JUDECAREA CAUZEI ÎN CARE INCULPATUL A FOST TRIMIS ÎN JUDECATĂ ATÂT PENTRU SĂVÂRŞIREA UNEIA DINTRE INFRACŢIUNILE PREVĂZUTE DE ART. 13, RESPECTIV, ART. 18 DIN LEGEA NR. 678/2001, CÂT ŞI PENTRU ALTE INFRACŢIUNI. PUBLICITATEA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ
Decizia penală nr. 463 din 3 iulie 2009
Prin încheierea din data de 26.iunie.2009, pronunţată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr. 2618/110/2009, au fost respinse cererile de revocare a măsurii arestării preventive precum şi cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara formulate de inculpaţii S. V. şi I. I., iar în baza art. 300/2 Cod procedură penală, cu art. 160/b alin. 3 Cod procedură penală, s-a menţinut starea de arest a celor doi inculpaţi.
Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a reţinut următoarele:
Verificând legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării preventive potrivit dispoziţiilor art. 300/2 Cod pr.penală cu referire la art. 160/b alin. 3 Cod pr.penală constată că aceasta este legală şi că nu au dispărut până în prezent temeiurile care au determinat luarea măsurii respectiv cele prevăzute de art.148 lit.f Cod pr.penală cu privire la cei doi inculpaţi.
Prin actul de sesizare a instanţei, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor pentru săvârşirea a câte două infracţiuni de trafic de persoane.
Inculpatul S. V. a fost cercetat şi trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 al.1, 2 lit.a şi art. 13 al.1,2,3 raportat la art. 12 al.2 lit.a din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin Legea 287/2005, cu aplicarea art. 33 lit. a C.p., faptele constând în esenţă în aceea că în cursul lunii august 2008 în baza unei înţelegeri prealabile cu inculpatul I. I., au recrutat prin înşelăciune, constând în promisiunea mincinoasă a obţinerii unui loc de muncă în străinătate, persoanelor vătămate B. E., B. T. C., M. G. , C. P., C. C., C. M. M., F. B., C. I., S. O., C. C., G. P.,D. C. I. şi C. V. (minor în vârstă de 16 ani), cărora le-au prezentat informaţii false cu privire la condiţiile de muncă şi salarizare în Spania, şi ulterior, la începutul lunii septembrie 2008, le-au asigurat transportul în această ţară, (cu excepţia persoanelor vătămate G. P. şi D. C. I.) , unde le-au suspus exploatării prin executarea unor munci cu nerespectarea normelor legale privind salarizarea, sănătatea şi condiţiile de muncă, şi le-au obligat să cerşească beneficiind de sumele de bani realizate din această activitate.
Anterior, în cursul lunii mai 2008, împreună cu P. C., sub promisiunea mincinoasă a angajării în agricultură, în Spania, profitând de servitutea datoriilor instituită asupra persoanelor vătămate C.V., C. M., P. G. şi O. U., inculpatul S. V., le-a determinat să accepte să se deplaseze cu el în Spania, unde le-a supus exploatării prin prestarea de activităţi cu încălcarea normelor legale de muncă, salarizare, sănătate şi securitate, abandonându-le în această ţară.
Se mai reţine că inculpatul I. I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 al.1,2 şi art. 13 al.1,2,3 raportat la art. 12 al.2 lit. a din Legea nr. 678/2001, modificată şi completată prin Legea 287/2005 , cu aplicarea art. 33 lit.a C.p., faptele reţinute în sarcina acestuia constau în aceea că în cursul lunii august 2008, în baza unei înţelegeri prealabile cu inculpatul S. V., au recrutat prin înşelăciune, constând în promisiunea mincinoasă a obţinerii unui loc de muncă în străinătate persoanelor vătămate B. E., B. T. C., M. G., C. P., C. C., C. M. M., F. B., C. I., S. O., C. C., G. P., D. C. I. şi C. V. (minor în vârstă de 16 ani), cărora le-au prezentat informaţii false cu privire la condiţiile de muncă şi salarizare în Spania, şi ulterior , la începutul lunii septembrie 2008, le-au asigurat transportul în această ţară, (cu excepţia persoanelor vătămate G. P. şi D. C. I.), unde le-au suspus exploatării prin executarea unor munci cu nerespectarea normelor legale privind salarizarea, sănătatea şi condiţiile de muncă, şi le-au obligat să cerşească beneficiind de sumele de bani realizate din această activitate.
Prin încheierea din 13 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor S. V. şi I. I. pe o durată de câte 29 zile începând cu data de 13.04.2009 şi până la 11.05.2009, inclusiv.
Temeiurile legale care au stat la baza luării măsurii arestării preventive au fost dispoziţiile art.148 lit. b şi f Cod pr. penală, reţinându-se că există date că inculpaţii încearcă să zădărnicească aflarea adevărului direct sau indirect prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă şi că, infracţiunile pentru care au fost cercetaţi sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, respectiv 10-20 ani, iar lăsarea lor în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică bazat pe probele existente până la data sesizării instanţei cu propunerea de arestare preventivă. Temeiurile legale au fost modificate în sensul că prin Încheierea nr. 30 din 17.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. 2289/110/2009 s-a admis recursul recurenţilor inculpaţi, s-a înlăturat temeiul juridic al arestării prevăzut de art. 148 b C.p.p. şi s-a apreciat că subzistă temeiul legal prevăzut de art. 148 lit. f din acelaşi cod.
Instanţa constată că sub aspectul legalităţii, măsura preventivă a fost luată faţă de ambii inculpaţi, cu respectarea dispoziţiilor legale atât în ceea ce priveşte condiţiile de fond cât şi sub aspectul condiţiilor procedurale.
Astfel, se constată că sunt îndeplinite cumulativ criteriile pe care art. 148 lit. f din Cod pr. penală – temeiul legal al arestării inculpaţilor – le impune, respectiv pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile de care sunt acuzaţi aceştia sunt mai mari de 4 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, prin lăsarea inculpaţilor în libertate acesta rezultă – aşa cum de altfel s-a reţinut şi cu ocazia arestării preventive a inculpaţilor – din natura şi gravitatea deosebită a faptelor pentru care au fost cercetaţi, numărul persoanelor ce se reţine că au fost traficate (17 persoane printre care şi un minor), amploarea fenomenului infracţional cu un pronunţat caracter transfrontalier şi nu în ultimul rând, din modul în care se reţine organizarea şi premeditarea faptelor deduse judecăţii.
Mai mult decât atât, analizând măsura preventivă din perspectiva art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată că proclamând dreptul la libertate scopul articolului menţionat este de asigura că nici o persoană să nu fie deposedată de libertatea sa în mod arbitrar (cauza „Armur vs.Franţa”).
În atare situaţie, având în vedere că în cauză cercetarea judecătorească nu a început, se apreciază că menţinerea stării de arest preventiv a celor doi inculpaţi este o măsură pentru buna desfăşurare a procurorului penal, în concordanţă cu art. 5 din CEDO.
În ceea ce priveşte lipsa de nevinovăţie şi eventuala schimbare a încadrării juridice a faptelor – aspecte invocate de apărătorii angajaţi ai inculpaţilor – urmează a fi avute în vedere de instanţă pe parcursul desfăşurării procesului penal şi cu ocazia pronunţării hotărârii.
Rezultă că temeiurile care au impus privarea de libertate a inculpaţilor subzistă, de la data arestării şi până în prezent neintervenind nici un motiv care să fi condus la înlăturarea acestora, instanţa urmând a dispune în consecinţă.
Împotriva acestei încheieri, la pronunţarea acesteia, au declarat recurs inculpaţii.
Recursurile nu au fost motivat în scris, iar în susţinerile orale făcute şi prin apărători, a fost criticată încheierea recurată pentru motivele de recurs reţinute în preambulul prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.
Analizând încheierea recurată în raport de motivele de recurs invocate şi examinând-o, în conformitate cu prevederile art. 385/6 alin.3 Cod procedură penală, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea constată că recursurile urmează a fi admise pentru considerentele care vor fi prezentate.
În Titlul II, Capitolul I „Dispoziţii generale” din Partea specială a Codului de procedură penală sunt prevăzute, în art. 287 – 312, o serie de norme cu caracter de principii comune, respectiv reguli de bază ale fazei de judecată şi care asigură realizarea acestui tip de activitate procesuală în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate.
Acestea sunt: publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea şi oralitatea.
Publicitatea şedinţei de judecată este unul din cele mai importante principii ale dreptului procesual penal, întrucât asigură, pe de o parte, punerea în valoare a celorlalte principii ale activităţii de judecată (nemijlocirii, contradictorialităţii, rolului activ al instanţei), iar, pe de altă parte, dă siguranţă faptului că instanţa de judecată, în întreaga ei activitate, respectă toate garanţiile procesuale prevăzute pentru părţi şi ceilalţi participanţi la proces, în vederea aflării adevărului, oferind societăţii posibilitatea exercitării unui control permanent asupra înfăptuirii justiţiei.
Consacrarea acestui principiu este asigurată de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar pe plan intern, de dispoziţiile constituţionale ale art. 127, respectiv de art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa acestui principiu procesual, arătând că art. 6 paragraf 1 din Convenţie impune, ca o condiţie distinctă a unui proces echitabil, publicitatea acestuia – „Fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public”. În consecinţă, Curtea a statuat că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 paragraf 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei „justiţii secrete”.
Prin transparenţa pe care o asigură administrării justiţiei, publicitatea dezbaterilor judiciare ajută la realizarea obiectivului esenţial, derularea unui proces echitabil în deplină concordanţă cu principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice.
În materia administrării justiţiei penale, acest principiu este consacrat de dispoziţiile art. 290 alin.1 teza I Cod procedură penală.
Importanţa sa, atât ca drept individual al acuzatului, cât şi ca garanţie procesuală este reflectată de dispoziţiile art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, care instituie sancţiunea nulităţii absolute pentru ipotezele de nerespectare a publicităţii şedinţei.
De la acest principiu, în procesul penal sunt recunoscute o serie de excepţii, respectiv o publicitate mediată, reprezentativă sau simbolică, restrânsă la o anumită categorie de persoane (opusă publicităţii populare care este generală şi nelimitată).
Aceste excepţii au, fie un caracter de maximă generalitate (art. 290 alin. 2 Cod procedură penală, dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa … poate declara şedinţă secretă), fie sunt limitate la anumite domenii (art. 485 alin. 2 Cod procedură penală, şedinţa separată, nepublică în cadrul procedurii cu inculpaţi minori).
Datorită caracterului lor derogator, aceste excepţii sunt întotdeauna menţionate expres în dispoziţiile legale, neputând fi deduse pe cale de interpretare.
Astfel, în Legea specială nr. 678/2001 (privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane), în art. 24 se stipulează că: „şedinţele de judecată în cauzele privind infracţiunea de trafic de persoane prevăzută la art. 13 şi de pornografie infantilă prevăzută la art. 18 nu sunt publice”.
Lipsa de publicitate a şedinţei de judecată în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 13 şi art. 18 din Legea nr. 678/2001, la care face referire textul art. 24 din Legea nr. 678/2001, a fost prevăzută doar în interesul părţii vătămate minore, victimă a unor astfel de infracţiuni.
Având în vedere că normele juridice se interpretează potrivit metodei literale (declarative) şi a regulii de interpretare logică, exprimată prin adagiul exceptio est strictissimae interpretationis, rezultă că textul art. 24 din Legea nr. 678/2001 stabileşte, expres şi limitativ, o derogare de la principiul constituţional al publicităţii şedinţei de judecată, numai pentru infracţiunile de trafic de minori, prevăzută în art. 13 şi de pornografie infantilă, prevăzută în art. 18 din legea mai sus menţionată.
Ca atare, în situaţia în care inculpaţii sunt trimişi în judecată doar pentru infracţiunile prevăzute în art.13 şi, respectiv, art.18 din Legea nr. 678/2001, şedinţa de judecată este nepublică pe tot parcursul judecăţii, prin excepţie, prin derogare de la regula publicităţii şedinţei de judecată.
Problema de drept care se ridică şi care, de altfel, a fost evidenţiată de speţa de faţă, vizează caracterul public sau nepublic al şedinţei de judecată, în ipoteza în care inculpatul sau inculpaţii sunt trimişi în judecată, în aceeaşi cauză, pentru mai multe infracţiuni, dintre care unele se judecă în şedinţă publică, potrivit regulii publicităţii şedinţei de judecată, iar altele în şedinţă nepublică, potrivit Legii speciale nr. 678/2001.
Raportat la regula potrivit căreia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, fiind prevăzute expres, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 678/2001, privind nepublicitatea şedinţei de judecată, nu pot fi extinse pe cale de interpretare ori prin analogie şi la alte situaţii pe care norma juridică respectivă nu le prevede.
Verificând actul de sesizare al instanţei de judecată, Curtea constată că prin rechizitoriul din data de 05.05.2009, dat în dosarul nr. 5D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitatea Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Bacău, cei doi recurenţi-inculpaţi au fost trimişi în judecată nu numai pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 678/2001, ci şi pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane, prevăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001.
Dintre cele 14 părţi vătămate ale infracţiunii de trafic de persoane, doar una este minoră.
Din examinarea preambulului încheierii recurate rezultă că şedinţa de judecată nu a fost publică, iar din studierea lucrărilor dosarului primei instanţe, rezultă că încă de la primul termen de judecată, cel din data de 04.06.2009-fl.39 s-a dispus ca şedinţele de judecată să nu fie publice, invocându-se dispoziţiile art.24 alin.1 şi 2 din Legea nr.678/2001.
Deoarece recurenţii-inculpaţi au fost trimişi în judecată, aşa cum se arăta, atât pentru infracţiuni care se judecă după regula publicităţii şedinţei de judecată (infracţiunile de trafic de persoane prevăzută în art. 12 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 678/2001), cât şi pentru o infracţiune care se judecă în condiţii de nepublicitate (infracţiunea de trafic de minori prevăzută în art. 13 alin.1 şi 2 lit.a din Legea nr. 678/2001), Curtea constată că, în mod greşit, prima instanţă a procedat la judecarea cauzei în condiţii de nepublicitate a şedinţei de judecată.
Prima instanţă, deoarece obiectul judecăţii îl fac şi alte infracţiuni decât cele strict enumerate de legiuitor în textul art. 24 alin.1 din Legea nr. 678/2001, trebuia să deruleze întreaga procedură în condiţii de publicitate, pentru a se asigura astfel transparenţa administrării justiţiei.
Doar atunci când proceda la audierea părţii vătămate minore C.V., prima instanţă avea posibilitatea să ia măsuri pentru a asigura lipsa publicităţii, în condiţiile art. 290 alin.2 – 4 Cod procedură penală, pentru ca partea vătămată minoră să nu fie influenţată, în sens negativ, de prezenţa în sala de judecată a unui număr mare de persoane, care ar fi putut să o determine să aibă reţineri în relatarea unor împrejurări esenţiale, ceea ce ar fi dăunat aflării adevărului.
Procedând în această modalitate, prima instanţă ar da raţiune şi textului alin. 2 al art. 24 din Legea nr. 678/2001, care se referă la o publicitate mediată, restrânsă la o anumită categorie de persoane (părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă), care pot asista la desfăşurarea judecăţii în cauzele privind infracţiuni de trafic de persoane, în care unele victime sunt minore.
Mai mult, această modalitate de a proceda este în deplin acord cu dispoziţiile art.6 paragraful 1 fraza a II-a din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în care se stipulează că „accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia”, printre altele, „atunci când interesele minorilor … o impun.”
De altfel, concretizarea acestui standard convenţional o regăsim şi în textul art. 290 alin. 2 Cod procedură penală, în care se stipulează că instanţa poate declara şedinţa secretă pentru o anumită parte a judecării cauzei, respectiv pe timpul efectuării unor acte de judecată (cum ar fi ascultarea unei minore victimă a infracţiunii). Singura condiţie care se cere a fi îndeplinită este aceea ca declararea şedinţei secrete să fie făcută în şedinţă publică, conform alin. 3 al art. 290 Cod procedură penală, pentru a fi supusă controlului opiniei publice.
Problema de drept expusă mai sus şi care face obiectul prezentei cauze se aseamănă, sub aspectul procedurii, cu cea prevăzută de legiuitor în cazul inculpatului minor trimis în judecată împreună cu un major, astfel că pe cale de supliment analogic nu poate primi decât aceeaşi rezolvare.
Potrivit art. 486 Cod procedură penală, atunci când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, dispoziţiile speciale derogatorii ale art. 485 alin. 2 Cod procedură penală, care prevăd judecarea inculpatului minor în şedinţă nepublică, nu îşi mai găsesc concretizarea, aplicându-se procedura obişnuită, respectiv cea a judecării cauzei în şedinţă publică.
În aceste condiţii, actele procesuale au fost efectuate de prima instanţă cu nesocotirea dispoziţiilor legale, fiind lipsite de valoare, ele fiind caracterizate ca ineficace din punct de vedere juridic.
Din examinarea aspectelor relevate mai sus, rezultă că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, încălcarea acestora are ca urmare producerea unei vătămări procesuale, vătămare procesuală care este prezumată iuris et de iure şi care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor îndeplinite prin încălcarea legii.
Încălcările dispoziţiilor legale privind desfăşurarea procesului penal menţionate mai sus sunt prevăzute, potrivit art.197 alin. 2 Cod procedură penală, sub sancţiunea nulităţii absolute, efectele acestora atrăgând ineficienţa juridică a actelor întocmite cu încălcarea legii, acestea urmând a fi refăcute de prima instanţă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală, cu art. 385/9 alin.1 pct.4 Cod procedură penală, Curtea a admis recursurile declarate, a casat încheierea recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
S-au dat indicaţii instanţei de trimitere ca la rejudecare să fie avute în vedere şi celelalte motive de recurs invocate de recurenţii-inculpaţi, inclusiv cu privire la examinarea separată a motivelor care justifică necesitatea menţinerii măsurii arestului preventiv a fiecăruia dintre aceştia (Calmanovici împotriva României, Hotărârea din data de 01.07.2008 şi Dolgova împotriva Rusiei, Hotărârea 11886 din 02.03.2006).
Instanţa de trimitere va prezenta motivele pe care se întemeiază hotărârea pentru a se putea permite un control public al gestionării justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr.37801/97).
Argumentele pro sau contra punerii în libertate a recurenţilor-inculpaţi nu trebuie să fie generale şi abstracte (Calmanovici împotriva României, Hotărârea din data de 01.07.2008 şi Smirnova împotriva Rusiei nr.46133/99).
Hotărârea va fi motivată corespunzător, astfel că instanţa va justifica temeinic existenţa în cauză a indiciilor concrete care să demonstreze o cerinţă veritabilă de interes public, faptul că prin punerea în libertate a recurenţilor-inculpaţi s-ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din data de 26.06.1991), aspecte care ar prevala, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale stabilită de art. 5 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (McKay împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea 543/03).
