Deşi contractul de închiriere a fost prelungit în mod tacit, o dată notificat concediul a încetat tacita relocaţiune, fiind justificată evacuarea pârâtei din spaţiul în litigiu.
Prin sentinţa nr. 4066/1999, Tribunalul Bucureşti – secţia comercială a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. “D.” – S.A. constatând că pârâta S.C. “R.P.M.”- S.R.L. deţine fără titlu spaţiul comercial în litigiu şi, drept consecinţă, a dispus evacuarea pârâtei din acest spaţiu şi obligarea acesteia la plata sumei de 28.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că spaţiul comercial a fost deţinut de pârâtă în baza contractului de închiriere nr. 1632/ 1995, încheiat pentru perioada 1.01.1995 – 31.12.1995, convenţia fiind prelungită tacit până la data de 12.02.1999.
La această din urmă dată reclamanta a somat-o pe pârâtă să elibereze spaţiul, urmare a nerespectării obligaţiei de plată a chiriei, conform dispoziţiilor art. 15 din contract, astfel încât s-a constatat încetarea înţelegerii contractuale a părţilor prin reziliere unilaterală, conform prevederilor art. 969, 970 şi 1438 C. civ., cu referire la art. 111 C. pr. civ.
Prin urmare, pârâta, deţinând spaţiul fără titlu legal, instanţa fondului a admis cererea de evacuare a acesteia.
împotriva sentinţei sus arătate a formulat ape pârâta, arătând, în esenţă, că, în legătură cu acelaşi spaţiu s-a purtat un alt proces, finalizat cu pronunţarea sentinţei nr. 5595/1998, prin care s-au respins capetele de cerere privind constatarea lipsei titlului şi evacuarea.
S-a susţinut că în cauză ar fi fost incidente dispoziţiile art. 163 C. pr. civ. şi că ar opera excepţia relativă a autorităţii de lucru judecat.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia comercială, în baza art. 296 C. pr. civ. a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că probele nu relevă că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile art. 163 C. pr. civ., întrucât cele două litigii se aflau în faze procesuale diferite – excepţia de litispendenţă putând fi primită numai dacă pricinile se găsesc în faţa instanţelor de fond.
De asemenea, s-a reţinut că nu sunt incidente nici prevederile art. 166 C. pr. civ. cu referire la art. 1201 C. civ., perioada de timp avută în vedere prin cele două acţiuni fiind diferită.
în fapt, relaţiile dintre părţile în litigiu s-au născut în baza contractului de închiriere nr. 1632/27.02.1995, încheiat pe perioada 1.01.1995-31.12.1995.
Valabilitatea convenţiei, conform sentinţei nr. 5595/1998 a Tribunalului Bucureşti – secţia comercială a fost prelungită tacit pentru intervalul de timp august 1996 – februarie 1998, conform dispoziţiilor art. 1437 C. civ.
Intimata-reclamantă a emis însă la data de 12.02.1999 notificarea pârâtei privind încetarea locaţiei spaţiului.
De la data notificării a încetat tacita relocaţiune, în speţă fiind aplicabile prevederile art. 1436 alin. 2 C. civ., coroborate cu art. 1438 C. civ.
Fiind notificat concediul, este justificată soluţia primei instanţe. (Judecator Mioara Badea)
(Secţia comercială, decizia nr. 916/2000)
