incriminate în alineatul 1 al aceluiaşi articol şi nu o infracţiune distinctă, astfel că textul alin. 2 nu are o existenţă distinctă, ci numai prin raportare la alin. 1 care defineşte infracţiunea tip.
Omisiunea instanţei să indice în dispozitivul hotărârii temeiul legal al achitării nu este complinită de menţionarea şi dezvoltarea lui în considerente, art. 357 alin. 1 C. pr. pen. impunând arătarea în dispozitiv a cauzei pe care se întemeiază achitarea.
Prin sentinţa penală nr. 294/11 iunie 2008, Judecătoria Reghin, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C. pr. pen., l-a achitat pe inculpatul B.O. pentru săvârşirea infracţiunii de pătrundere fără drept şi refuzul părăsirii zonei de siguranţă a infrastructuri, feroviare publice, prevăzută de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 289/2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pentru realizarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii care face obiectul judecăţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: prima constă în pătrunderea fără drept a persoanei neautorizate în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice, care este întrunită în cauză, şi a doua constă în refuzul de a părăsi această zonă. Această din urmă cerinţă nu rezultă din piesele dosarului, aşa cum nu a reieşit nici legătura cauzală dintre actele de agresiune exercitate de inculpatul B.O. împotriva paznicului V.L.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin.
În motivarea apelului, este contestată temeinicia hotărârii judecătoriei, sub aspectul modalităţii de soluţionare a acţiunii penale puse în mişcare împotriva inculpatului B.O., prin achitarea acestuia de sub acuza comiterii infracţiunii de pătrundere fără drept şi refuzul părăsirii zonei de siguranţă a infrastructurii feroviare publice, prevăzută de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 289/2005. In opinia procurorului, probele administrate în cauză confirmă că fapta dedusă judecăţii există, că a fost săvârşită de inculpat şi a fost comisă cu vinovăţia specifică, fiind astfel îndeplinite condiţiile condamnării inculpatului.
Prin decizia penală nr.249/A/19 iunie 2009, Tribunalul Mureş, în conformitate cu art. 379 pct. 2 lit. a C. pr. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin şi, în consecinţă:
A desfiinţat parţial hotărârea atacată, rejudecând cauza în limitele de mai jos:
Potrivit art. 334 C. pr. pen. a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prev. de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 289/2005 în aceeaşi faptă prev. de art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 289/2005.
În temeiul art. 345 alin. 1 şi 3 C. pr. pen., coroborat cu art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. d C. pr. pen., l-a achitat pe inculpatul B.O. de sub acuza comiterii infracţiunii de pătrundere fără drept şi refuzul părăsirii zonei de siguranţă a infrastructurii feroviare publice, prevăzută de art. 4 alin. l şi 2 din Legea nr. 289/2005.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.
Tribunalul a reţinut că, în ceea priveşte expunerea stării de fapt, analiza detaliată a probelor, motivarea soluţiei de achitare, temeiul general al achitării inculpatului, modalitatea de soluţionare a acţiunii civile şi aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. 3 C. pr. pen., hotărârea în discuţie este la adăpost de critici.
Două aspecte au atras însă admiterea căii de atac, potrivit art. 379 pct. 2 lit. a C. pr. pen., cu consecinţele desfiinţării parţiale a sentinţei judecătoriei şi reformării hotărârii în apel în următoarele limite:
Art. 4 alin. 2 din Legea nr. 289/2005 prevede modalităţile de agravare a infracţiunii înscrise în alineatul 1 al aceluiaşi articol şi nu o infracţiune distinctă, astfel că textul alin. 2 nu are o existenţă distinctă, ci numai prin raportare la alin. 1 care defineşte infracţiunea de bază. Prin urmare, din raţiuni de tehnică a stabilirii faptei deduse judecăţii în textul incriminator, tribunalul a dispus schimbarea încadrării juridice în formula pusă în discuţie la termenul din 23 martie 2009, din infracţiunea prev. de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 289/2005 în aceeaşi faptă prev. de art. 4 alin. l şi 2 din Legea nr. 289/2005.
Achitându-l pe inculpatul B.O., judecătoria a omis să indice în dispozitivul sentinţei temeiul concret dintre cele prevăzute de art. 10 lit. a-e C. pr. pen. , pe care se întemeiază soluţia. Este adevărat că acest temei a fost menţionat şi dezvoltat în considerentele hotărârii, însă acest lucru nu complineşte obligaţia impusă de art. 357 alin. 1 C. pr. pen. , privind arătarea în dispozitiv a cauzei pe care se întemeiază achitarea. Acest aspect poate fi remediat însă în al doilea grad, având în vedere natura apelului ca a doua şi ultima instanţă de fond.
Astfel, ajungând la concluzia că faptei îi lipseşte latura obiectivă pentru a fi considerată infracţiune, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. pr. pen., Tribunalul a dispus achitarea inculpatului B.O. de sub acuza comiterii infracţiunii de pătrundere fără drept şi refuzul părăsirii zonei de siguranţă a infrastructurii feroviare publice, prevăzută de art. 4 alin. l şi 2 din Legea nr. 289/2005, menţinând restul dispoziţiilor primei instanţe.
Cu privire la motivele expuse în apel de procuror, nu le-a primit, subliniind că, pentru realizarea elementului material al infracţiunii incriminate de art. 4 din Legea nr. 289/2005, trebuie îndeplinite două condiţii:
1) existenţa unei acţiuni constând în pătrunderea fără drept în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare şi
2) existenţa unei inacţiuni care constă în refuzul părăsirii acestei zone. Acţiunea şi inacţiunea enunţate nu sunt forme alternative ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, ci cerinţe ale elementului material, care trebuie îndeplinite cumulativ, fapt care rezultă din interpretarea gramaticală a textului incriminator care utilizează conjuncţia copulativă şi, nu conjuncţia adversativă sau. Totodată, pentru conturarea acţiunii, este nevoie, pe de o parte, ca zona de siguranţă să fie marcată prin afişe sau semne corespunzătoare, potrivit art. 2 din lege, iar, pe de altă parte, ca subiectul activ să pătrundă în această zonă tară să aibă aptitudinea legală să o facă. Pentru împlinirea celei de a doua cerinţe, este necesar să existe o cerere expresă din partea oricărei persoane ca subiectul activ să părăsească zona, solicitare care să se izbească de refuzul expres sau tacit al făptuitorului.
Alineatul 2 al art. 4 din lege sub forma exercitării violenţelor incriminează o infracţiune complexă, în care lovirea sau alte violenţe este absorbită ca element circumstanţial de agravare. Pentru realizarea formei agravate este necesară constatarea unei legături de la cauză la efect, în construcţia acestei legături întrebuinţarea violenţei trebuie să se realizeze fie pentru pătrunderea în zona vizată, fie pentru rămânerea în acea zonă după ce făptuitorului i s-a cerut să o părăsească. In acest context, exercitarea unor acte de violenţă nu creează o prezumţie legală că acestea au fost întrebuinţate pentru pătrunderea sau rămânerea în zonă, fiind necesar pentru existenţa infracţiunii să se stabilească pe bază de probe legătura cauzală dintre acestea şi acţiunea ori omisiunea pretinse de textul incriminator.
Declaraţiile părţilor şi ale martorilor ascultaţi în cauză confirmă că inculpatul, în data de 5 octombrie 2006 a pătruns în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare, marcată prin bariera lăsată, fără să fie îndreptăţit potrivit legii în acest sens, astfel încât îndeplinirea primei condiţii a elementului material nu implică discuţii.
In schimb, niciun element de fapt desprins din declaraţiile părţilor ori din depoziţiile martorilor, nici chiar relatările părţii vătămate sau ale martorului F. I. (străin de oricare dintre părţi) nu susţin teza după care V.L. sau o altă persoană i-ar fi cerut inculpatului să părăsească zona. În acest sens, întrebarea părţii vătămate adresată acuzatului „ce caută acolo” nu echivalează cu solicitarea de părăsire a zonei, iar violenţele aplicate de inculpat părţii vătămate nu reprezintă o dispensă de probe, ci determină cel mult o prezumţie simplă de refuz (şi aceasta pusă sub semnul întrebării, din moment ce actele acuzatului au venit ca răspuns al atitudinii agresive a părţii vătămate), care însă nu poate sub nicio formă să aibă aptitudinea de a duce la o hotărâre de condamnare a celui trimis în judecată.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal prev. de art.3853 alin. 1 C. pr. pen., a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, solicitând admiterea recursului, casarea parţială a deciziei atacate şi desfiinţarea integrală a sentinţei penale nr.294 din 11.06.2008 a Judecătoriei Reghin şi, rejudecând cauza, condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii.
În motivarea recursului parchetul apreciază că soluţia de achitare dispusă în cauză este netemeinică, deoarece din declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor S. I.F. şi B.E. rezultă că inculpatul a comis infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub aspectul motivelor de recurs şi din oficiu, în conformitate cu art.3859 alin.3 C. pr. pen., Curtea constatat că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au reţinut o corectă stare de fapt, având în vedere probele administrate în cauză.
De asemenea, în mod corect a reţinut tribunalul că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de pătrundere fără drept şi refuzul părăsirii zonei de siguranţă a infrastructurii feroviare publice, prev. de art.4 alin.1 şi 2 din Legea nr.289/2005, deoarece nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de textul de lege, respectiv pătrunderea fără drept şi refuzul părăsirii zonei de siguranţă a infrastructurii feroviare publice.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a pătruns în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare, însă nu rezultă din nicio declaraţie, fie a martorilor, fie a părţii vătămate că inculpatul a refuzat să părăsească această zonă, astfel că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Susţinerile procurorului că împingerea părţii vătămate echivalează cu refuzul părăsirii zonei de siguranţă nu pot fi reţinute de către instanţa de control judiciar, întrucât această acţiune a inculpatului nu echivalează cu un refuz, de altfel, partea vătămată nici nu i-a cerut inculpatului să părăsească zona de siguranţă, ci doar l-a întrebat „ce caută acolo”
În consecinţă, în baza art.38515 pct.1 lit.b C. pr. pen. , Curtea a respins recursul parchetului ca nefondat.
